Articole din martie, 2014


Mi se cuvine!?!

Mi se cuvine!?!


Scris de | 30 Mar 2014

Ni se cuvine! Așa am ajuns să vedem lumea. Să luăm lucrurile. Să gândim despre ceilalți. E dreptul nostru să trăim bine, în pace și în confort. Nu, nu trebuie să muncim pentru ceea ce avem. Și, mai grav, nu trebuie nici să fim recunoscători. Pentru că le merităm. Nu realizăm cât de „norocoși” suntem. Hrană (îmbelșugată, cel mai adesea), haine (de firmă, mai mereu), gadget-uri (de ultimă generație, normal) nu (mai) sunt privilegii. Sunt aspecte banale ale vieții, fără de care nu ne-am putea concepe traiul. Și ne e imposibil să înțelegem că lumea poate fi privită și dintr-o altă perspectivă. Dar să merg mai departe. Apa, liniștea din țară, sănătatea? Ah, dar chiar e normal să ne bucurăm de ele, nu? Ce dacă milioane mor din cauza lipsei de apă potabilă? Ce contează că, în o mulțime de zone, nu se știe dacă apuci sau nu ziua de mâine? Iar sănătatea e dorită de cei ce nu o au, așa-i? Sau libertatea. Sau plăcerea oferită de o adiere de primăvară. Sau încântarea dată de o floare. Sau zumzetul de albine din jurul unui copac în floare. Sau posibilitatea să stai pe propriile picioare. Să știi că poți să ieși din casă. Să te învârți de nebun prin soare, sau ploaie. Aspecte, mici sau mari, pe care nu le prețuim la adevărata lor valoare. Ca să nu vorbesc de oameni. De relațiile cu ceilalți, de interacțiuni. Nu de puține ori ne credem Dumnezeu pe pământ. Și ne hrănim cu iluzia că totul gravitează în jurul nostru. Nu îi apreciem pe cei dragi, pe prieteni, pe oricine. Nu conștientizăm valoarea pe care aceștia o au și nu vedem că ne fac viața mai frumoasă. Observăm doar golul rămas, atunci când pleacă. Și asta se întâmplă cu orice lucru care credem că ni se cuvine: nu îl apreciem la adevărata valoare. Pentru că atunci când meriți ceva, nu ai de ce să mulțumești! Și nu înțelegi cât însemna pentru tine, decât atunci când l-ai pierdut. Adică prea târziu. Iar viața, cu bune cu rele, e un privilegiu. Un privilegiu care nu ni se cuvine, dar de care trebuie să ne bucurăm. Și pentru care ar trebui să fim...

Citește mai mult...
Prima mea carte :D

Prima mea carte :D


Scris de | 28 Mar 2014

Săptămâna asta mi-a fost lansată prima mea carte, pe neașteptate, neștiute și negândite. Spun „mi-a fost lansată” pentru că eu nu am avut habar de ea, totul fiind o surpriză ticluită bine de tot. Vlad a fost editorul(și cel care a făcut paginarea, redactarea, a pus PDF-ul pe site etc), iar Bianca a fost cea care s-a ocupat de îndreptarea situațiilor survenite din certurile mele cu Limba Română. Oricum, una peste alta, surpriza a fost maximă! Să ții o carte în mână, cu numele tău pe copertă, oferă un sentiment unic. Sunt unele experiențe în viață care te marchează total, iar să ai propria ta carte cred că e unul dintre ele (asta dacă nu ești mare scriitor și scoți volumele pe bandă rulantă). Și acum îmi revine în suflet starea de uimire și satisfacție care m-a cuprins atunci când am văzut, pentru prima dată, obiectul cu pricina! Ce conține cartea? Nu mai știu de când visez să scriu o carte, de mult de tot, cu siguranță! Doar că e extrem de important să ai ceva de spus atunci când te apuci de scris, nu doar să înșirui cuvinte peste cuvinte. Așa se face că m-am văzut nevoit să aștept ca mai întâi să am despre ce scrie și abia apoi să mă apuc de scris. Nu mi-a trecut însă prin minte că blogul meu ar putea deveni o carte! Dar i-a trecut lui Vlad, care a luat cam toate postările mele, le-a aranjat pe capitole și le-a trimis la corectat, editând astfel Pășind prin Viață – cartea. Deci, ce conține prima mea carte? Gânduri, pași, dileme, povești, poezii, reflecții, speranțe…din astea. Adică ce am scris pe blog până acum, dar într-o formă coerentă, cu un început, un final, un conținut. Ce să mai spun, are chiar și prefață! Mai mult decât o carte, un pas înainte! Nu cred că pot să îmi imaginez câtă muncă a fost depusă pentru ca acest proiect să vadă lumina zilei, dar pot să încerc să înțeleg. Însă pot să le mulțumesc celor care, prin efortul lor, au contribuit la această realizare! Mulțumesc, dragilor! 🙂 Cartea de față  înseamnă atât de mult, încât m-aș întinde pe rânduri bune dacă aș începe să enumăr. Pentru că aceasta nu are o atât de mare valoare editorială sau culturală, pe cât o valoare sentimentală! Iar lucrurile de suflet prețuiesc mai mult decât s-ar da pe ele la o primă vedere… Dar, pentru că de, prin aceasta am făcut un pas înainte, tai de pe lista provocărilor imposibile două rânduri: Cum poți citi cartea? Așa cum probabil e evident, cartea nu e de vânzare. Nu există niciun motiv pentru care ar fi astfel, nu? Deci, cine vrea...

