Articole din noiembrie, 2012


Portret


Scris de | 28 Noi 2012

1.     Ești o frântură de stea, o șoaptă de vânt, Ești tot ce există pe-acest aspru pământ. Doar tu ești lumina și tot ce-i frumos, Nimic nu-i ca tine, așa prețios.   2.      Ești un picur de rouă pe-o floare de mai. Te vreau lângă mine, te vreau să mai stai. Ești liniștea nopții, ești cântec de val, Ești unică-n lume, nimic nu-i mai clar.   3.      Ești veselă, luptătoare și-un zâmbet mereu Mergi tot înainte, deși ți-este greu. Îți place și viața și știi s-o trăiești Un stil ca al tău e greu să găsești.    4.     Ești blândă, suavă, gingașă, senină Ai chip ca de înger și ochi de lumină. Ai inimă bună și suflet de soare; Ești o minune! Minunea cea...

Citește mai mult...

Viața ca un clișeu


Scris de | 24 Noi 2012

Mi se întâmplă uneori, mai des ca alteori, să mă lovesc de clișee – ale altora și ale mele. Și doar vânătăile fizice lipsesc, pentru că cele psihice apar din plin. Trăim în mijlocul unei societăți liniarizate, uniformizate, cu un limbaj de lemn. Ne însușim valorile și principiile altora, neștiind nici măcar de unde vin. Refuzăm să mai trecem prin filtrul propriei analize aspecte esențiale ale vieții. Împărțim în stânga și-n dreapta idei ce nu ne aparțin, pe care nu le credem și pe care nu le practicăm. Mă uit în jur și, fie aproape, fie departe, văd aceleași priveliști. Dacă nu gândești cum gândește toată lumea ești un ciudat. Dacă nu te comporți într-un anumit fel ești, invariabil, exclus. (Indiferent despre ce grup e vorba: prieteni, biserică, serviciu, etc.) Dacă nu urmezi drumul pe care ți-l trasează societatea ești un ratat. Dacă îndrăznești să gândești, să cauți, să lupți ești privit nu tocmai bine. Dar ce e trist nu e faptul că lumea încearcă să-ți pună tot timpul „bețe în roate”, ci că lumea nu (mai) știe de ce gândește ceea ce gândește și de ce se comportă în felul în care se comportă. Cumva, odată cu trecerea timpului, s-a așternut peste mintea fiecăruia uitarea. Nu mai știm de unde am plecat, și nici spre ce ne îndreptăm. Și nu știm nici de ce ne parcurgem drumul în felul în care o facem. Ne trăim viața la fel ca în povestirea cu maimuțele și banana – nu știm de ce nu avem voie la banană, dar nu o luăm și nu lăsăm nici pe alții să o ia. (Povestirea integrală aici.) Am ajuns să trecem prin viață, la întâmplare, fără scop și fără rost parcă. O idee care îmi place mult spune: „Dacă mergi pe drumul pe care merge toată lumea, ajungi acolo unde ajunge toată lumea.” Și cred că aceasta poate fi generalizată: dacă gândești, vorbești, te comporți, privești lumea așa cum o fac toți, nu o să devii decât un anonim între anonimi. Dar nu despre a nu fi anonim este vorba, ci despre a ști de ce ești un anonim. Poate că nu vrei de la viață mai mult decât ai deja. Poate că te mulțumește statutul tău actual. Poate că ești fericit așa cum ești. Nu trebuie să evadezi din marea de anonimi, dar trebuie să știi de ce ești acolo. Trebuie să îți fii căutat propriul drum, să ai propriile întrebări, propriile răspunsuri. Trebuie să ai propria viață. Într-o lume a clișeelor am ajuns să ne trăim și viețile astfel. Fără scopuri, fără ținte, fără propriile drumuri. Fără întrebări, fără răspunsuri, fără argumente....

Citește mai mult...

