Articole din ianuarie, 2013


Superficialul cotidian al tuturor


Scris de | 23 Ian 2013

            Era cu puțin timp în urmă când am observat o postare pe pagina de Facebook a unei bine-cotate televiziuni din țară care spunea astfel:”6 mituri false pe care oamenii le cred adevărate”. Nu am putut să mă abțin să nu le scriu un comentariu în care să-I luminez cu privire la ignoranța și analfabetismul de care dau dovadă. Eram convins că acțiunea mea nu va schimba nimic, dar mare mi-a fost surpriza când, revenind peste câteva ore, am văzut că îmi șterseseră comentariul. Cred că au încurcat opțiunile; ținta lor cu siguranță era știrea.             Când văd o astfel de ignoranță mă ia groaza. Pur și simplu nu îndrăznesc să îmi imaginez unde o să ajungem peste câțiva ani (Tot pe Facebook am văzut:”Mi-e foame raaaaaw!”. Cum o fi reușit să inventeze cuvântul acesta – “raaaaaw” – n-am idee; poate că era caracterizată de o foame “crudă”, iar necunoscătorul de mine nu s-a prins). Dar să revin. E aproape imposibil de crezut în ce stadiu de incultură și analfabetism(nu mă refer doar la sensul propriu) am ajuns. Ți se rupe inima când deschizi Facebook-ul, citești un mesaj, sau dai, din greșală, peste vreun blog anonim. Și, totuși, toate cele de mai sus sunt, cu indulgență, scuzabile. Dar parcă de la cei care se ocupă cu utilizarea și armonizarea limbii aveam pretenții. Se pare că doar cu ele rămân.             Ceea ce este cu adevărat trist și îngrijorător(dar și amuzant, totuși, uneori) este că superficialitatea și ignoranța nu caracterizează doar un domeniu. Asta ar fi scuzabil, până la urmă. Am presupune că jurnaliștii sunt, în general, persoane suprficiale și am rezolva dilema. Dar lucrurile merg mai departe. În orice direcție ne-am întoarce privirile, vedem aceleași lucruri. Oameni care, deși ar trebui să fie profesioniști în ceea ce fac, fac erori imposibil de scuzat. Ba nu. A greși e omenește, deci e scuzabil. Dar a fi ignorant, a nu accepta că ești greșit, a nu dori să înveți – aceste aspecte nu se pot scuza. Și consecințele sunt, nu de puține ori, dezastroase. O reinventare a limbii române nu afectează mai mult de o minoritate insignifiantă, dar nu atât de lipsită de importanță este superficialitatea în alte cazuri.             Oricum, fie că ne place, fie că nu, de superficialitate și ignoranță nu vom scăpa niciodată. Ar fi de preferat ca noi să le considerăm flori rare, pe care să nu ni le dorim, însă. Dar cine știe, poate că peste un timp voi afla că tot ce am scris mai sus nu reprezintă decât o colecție de mituri false pe...

Citește mai mult...

Imaginație de câine


Scris de | 20 Ian 2013

Am dat de fabula de mai jos într-un scurt material audio realizat de Lorand Soares-Sasz. Mi s-a părut că merită împărtășită; am „omis” însă concluziile lui, din dorința ca fiecare să își ia învățăturile de care are nevoie.  Se povestește că un câine de vânătoare s-a pierdut de stăpânul său, pe undeva prin Africa. La un moment dat vede o panteră venind spre el, decisă să ai aibă parte de un prânz bun. Puțin speriat, începe să gândească și să caute o soluție. Găsește în preajmă câteva oase și se așază, cu tact, cu spatele la pantera care era aproape deja. În momentul în care aceasta se pregătea să atace, câinele se întoarse și zise:”Ce panteră bună am mâncat!”. Pantera o rupse imediat la fugă de unde venise, gândidu-se cât este de norocoasă că a scăpat cu viață din fața acestui câine rău. O maimuță care văzu însă scena alergă repede după panteră să-I povestească cum stau lucrurile, de fapt. Pantera, când auzi realitatea spuse:”Ah!Să vadă ce o să pățească câinele ăla!” Și porni din nou în viteză către câine, cu maimuța în spatele ei. Când văzu câinele cum stau lucrurile și ce a făcut maimuța își zise:”Of, maimuță proastă! Eu cum scap acum?” Își păstră însă stăpânirea de sine, se întoarse spre oase și așteptă. Din nou, când pantera era pe punctual de a-l ataca, se întoarse și îi spuse maimuței:”Maimuță leneșă! Te-am trimis de o oră să-mi faci rost de o altă panteră și tu abia acum...

Citește mai mult...
M-am întors de la dezintoxicare!

M-am intors de la dezintoxicare!


