Articole din aprilie, 2014


Momente

Momente


Scris de | 28 Apr 2014

„Viaţa nu se măsoară în numărul de respiraţii, ci în numărul momentelor care îţi taie respiraţia” Nu suntem definiți de ceea ce avem, ci de ceea ce suntem. Viața nu înseamnă să strângi, să aduni, să ai…lucruri. Ci a trăi înseamnă să îți creezi amintiri. Să colecționezi momente. Să faci buchete de gânduri. Să îți fluturi visele prin aerul realității. Să iei fiecare pas și să-l pui la păstrare, în suflet. Viață înseamnă nu să aștepți o destinație, ci să te bucuri de fiecare călătorie. Când vine vorba de frumos am devenit orbi, surzi și reci. Iar când vine vorba de fericire ne transformăm în statui de piatră tare. Micile bucurii nu ne mai încălzesc, iar soarele ne privește aspru, fără putere. Ne afundăm în uitare, cu fiecare clipă ce vine și trece. De ce e oare nevoie ca inimile noastre să se dezghețe? Nu, valoarea existenței nu e măsurată prin lucrurile pe care le ai, ci prin momentele pe care le trăiești! Pentru că posesiunile pot dispărea oricând, dar cine poate să ne fure amintirile? Sclipirea vieții vine tocmai din strângerea asta hapsână de trăiri. Din grămada de experiențe pe care le păstrăm pentru eternitate, depozitându-le în suflete. Din momentele (frumoase sau triste, fericite sau urâte) pe care ni le scriem pe inimi. Din mărunțimea detaliului apare grandoarea experienței. E mai ușor să depozitezi materialul decât să pui cărămizi spiritului. E mai simplu să strângi obiecte decât să te pui să aduni momente. Dar doar ele îți vor oferi, peste ani, satisfacție. Pentru că ce ține de material vine și trece. Ce ține de suflet însă, vine și nu pleacă niciodată. Chiar și atunci când ai impresia că s-a dus, amintirea e acolo, aducând cu ea timpul înapoi. Să colecționezi momente e singura cale spre atemporalitate. Sau, poate, spre un anumit fel de veșnicie. Amintirile nu se trăiesc decât la timpul prezent. În rest doar se creează....

Citește mai mult...
Te văd

Te vad


Scris de | 25 Apr 2014

Te văd când vii, când stai, când pleci, Te văd în zile calde, ‘n nopțile prea reci. Te văd cum pleci, cum stai, cum vii, Te văd când ești, sau când nu vrei să fii. Te văd râzând, te văd plângând cu dor, Te văd zâmbind, ori suspinând ușor. Te văd iubind cu foc, te văd urând ades’, Te văd cum tot privești, cu ochi ales. Te văd când visele îți stau în cale, Te văd când te îndrepți spre răsărit, agale. Te văd cum dai cu răul de pământ, Te văd cum zbori, pe adieri de vânt. Te văd când nu vreau să te văd! Te văd, în mine tot făcând prăpăd… Te văd și când nimicu’-i de văzut, Te văd așa cum altădată n-am...

Citește mai mult...
Stăpâni, dar sclavi

Stapani, dar sclavi


Scris de | 24 Apr 2014

„Cumpărăm lucruri de care nu avem nevoie, cu bani pe care nu-i avem, ca să impresionăm oameni de care nu ne place.” Îmi scriu postarea de față pe lap top, iar în apropiere am și un monitor LCD pe care lucrez de obicei. Lângă mine, pe birou se găsește smartphone-ul meu, gadget ce mă însoțește oriunde m-aș duce. Camera de fotografiat este și ea pe undeva prin apropiere, iar e-reader-ul meu Kindle îmi face cu ochiul de pe mobilă. În camera învecinată un televizor și un calcultator își împart dominația peste spațiu. Ca să nu mai vorbesc de telefoanele fixe, care sunt vreo 4 prin casă. Și toate astea fără să pun la socoteală telefoanele mobile ale părinților și fratelui. Ce vreau să subliniez cu enumerarea asta generoasă? Nimic altceva decât că lumea în care trăim a ajuns atât de aglomerată încât trebuie să avem grijă cum ne construim viața. De la a poseda lucruri, la a fi posedați de ele, nu e decât un pas. Am ales să dau exemplu obiecte din domeniul high-tech pentru că în cazul lor există pericolul cel mai mare. E adevărat, și mașina, bicicleta sau banii pot fi statui frumos cioplite cărora să le aducem omagiile naostre, dar parcă nimic nu ne acaparează mai tare timpul ca „lumea virtuală.” Ne-am învățat să trăim atât de mult în online și să fim tot timpul conectați cu ceilalți încât am ajuns sclavi la noi acasă. În plus, dacă nu avem ultimul model de telefon, tipul X de haină sau mașină cu 200+ cai, nici măcar nu existăm! Cum am ajuns în situația asta tristă? De ce în loc să folosim tehnologia pentru a ne face viața mai ușoară, o folosim ca să ne-o complicăm? Cine pe cine slujește aici? Și cum ar trebui să stea lucrurile, de fapt? Adevărul e că nu am nimic împotriva lucrurilor care ne fac viața mai ușoară. Îmi place să scriu pe lap-top, să citesc pe Kindle și să fiu conectat cu ajutorul smartphone-ului. Nu îmi place însă când situația degenerează și ajung să fac din acestea o prioritate. Și, pentru că observ că lucrurile degenerează și în jurul meu, înclin să cred că avem nevoie de mai puțin. Cu cât ai mai puține lucruri, cu atât viața e mai relaxată și mai consistentă. Pentru că doar atunci când ai pierdut totul ești liber cu adevărat. Acum te rog, nu arunca tot ce înseamnă posesiuni materiale afară din viața ta! Doar învață cum să le folosești și așează-le acolo unde le e locul, în topul priorităților tale. Fă-ți ordine în viață, analizează-te și, dacă sunt lucruri de care trebuie să scapi, dă-le...