Nu am curaj


Scris de | 22 Noi 2012

1.      Nu am curaj să cred, să sper Nu am curaj să fiu de fier. Nu am curaj să lupt să stau, Nu am curaj să fac ce vreau.    2.      Nu am curaj nici să trăiesc; Nu am curaj să prețuiesc. Nu am curaj să mai visez, Nu am curaj să dezertez.    3.      Nu am curaj să mai gândesc. Nu am curaj să te privesc. Nu am curaj să plec, să fug; Nu am curaj să te alung.    4.      Nu am curaj să merg pe drum, Nu am curaj să nasc din scrum. Nu am curaj să sar în gol, Nu am curaj să plec în zbor.    5.      Nu am curaj să fiu schimbare Nu am curaj să-mi cer iertare. Nu am curaj să te aștept, Nu am curaj să te iubesc.    6.      Îmi fac curaj! Să fac ce vreau, Să spun ce simt, ce dau, ce iau. Îmi fac curaj să prețuiesc, Îmi fac curaj și să iubesc.    7.      Îmi fac curaj să și visez. Să sper, să cred, să aiurez! S-alerg, să mă opresc, să zbor, Și să privesc în sus, spre nor....

Citește mai mult...

Te caut în toate


Scris de | 16 Noi 2012

Te caut în soare, în zare, în nori Mă uit după tine, te caut prin ploi. Te caut în viscol și-n fulgi albi de nea, Îmi bântuie gândul imaginea ta.   Te caut în noapte, te caut și-n zi. Știu că exiști, exiști de n-ai fi… Te caut în beznă, în ceață și fum, Te văd în lumina ascunsă în scrum.   Te caut în oameni, în fluturi și flori. Privirea-mi lovită de-atâtea culori Te caută iarăși și iară și poate cândva Se va lovi de senină si caldă imaginea ta.   Te caut în nimeni, te caut în toți. Mă uit după tine: parcă vii – nu mai poți. Am să te văd într-o zi și-atunci o să știu De ce nu-i devreme, de ce nu-i...

Citește mai mult...

Îmi amintesc de o povestire care transmite foarte, foarte sugestiv ideea în jurul căreia vreau să mă învârt în continuare. În istorisire era vorba despre un magazin în care clienții aveau posibilitatea de a citi un mesaj interesant și incitant, în același timp. Pe un perete se putea citi: „Azi plătești, mâine e gratis!”. Pentru cei obișnuiți cu localul, anunțul nu mai reprezenta de mult o noutate, dar pentru necunoscuți era un izvor de fericire. Din păcate, fericirea nu dura decât până a doua zi. Când mergeau a doua zi la magazin și cereau totul pe gratis, erau invitați, cu un zâmbet generos pe față, să citească, din nou, anunțul: „Azi plătești, mâine e gratis!”. Și atunci înțelegeau și toată satisfacția din ajun se spulbera. Dincolo de comicul povestirii se ascunde o tragică realitate. Cu toții am ajuns să ne bazăm atât de mult pe „mâine”, încât uităm de „azi”. În viețile noastre totul începe, se schimbă, capată un rost…”mâine”. Nu realizăm că trecutul a fost, viitorul nu a venit, iar prezentul se duce repede. (Spunea Marcel Pagnol un gând care transmite foarte sugestiv uitarea aceasta a noastră de a ne bucura de prezent: „Oamenilor le e greu să fie fericiţi pentru că văd trecutul mai frumos decât a fost, prezentul mai rău decât este şi viitorul mai dificil decât va fi.”). Dar, fie că vrem, fie că nu, trebuie să recunoaștem că amânarea este un cancer al societății în care ne ducem cu toții traiul. Ne-am obișnuit atât de mult să lăsăm treburile pe mai târziu, încât ni se pare anormal să facem lucrurile la timp. Îmi amintesc de un coleg din liceu care își făcuse obiceiul să chiulească de la teste, uneori chiar de mai multe ori. Această atitudine devenise pentru el un mod de viață și nu mai putea altfel. Norocul lui – sau ghinionul, nu știu – a fost ca examenul de bacalaureat nu a putut fi amânat (cel puțin nu fără consecințe grave). Și înclin să cred că încă este tributar acelui obicei cultivat în anii de liceu. Și toți avem aspecte în care facem exact la fel. Însă cea mai pare problemă cu amânarea survine atunci când vrei să schimbi ceva în viața ta. De obicei, partea cu stabilirea obiectivelor nu este cel mai greu pas; odată cu apucarea de treabă  începe „chinul”. Este adevărat că, dacă nu termini, degeaba ai început, dar cum poți să termini, dacă nu începi? M-am suprins de multe ori amânând (tărăgănând, mai popular) treburile și împingând totul pe ultimii zeci de metri. Și atunci m-am lovit de frustare, aglomerare, nervi și foarte, foarte puțină eficiență. (Chiar și...

Citește mai mult...
Pagina 1 din 212