200+ kilometri dealuri sau Cum am petrecut de 1 Mai Muncitoresc

Scris de | 3 mai 2015 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


mai

Tura de 1 Mai o pregătisem de mult, având în minte o ieșire serioasă în care să îmbinăm antrenamentul cu frumusețile primăverii. Din păcate, vremea a avut alte planuri, dar nici noi nu am renunțat 100% la ale noastre. Și bine am făcut!

Dimineața de vineri m-a prins pedalând spre Gara de Nord, de unde trebuia să iau trenul spre Sinaia. Acolo urma să mă întâlnesc cu un prieten și să o pornim spre ceea ce avea să fie cel mai lung traseu al nostru de o zi pe bicicletă: Sinaia-Târgoviște-Câmpulung-Brașov. Ajuns la tren, constat cu uimire că acesta nu are vagon de biciclete, deși cumpărasem bilet de seara trecută, iar doamna de la casă „verificase” disponibilitatea. Nu știu cum se face, dar haos mare în CFR: când nu e vagon, primești bilet, iar când este vagon, nu ți se dă bilet (după cum am pățit în altă ocazie). Oare când ne-om trezi să facem ceva să ne tragem – cu adevărat – conducătorii la răspundere?

Dar în fine. Trenul a ajuns la timp, iar la 8:45 pedalam deja către urcarea spre Dâmbovița. După ce ne-am încălzit bine mușchii și articulațiile, am continuat cu lunga coborâre către Târgoviște, pe un drum prost de îmi venea să plâng la fiecare învârtire a roților cursierei. Chiar ne-am întrebat unde se duc banii din viniete și amenzi, dar nu am reușit să găsim buzunarele prin care aceștia s-au scurs (și se tot scurg). Oricum, am dat de drumurile destul de proaste, per total, dar se putea și mai rău, sunt conștient de asta. Se pare că mi-am stricat ceva la roata spate a bicicletei din cauza asta, dar sper să nu fie nimic grav.

De la cota 1000, parcă mergeam spre Târgoviște la pas cu primăvara: de la pădure abia înmugurită am ajuns – treptat – până la o mare de verde crud pe care nu ne mai săturam să o admirăm. Spre Câmpulung lucrurile au stat invers: parcă înaintam spre iarnă, deși soarele ne-a încălzit tot drumul, iar copacii înfloriți ne-aminteau că, totuși, e început de Mai în calendar. Una peste alta, atmosfera de primăvară de care ne-am lovit, a reușit să ne umple ființele cu liniște, pace și frumos; ce ne-am fi putut dori mai mult?

Doar șoferii ne-au cam bruiat, mai ales fonic, dar nu numai. Parcă veniseră toți cu șoseaua de acasă, asta făcând din noi niște intruși pe domeniu privat. Claxoane, intimidări, depășiri riscante și aproape acroșaje – ne-am lovit de toate. Parcă toți nepricepuții – ca să fiu decent! – se treziseră brusc la volan și nu știau cu ce se mănâncă această activitate și ce e cu ei pe acolo. Cumva, încă mai credem că Vineri a fost Ziua Internațională a Claxonatului și că noi eram, de fapt, proștii din peisaj.

Odată cu apropierea de Câmpulung a început și distracția – cățărările – dar și cea mai faină parte a traseului: Culoarul Rucăr-Bran. După o masă binevenită la Mausoleu, venită imediat după două urcări deloc de neglijat, am pornit-o spre prima din multele văi în care aveam să ne afundăm. Norii, care între timp se adunaseră peste albastrul de sticlă al cerului, nu s-au dezmințit de aspectul lor negru și mohorât și au cernut peste noi stropi reci, uzi și nenumărați. Partea frumoasă a fost că după vreo jumătate de oră soarele a reapărut timid de după nori și până la sosirea în Brașov ne-am uscat aproape în totalitate.

Rucăr-Bran-ul este, după mine, unul din cele mai speciale drumuri din țară, iar tura aceasta nu a făcut decât să îmi confirme opinia. Casele risipite pe dealuri de zici că le-ai aruncat haotic ca un mănunchi de cutii de chibrituri de care vrei să scapi, serpentinele șerpuitoare printre acestea care tot urcă de nu poți să nu te întrebi cât de sus se pot duce, completate toate cu verdele poienilor și al pădurilor, cum poți să nu rămâi mut în fața a așa splendoare? Iar un tablou mi-a rămas cu siguranță în minte pentru totdeauna: eram în Fundata, soarele se îndrepta spre apus, iar noi ne bucuram de coborârea spre Moieciu. Totul se scălda într-o lumină aurie care m-a făcut să ridic capul din asfalt, permițându-mi să respir cale de câteva clipe. Pur și simplu, atunci m-am simțit „străjuit”: în stânga de Piatra zimțată a Craiului, iar în dreapta de maiestoșii Bucegi. Vârfurile albe din plan depărtat ale acestora completau cu succes imaginea plină de verde a dealurilor din prim-plan…oare pot să mă mut aici? m-am întrebat plin de admirație și mi-am văzut de drum. Cine știe, poate că da, cândva…

După 11 ore de la plecare (și 9 de pedalare propriu-zisă) ne făceam intrarea în oraș. Eram obosiți, dar cu siguranță eram și fericiți și satisfăcuți. Așa ar trebui petrecute toate zilele libere, de toată lumea, cu activitate fizică și natură, nu cu grătare și cluburi. Dar de, fiecare cu ale lui, după cum se zice.

Din păcate, a doua zi ploaia nu ne-a mai lăsat să ne continuăm mini-vacanța după cum socotisem, așa că ne-am văzut nevoiți să ne abandonăm planurile. De fapt, nu să le abandonăm, ci doar să le amânăm pentru o altă zi cu soare. Căci niciodată nu poți renunța la pasiuni, ci le poți doar pune undeva în background pentru atunci când timpul o să fie potrivit.

P.S: Din motive atât obiective cât și subiective (mai ales!) nu am făcut absolut nicio poză – dar vă asigur că s-a întâmplat, chiar dacă nu am dovadă pe foto pe Facebook! 😀

Sursă foto: aici.

Comandă acum ultima mea carte! Ai varianta PDF sau tipărită, la alegere! Enjoy!
Mai multe detalii!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *