Articole din noiembrie, 2013


Disciplină

Disciplina


Scris de | 30 Noi 2013

E destul de târziu dar nu vreau să merg la somn fără să-mi scriu postarea. Îmi dau seama pe zi ce trece că nu e deloc ușor ceea ce mi-am propus…probabil de asta se numește „provocare”. Dar sper să fiu suficient de disciplinat pentru a duce lucrurile la sfârșitul dorit. „A fi profesionist înseamnă a face ceea ce îți place în zilele în care nu ai dispoziția necesară”, spunea cineva. Îmi amintesc de un episod pe care îl povestea Zig Ziglar, în una din cărțile sale, legat de disciplină și de cât de greu poate deveni uneori să aduci la îndeplinire unele sarcini. Spune că într-o zi a avut foarte mult de lucru și l-a prins ora 3 dimineața încă treaz. Planul îi spunea că trebuie să fie la 5 în picioare pentru a alerga, dar nu se simțea deloc în stare și nici chef nu avea. Înainte de a adormi a dus o luptă în care a fost în ambele tabere: să se trezească sau nu după doar 2 ore de somn? Și, deși știa că dacă va face astfel ziua va fi compromisă, a ales să nu sară peste alergarea de dimineață. De ce? Pentru că lucrurile bune nu se obțin decât prin muncă și sacrificii și pentru că a fi consecvent valorează mai mult decât confortul personal. Cam așa am pățit eu azi…și m-am luptat să nu sar peste partea de provocare; cum să spun la sfârșit că au fost 30 de zile dacă nu au fost 30???Nu mergea, așa că mai bine sunt mâine puțin mai amețit decât de obicei, dar cu lucrurile în ordine. Puțină disciplină nu cred că strică, în cazul de față. În încheiere vreau să vă las un exercițiu foarte fain care sigur vă va ajuta. L-am învățat la una din prezentările lui Lorand și constă în doi pași simpli: Notează-ți pe hârtie 5 lucruri care, dacă le-ai face în fiecare zi, te-ar aduce mai aproape de visul/obiectivul tău. Ia cele 5 lucruri și fă-le în fiecare zi. Dar în fiecare zi, fără vacanțe și concedii medicale! Se va pune problema DACĂ îți vei atinge visul/obiectivul? Nu, continuă Lorand, singura întrebare va fi: CÂND vei atinge ceea ce ți-ai propus! Mult...

Citește mai mult...
Avem dreptul la viață!

Avem dreptul la viata!


Scris de | 29 Noi 2013

Sunt o mulțime de lucruri care nu îmi plac la secolul în care trăim. Ne-am stricat ca oameni și avem grijă să promovăm o societate ieftină. Puține valori mai există, iar de cele pe care încă le mai avem, vrem să ne descotorosim. Punem presiune pe cei din jur să vadă cum vedem noi, de unde și când vedem noi. Nu ne place să ni se aducă o altă perspectivă și avem grijă să îi marginalizăm pe cei care se ridică contra curentului. Toți trebuie să trăiască la fel, să se bucure la fel, să gândească la fel. Nu se acceptă originalitatea, diferitul, specialul. Creăm șabloane pentru orice și ne străduim din toate puterile să îi facem pe toți după standarde. Ajungem să ne batem joc de viețile noastre și ale celorlalți – nici noi nu trăim, nici pe ei nu-i lăsăm. Se spune că în vremurile pe care le trăim libertatea este la cel mai înalt nivel la care a fost vreodată în istorie. Niciodată ca până acum oamenii nu puteau să facă după cum le poftește inima și după cum le spune conștiința. În trecut, de la familie până la împărat, trebuia să dai socoteală. Acum nu, fiecare e liber, se spune. Din păcate lucrurile nu stau chiar așa, iar libertatea asta e doar o iluzie. Nu mai suntem strânși cu ușa, dar suntem atrași cu momeala. Standardele sociale sunt realitatea iluziei libertății. Tocmai ele, care ar fi trebuit să ne facă liberi, ne îngrădesc. Ajungi să nu mai poți trăi decât dacă ai un 9-5(nine-to-five) job, casă și mașină, concediu (de preferat în străinătate), ieșiri în week-end-urile de iarnă la munte iar în cele de vară la mare, smartphone și tabletă, etc. Deși nu te obligă nimeni, pe față, să trăiești astfel, subconștientul tinde să accepte aceste norme. Suntem duși cu zăhărelul, ca să fiu și puțin dulce. Nu mă interesează cine și de ce ajungem în situația de a „cumpăra lucruri de care nu avem nevoie, cu bani pe care nu-i avem, pentru a impresiona oameni de care nu ne pasă”. Până la urmă nu e vorba numai despre consumerism, e vorba de mai mult: de atitudini, de idei, de aspirații. Și mă oftic nu pentru că îngrădirea asta există(până la urmă doar cei care sunt liberi sunt oameni, iar o diferențiere trebuie să existe), ci pentru că mă surprind de mult prea multe ori în spatele gratiilor! Simt presiunea societății și dulceața zahărului atât de tare încât nu numai o dată rămân în celulă! Iar în momentele în care sunt acolo, viața își vede de drum, pentru că ea nu așteaptă pe nimeni. Și...

Citește mai mult...
Despre frica de succes

Despre frica de succes


Scris de | 28 Noi 2013

Dacă ar fi să numesc cel mai mare obstacol care se interpune între oameni și visele lor nu aș sta deloc pe gânduri și l-aș rosti cu toată gura: FRICA. Frica are grijă să se manifeste în atât de multe feluri și să apară când și pe unde nu te aștepți, încât să te păzești de ea devine aproape o imposibilitate. De aceea problema nu intervine atunci când frica apare, ci atunci când ea rămâne. A trecut ceva timp de când am observat prima dată un tip particular de frică – frica de succes. Poate părea ciudat, dar frica de a reuși este la fel de prezenta ca și frica de a da greș. Atunci când vine vorba de a încerca ceva nou și provocator faptul că e posibil să reușești poate constitui o piedică importantă. Pare absurd, dar este adevărat. E ceva în noi ce ne face să preferăm starea actuală în detrimentul unei stări viitoare mai bune. Ce se ascunde în spatele fricii de succes Se ridică întrebarea: ce ne sperie, de fapt, atunci când ne e frică de succes? Adică e clar, e normal să-ți fie frică că o să dai greș atunci când întreprinzi ceva, dar să-ți fie teamă că o să reușești, asta cum mai vine? Cred, însă, că nu de reușită ne e frică, ci de implicațiile ei. E un fapt că orice acțiune aduce rezultate și că odată cu schimbarea vine și necunoscutul; tocmai de necunoscutul care vine cu rezultatele trebuie că ne este frică. Ne temem de lucrurile la care vom fi nevoiți să renunțăm, de oamenii cu care nu vom mai vrea să ne petrecem timpul și de viețile pe care le vom duce. Deși îți dorești din tot sufletul să ajungi la țintă, nu ai nicio garanție despre cum vei fi acolo. Problema cu frica de succes e că stă foarte bine ascunsă în subconștient și că ia tot timpul măștile altor frici; ca să o identifici corect ai nevoie de săpături adânci și de o căutare sinceră. Când o descoperi însă, când vezi ce anume te reținea din a o lua la goană pentru a trăi cu adevărat, nimic nu te mai oprește! Ușile ți se deschid larg, iar ceea ce până mai ieri te paraliza, acum îți dă aripi! Nici măcar teama că ai putea să o dai în bară nu mai are putere. Să-ți fie frică de reușită nu e atât de absurd cum pare, iar soluția e la îndemâna oricui: preiei conducerea. Iar mai apoi, pe parcurs, o împingi afară. Succesul și frica nu pot conviețui, așa că dacă vrei să ai succes trebuie ca...