Citește mai mult...
Nu pe degeaba

Nu pe degeaba


Scris de | 16 Apr 2014

Să visezi e obositor, îmi spunea cineva mai deunăzi. Dar e frumos, completam eu. Nu e suficient însă, vine și adaugă, cu duritate, viața. Visul este cel care ne formează, dar acțiunea e cea care ne definește. Însă acțiunea implică efort, luptă, dorință. Implică transpirație, nervi și nopți nedormite. Să acționezi înseamnă să îți iei visul și să-l duci la următorul nivel. Acțiunea este testul suprem la care poate fi supus un vis. Dacă nu ești dispus să îl transformi în realitate, atunci acesta nu a existat niciodată. A fost doar o iluzie, o fantezie, o speranță. Să visezi nu costă. Dar acțiunea implică sacrificii. Lupta se dă în ring, în noroi, nu stând pe canapea și așteptând să treacă timpul. Dacă vrei rezultate, trebuie ca, mai întâi, să te murdărești. Trebuie să știi la ce să renunți, dar și ce vrei să obții. Și trebuie să fii capabil să vrei să faci schimbările necesare. Un vis este o destinație. Acțiunea reprezintă drumul până la el. Să vrei să ajungi undeva, dar să nu-ți miști oasele într-acolo, ar putea reprezenta o altă definiție pentru nebunie. Ne-am învățat să ne dorim mult, dar făcând puțin. Visăm departe, dar nu suntem dispuși să mergem nici până aproape. Ne îmbătăm cu speranțe, așteptând. Cândva – trebuie, nu? – o să vină și zile mai bune! Așteptăm ca visele să se întâmple, în loc să fim noi cei care le transformăm în realitate. Poate că nu toți (mai) visează, dar majoritatea o facem. Dar la ce ne ajută, din moment ce nu mișcăm un deget? Să fie evadarea din realitate singura urmare a visării? Să nu existe, oare, niciun scop mai nobil în spatele acesteia? De ce oare ne mulțumim să ne treacă timpul și de ce nu facem din fiecare secundă una care să conteze? De ce? Poate pentru că nu e ușor. Nu, nu e deloc simplu să te aduni și să stai în picioare sau să mergi împotriva curentului! Să acționezi în direcția visului tău indiferent de circumstanțe necesită fiecare rest de energie rămasă, fiecare efort de care ești capabil. Pentru că acțiunea cere muncă, nu vorbe. Poate că de asta să visezi e obositor: pentru că adevăratele vise te împing mai departe. Te iau de unde ești și te poartă spre unde vrei să ajungi. Dar doar dacă vrei să te lași purtat și ești dispus să plătești prețul. Pentru că nimic din ceea ce contează nu e gratis. Nici măcar visele.            ...

Citește mai mult...

E April afar’, dar este rece, Iar timpul trece și tot trece… Dar el nu zboară c-altădată, La tine mintea-mi e-ndreptată. Nu știu de ce, nu știu nici cum, Dar simt un gol ciudat acum. În al meu suflet ce-i tot rece Privirea ta vine și trece. Ar merge-o ceartă acum, cuvinte Jucate dur, dar să te-alinte. Și-am pune-un strop de bunătate Din a ta vastă plinătate. Căci știu că-i greu să duci atâta Și nu-i ușoară deloc lupta! Ești un frumos, superb Geniu – modest, Ai și de-o eroină-un rest. Ma uit pe geam, încă-i lumină… Ah, stai, nu-erai găină! Și nu, nici eu nu sunt cocoșul, Deși sunt, poate, somnorosul. Așa că stau și-ți mai zic două, Ca să îmi spui și tu cam nouă. Căci știu că-ți place s-ai dreptate, Din zori de zi și până-n noapte. Dar e frumos, că-s eu de treabă… Ce-ar fi să-ți dau lumea întreagă? Dar nu! Mașină, casă, înghețată Ție-ți ajung, pentru-astă viață! Om mai vedea, căci timp mai este, N-avem de ce să trecem peste. Mi-e somn acum, deși nu-i noapte, Oare mai vreau vise deșarte? Oh, măi, multe ți-aș spune! Bune și rele, rele și bune… Dar eu aș vrea s-ascult de tine, Că încă mai țin și la mine! Dar gata, fie, de-ajuns pentru azi, Tu-oricum tot în picioare cazi! Eu nu, al tău talent nu-l am… Ba bine, poate am un gram! Cum îți spuneam, eu mă opresc, Că nu am chef să-te-obosesc… De-oi fi drăguț, pe viitor Promit să-ți scriu, de mi-o fi...

Citește mai mult...
Pagina 1 din 212