Scris de | 14 Ian 2013

Azi. Eu. M-am întors de la dezintoxicare. Pe bune.  Da, astăzi mi-am încheiat „săptămâna fără Facebook”, o așa-zisă provocare de-a mea. Am profitat de faptul că în față îmi stătea o perioadă foarte încărcată și am zis să scot acest drog de pe lista de activități zilnice. Și a fost o experiență extrem de interesantă. E ciudat cum îți dai seama cât de mult îți lipsește un lucru atunci când nu îl mai ai. De abia când l-ai pierdut observi locul pe care îl ocupa în viața ta. De fapt, observi doar golul rămas. Și să nu mai vorbesc de persoane… În plus, parcă tocmai în această perioadă aveam cea mai mare nevoie de Facebook. Informații despre școală pe care le ratam, status-uri pe care trebuia să le citesc, persoane cu care trebuia să vorbesc și alte „urgențe” de genul. Am rămas surprins că, deși nu mă consideram prea strâns legat de rețeaua de socializare, îmi era greu fără ea. Și îmi era greu să nu o deschid, la fiecare pas. O limitare conștientă în lipsa limitelor te împinge la capătul voinței. A alege să nu intru pe Facebook 7 zile, petrecând 4 din ele pe Internet, a fost o decizie mult mai greu de practicat decât dacă eram izolat 7 zile în vârf de munte. Să poți să faci și să nu faci, atunci dai dovadă de voință. Am avut mai mult timp liber săptămâna asta. Și nu vă gândiți că nu știu câte ore, ci câteva minute, dar prețioase. De obicei, când aveam 5-10 minute moarte, intram pe Facebook. Mai postam o ideea de prin nu știu ce carte culeasă, mai vedeam o poză, mai dădeam un share. În lipsa virtualului însă acele minute au fost, ele însele, o provocare. Îmi amintesc că luni dimineață mai avem 5 minute până să plec la școală și că mi-a fpst extrem de greu până am găsit ceva cu care să le umplu. M-am întins în pat si am privit, pur și simplul, tavanul. A fost extraordinar! E surprinzător că ne-am învățat atât de mult să alergăm și că nu mai știm ce e liniștea. Pur și simplu, am avut timp să stau cu mine. Să privesc o ninsoare pe geam, să ascult vântul cântând și multe alte chestii mărunte, dar care dau culoare și farmec vieții.  M-a încercat și un sentiment de rupere de ceilalți. Aveam impresia că nu mai știu nimic de nimeni și că am pierdut atâtea. Când am reintrat mi-am dat seama că nimic nu s-a schimbat. Oamenii tot își pun status-uri, tot din singurătate. Tot pozele care le plac și în care au ieșit bine...

Citește mai mult...

Incerca din rasputeri sa se concentreze pe ceea ce avea de facut, dar nu ii iesea deloc. Parca jurnalul prafuit aruncat intr-unul din colturile camerei tipa la el sa-i acorde si lui atentie. Nu il mai deschisese de mult, iar de scris nici nu mai incapea vorba. Isi promisese odata ca o sa realizeze lucruri mari in viata, iar acela de a deveni un cunoscut scriitor era unul dintre ele. Nu statea deloc bine la acest capitol si nu ar fi fost o asa problema daca ar fi fost singurul in care asteptarile lui nu aveau nicio sansa de conturare. Renunta sa mai lupte si se indrepta sovaind spre mica agenda care parca isi domolise glasul si astepta nerabdatoare sa fie luata in brate. Parca stia ca daca va fi rasfoita va reusi sa aduca, chiar daca putin si pentru putin, soarele in sufletul posesorului. O deschise cu teama si incepu sa-si arunce ochii asa, aiurea, pe acolo. Insa cu fiecare rand pe care il citea, cu fiecare cuvant pe care-l pronunta si cu fiecare silaba pe care o vedea amintirile i se invalmaseau mai tare si mai tare. Se vedea din nou asa cum se vedea atunci, de neinvis, iar lumea – toata a lui. Lucrurile nu mai stateau de mult asa, insa. De putine zile incepuse noul an si privise in urma, la ce a fost, iar realitatea, oricat de blanda a incercat sa fie, tot l-a lovit cu putere. Nu reusise mare lucru in trecutul nu de mult scurs. Iar acesta parea sa se asemene foarte mult cu viitorul inca nesosit. Fara pesimism sau exagerare, desi multi aceste aspecte i le invocau, nu ii iesise mai nimic, de cand se stia. Iar in ultima perioada…nici nu voia sa se gandeasca. Nu stia unde se duce, de ce se duce si nici cum sa se duca. Nu stia ce vrea, nu stia ce nu vrea, si nici cum sa afle. Si, acolo unde spera ca vrea si trebuie sa ajunga, nu avea putere sa ajunga. Adica, puterea avea, dar nu avea pricepere. Dar nu conta… Poate ca viata asa trebuia sa fie…un drum de cautari presarat cu gropi de descoperire. Un lant de tristete cu cate un nod de fericire. Un izvor de lacrimi cu cate o piatra de zambet. Poate ca el era nebunul in toata povestea, el nu vedea lucrurile asa cum sunt, el visa sa fie altfel. Dar de ce sa se arunce cu rosii in el, doar pentru ca inca avea curajul sa viseze? Nu era drept. Insa rosiile sau bolovanii nu-l deranjau asa de tare cum il deranja ca isi pierdea, incet,...

Citește mai mult...