Citește mai mult...
Frumos din răceala de gheață

Frumos din raceala de gheata


Scris de | 27 Noi 2013

E ceva special ce numai la prima zăpadă se întâlnește. Nu știu să spun ce anume și simt că, dacă aș face-o, l-aș ruina, într-o oarecare măsură. Primii fulgi de nea sunt cei mai așteptați, de către copii mai ales. Pe cei mai mari întotdeauna îi ia prin surprindere. Probabil fiindcă nu o așteaptă. Parcă se uită că a venit iarna și că iarna e frig și că atunci când e frig ninge. Se întâmplă în fiecare an la fel, și în fiecare an suntem surprinși, aproape la fel. Întotdeauna când vine zăpada vine și frigul, de uneori nu știi care pe care se aduce, dar parcă atunci sufletul mi se încălzește mai tare. Poate că e din cauză că se ascund, dintr-o dată, toate efectele unei jumătăți de an de răutate, ură, invidie. Mantia asta albă cu sclipici de stele te face să uiți de tot ce a fost, de tot ce-o să vină! Ieri, la îngânarea zilei cu noaptea, stropii de ploaie s-au transformat, pe nevăzute, în raze de gheață. Și s-a pornit un război aprig între umezeala rece, de sus, și umezeala caldă, de jos. Se produsese o inversare a stării de spirit, parcă: pământul era cald, aerul rece. De obicei căldura vine de sus, iar răceala din noi, oamenii. Am adormit cu speranța copilărească a unei dimineți mai albe ca cele de mai înainte. Și, spre deosebire de majoritatea speranțelor, asta s-a împlinit. Ba a venit și cu un bonus: moleculele de cer continuau să cadă, încă! Nu am putut să nu-mi lipesc nasul și obrajii de geamul rece… cum făceam odinioară. Ce de amintiri ne pot străfulgera, în doar fracțiuni de secundă! E ciudat cum unii nu pot agrea iarna, frigul, zăpada…Oare ei nu au avut copilărie? Cu adunarea anilor peste ani și a filelor peste file devenim rigizi, nemulțumiți și morocănoși. Nu ne mai bucurăm de nimic, nici măcar de anotimpuri și de succesiunea lor. Ba, uneori, în lipsă totală de luciditate, ne mai și răzvrătim; dar oare ce am putea schimba? Când toamna se duce lăsându-i loc sorei iarnă să vină, învăț să accept neschimbatul. Copilul din mine nu mai e, se pare, așa că tot timpul sunt luat prin surprindere. Dar mă obișnuiesc repede și găsesc modalități să mă bucur. Frumosul se ascunde la fiecare pas și în spatele fiecărei respirații. Chiar și în vântul de iarnă și în răceala de...

Citește mai mult...
Ce înseamnă să renunți

Ce inseamna sa renunti


Scris de | 26 Noi 2013

Am primit reacții interesante și diverse în urma postării de ieri referitoare la decizia mea de a renunța la facultate. S-au format, neintenționat probabil, 2 tabere: una pro și una contra. Nu vreau să mă refer la niciuna din ele în mod special, dar vreau să mă leg de un aspect care mi-a fost adus în atenție și de care nu prea am vorbit în postul de ieri – renunțarea și ce înseamnă ea. Înainte să iau decizia radicală de a termina cu tot ce înseamnă Automatică/Inginerie marea mea problemă era cum să fac să aflu adevăratul motiv pentru care vreau să fac această alegere. Pe față îmi aduceam argumente reale, evidente, dar încercam să fiu sincer și să sap mai adânc pentru a nu realiza, mai târziu, că mă foloseam de scuze. Pe scurt problema era: renunț la luptă pentru că sunt laș sau pentru că vreau să rămân în viață așa încât să pot lupta și altă dată? Ai nevoie de curaj ca să pleci! S-a creat un tip în societatea noastră pe care îmi place să-l numesc Mitul Eroului. Pe cine reprezintă? Pe toți cei care nu renunță niciodată. Îi întâlnești la tot pasul și te lovești de ei pe orice stradă. Îi recunoști de la distanță, au în ei o tărie și o înverșunare aparte. Cum se manifestă? Nu se opresc. Niciodată! Contează dacă merg pe unde trebuie? Dacă are vreun sens ceea ce fac? Dacă îi împlinește? Prea puțin! Ei au ceva de terminat și poți fii sigur că o să termine! Și, la fel ca un eroii din filme sau basme, nu îi interesează ce distrug în misiunea lor de salvare. Dar probabil că nu are nicio importanță asta, cine știe? Habar nu am ce îi motivează pe oamenii de genul. Poate sunt de vină cărțile s-au oamenii care le-au băgat în cap că numai lașii renunță. Sau că la succes nu ajungi decât dacă tragi cu dinții de tine în direcția în care ai pornit. Nu știu. Ce știu, însă, e că ajung ACOLO UNDE trebuiau să ajungă, doar pentru a-și da seamă că nu ACOLO VOIAU să ajungă! Și atunci, nu ar fi fost bine să ridice capul din pământ mai înainte? Ai nevoie de curaj ca să pleci! Pentru că, dacă o faci, vei fi considerat laș. Poate că nu ți se va spune în față, dar oamenii vor gândi despre tine că ești un prost, un încăpățânat și un ratat. În afară de câteva persoane cărora ai datoria să le explici, părerea celorlalți nu trebuie să te intereseze. Ascultă-i și ia aminte, dar fă ca tine! Când toată lumea...

Citește mai mult...
Pagina 1 din 41234