Citește mai mult...
Ce am învățat până la 22 de ani

Ce am invatat pana la 22 de ani


Scris de | 19 Mar 2014

În mod normal dorm la ora asta, dar nu astăzi. Nu știu exact de ce, dar m-am trezit cu aproape două ore mai devreme decât o fac de obicei. Mă simt inundat de un val de inspirație și dorință de muncă, așa că o să profit de el. Și nu, nu e de vină faptul că azi e ziua mea…sau, cine știe, este? Sunt multe lucruri pe care cineva le poate învăța în 22 de ani, mai ales dacă aceștia sunt primii 22 de ani. Simți, cu fiecare trecere a timpului, cum lucrurile se accelerează. Și înțelegi că doar învățarea și adaptarea te pot menține pe linia de plutire. Aș fi putut scrie despre multe lucruri. Dar, în încercarea mea de a aduce ceva nou, m-am oprit la 7 lecții. Nu sunt noi, nu sunt grele, ba chiar, pot să spun, sunt aspecte de bun simț. Aspecte care te pot ajuta să trăiești o viață mai bună, asta dacă le înțelegi și accepți. Unele or să sune a maxime, altele o să le recunoști de prin cărți, iar restul o să îți pară banale. Dar sunt lecțiile mele, învățate pe propria piele, iar important nu e să le accepți, ci să le înțelegi și să te ajute să trăiești mai bine și mai frumos. Acestea fiind spuse, să trec la treabă! Dacă vrei să trăiești, trebuie să mergi pe propriul drum și să fii surd, orb și încăpățânat!  Oricât am vrea să o simplificăm, viața e o chestie complexă tare, complicată. Pur și simplu te lovești de prea multe variabile și necunoscute, încât orice decizie implică eforturi uriașe. Și, dacă îndrăznești să trăiești (măcar puțin) ieșit din tipare, lucrurile devin și mai grele. Dar doar asta contează, să trăiești așa cum vrei tu să trăiești, umblând pe propriul drum. Iar orbirea, surzenia și încăpățânarea te vor ajuta să continui când ți se vor pune bețe în roate. Și nu, nu zic că nu e bine să asculți părerile și sfaturile altora, dar întreb: cine știe cel mai bine ce vrei tu? Bhagavad Gita spunea: „E mai de dorit să-ți trăiești propriul destin într-un mod imperfect, decât să trăiești ca o imitație perfectă a altuia”. Sună frumos, nu? Dar realizabil? Persoanele al căror sprijin îl dorești, dar nu ți-l oferă, devin cei care te trag în spate, iar în momentele dificile tot singur trebuie să o scoți la capăt!  Unele decizii dor, necesită efort și hotărâre, dar și sprijin. Și de unde te-ai aștepta să primești susținere, dacă nu de la ceilalți? De la anumiți ceilalți? Dar nu o primești. Cel puțin nu primești susținerea pe care o vrei tu. Și așa...

Citește mai mult...
O fi căzut din buzunar…

O fi cazut din buzunar…


Scris de | 17 Mar 2014

Zona Universitate, București, astăzi. Ceasul arată în jur de 12:15. Pe o bancă , dau pagină după pagină, bucurându-mă de fiecare rând. În rest, banca e goală. Oamenii aleargă în toate direcțiile, grăbiți de iluziile vieții. Soarele încălzește de zor, dar vântul răcește mai cu spor. Nimic neobișnuit, nimic ieșit din tipare. O bătrânică se așează pe locul rămas liber. Savurează o gogoașă de patiserie, din aia plină de ulei și de chestii nesănătoase. Dar na, gusturile nu se discută. Și, în plus, femeia și-a trăit viața, nu se mai gândește la a mânca ceea ce trebuie. La un moment dat ceva mă distrage. Îmi ridic ochii și privesc, preț de câteva clipe, peste betoane și oameni.  Nu știu ce m-a făcut să mă opresc, dar îmi prind vecina în flagrant. Tocmai își termină desertul și își caută un loc unde să lase ambalajul. Nu, nu vede multele coșuri de gunoi din preajmă…dar vede banca. Și își uită, cu mult tact și fără băgare de seamă, hârtia. Îmi trec, în câteva fracțiuni de secundă, mii de gânduri prin minte…cum să procedez? Nu mă pot hotărî, așa că aștept. Poate că nu vrea să o lase și poate că o să o ia când va pleca; ce rost să mă iau de oameni degeaba? 381 ajunge în stație curând, iar lumea se îmbulzește deodată. Bătrânica se ridică, uitându-și resturile pe bancă. „Ați uitat ceva”, îi spun, pe negândite. Se întoarce nedumerită, privește în jur, iar apoi privește la mine. Într-un sfârșit se uită și la ambalaj și îl ia, cu mișcări robotice. Are grijă însă, să-mi scuipe printre dinți, un neobrăzat”O fi căzut din buzunar…” Ce să-i spun? Că minte cu nerușinare? Că are o vârstă și că așa ceva „nu se face”? Că am văzut totul și că trebuie să-și învețe lecția? Că asta e lipsă de bun-simț? Nu știu…Nu știu nu ce să-i spun, ci dacă are vreun rost! Oamenii oricum se schimbă greu, iar bătrânii nu se schimbă deloc. Din păcate, asta e țara în care trăim. Așa ne-am educat, să meargă oricum. Să vrem rezultate mărețe, dar să nu muncim deloc. Să aruncăm pe jos, minunându-ne de mizerie. Să vrem o lume mai bună, dar de la ceilalți. Îmi sosește autocarul, așa că închid cartea și urc. Mă gândesc, însă: pe unde o cădea din buzunar hârtia vecinei mele?...

Citește mai mult...

E aproape 11.00 PM și tocmai am avut unul din momentele „Evrika!”, iar concluziile acestuia trebuiesc notate cât lucrurile sunt proaspete. O să încerc să fiu scurt, să punctez ceea ce trebuie și să ridic semnele de întrebare de cuviință. Iar, dacă se poate să aduc și ceva răspunsuri, vor fi bonus. De ce aleg oamenii situațiile neplăcute? Despre ce e vorba? Care situații neplăcute? Ei bine, e simplu! Mă refer la lucrurile alea des întâlnite, gen job-uri pe care le urăști, școli care nu îți oferă niciun viitor, relații fără șanse de reușită, etc. Și unde e alegerea? În faptul că nu faci nimic ca să le schimbi! Pentru că da, să nu acționezi, tot o alegere implică. Deci…de ce ne comportăm astfel? De ce ne distrugem viețile, pas cu pas, în activități care nu ne aduc fericirea? Concluzia mea: ca să avem scuze! Să avem motive să ne plângem, să avem pe cine da vina, să avem lucruri care să ne ocupe timpul, etc. Și da, poate că acest comportament nu e unul conștient, dar asta nu îl face inexistent, nu? Pentru cei care nu cred, dau exemple. Și ce exemple ar fi mai bune, dacă nu cele personale? Iar pentru cei care zic că eu sunt o excepție, le spun să se mai gândească. Și, eventual, să privească mai atent în viețile lor. Ne deosebim foarte puțin între noi, ca oameni, atunci când vine vorba de comportament (și, uneori, gândire). Iar acum exemplele… Când eram la facultate îmi spuneam că nu am timp să fac lucrurile pe care mi le doresc. Sau că sunt prea obosit să mai citesc, să lucrez, să fac chestii constructive. Acum…nu mai sunt la facultate, dar sunt departe de a realiza ce îmi propuneam atunci că o să fac. Și, dacă atunci aveam o scuză (întemeiată, poate), acum nu o mai am. Alt exemplu: anul trecut, pe vremea asta, așteptam cu nerăbdare primăvara (și acum o aștept…nici acum nu mai vine!). De ce? Ca să vină căldură, să se usuce pământul și să pot merge cu bicicleta și/sau la munte. Îmi făceam atâtea planuri, atâtea trasee, atâtea speranțe…Am dus lucrurile la capăt? Nici pe departe! A fost una din cele mai sărace veri în ale pedalatului! Acum, aștept iar primăvara, din aceleași raționamente. Sper ca istoria să nu se repete. În loc de încheiere… Ce am prefațat eu mai sus e doar o mică parte din problemă, lucrurile pot merge mai departe de atât. Știu că tiparul există și, deși nu am pretenția ca aceasta să fie cauza general valabilă, a avea scuze pentru nereușite în viață poate fi unul din...

Citește mai mult...