Articole din mai, 2014


Cu toții fugim de dificultăți, de probleme, de tristețe. Sau măcar încercăm să fugim, că de prins tot suntem prinși, până la urmă. La fiecare pas facem tot ce ne stă în putere să evităm momentele mai puțin plăcute, ca să rămânem în zona obișnuită de confort. Starea sufletească care ne cuprinde atunci când suntem pe vale e una pe care nu ne-o dorim și din care încercăm să ieșim cât mai repede. Dar, oare, nu există și avantaje pe care acestea vremuri mohorâte să ni le ofere? Nu avem lecții de învățat chiar de acolo de jos, din noroi? Iar alergarea asta nebună după a fi pe culme e chiar atât de sănătoasă? Iată 5 avantaje ale perioadelor dificile care or să te ajute să nu mai pară totul chiar atât de negru, atunci când treci prin ele: Ai timp de introspecție. Lumea e atât de grăbită și totul se schimbă așa de repede că nu mai avem deloc timp de noi. Când treci prin probleme însă, lucrurile parcă se mai liniștesc. Zgomotul dispare, rămânând doar pe fundal, iar toată energia minții se canalizează spre un singur subiect. Realitatea e că majoritatea problemelor trec de la sine, tot ce avem de făcut fiind să așteptăm, iar timpul acesta e extrem de potrivit pentru a pune ordine în gânduri. Să îți analizezi viața și acțiunile e ceva ce trebuie făcut din când în când, iar dificultățile creează un context favorabil pentru aceasta. Vezi cine-ți sunt prietenii. Prieteni nu sunt cei care zic că sunt, ci prieteni sunt cei care arată. Ce arată? Compasiune, ajutor, înțelegere etc. Nu persoanele care îți merg alături pe vreme bună sunt prieteni, ci cei care rămân chiar și după începerea furtunii! Doar în momentele dificile, când ai cu adevărat nevoie de o mână întinsă, o să vezi cine îți e, de fapt, aproape. Lumea e plină de oameni care stau în preajmă doar când au ceva jar de tras pe turta lor, dar cei cu spirit de sacrificiu sunt mult mai puțini. Iar când te lovești de probleme vezi oamenii fără ochelari. Și, uneori, chiar și fără măști. Apreciezi mai mult ceea ce ai. Multe din aspectele vieții le considerăm un dat, un merit. Ne e foarte greu să înțelegem că ne lovim de privilegii la fiecare pas și că ar trebui să fim mulțumitori pentru ele. Nu realizăm că a fi în viață, a avea unde locui și ce mânca, a fi sănătoși și a avea o familie, sau a putea intra pe net sau vorbi cu prietenii la telefon sunt lucruri de care nu toată lumea se bucură. Când o perioadă mai dificilă își face...

Citește mai mult...
Astru-ntre astre

Astru-ntre astre


Scris de | 24 Mai 2014

Și soarele s-a dus pe altă vale Și-a luat cu el și vorbele-ale tale… Gherghinu-i tot aici, nu s-a mutat Deși eu am plecat, tu l-ai lăsat. Și cântă greierii puhoi, minune Și-aduc speranțe albe, gânduri bune. Iar iarba-i verde crud, liniștitor Insuflă gând de tine și de dor. E noapte în curând, dar n-or s-apară stele, Căci tu mi le-ai furat și ai plecat cu ele. Așa că plec și eu, să îmi găsesc o lună Să văd de bine ce-are să îmi...

Citește mai mult...
Nemuritori

Nemuritori


Scris de | 22 Mai 2014

Cadența pedalelor creștea ușor, iar odată cu ea creșteau și numerele indicate de vitezometru. Cu siguranță că și coborârea avea aportul ei, dar biciclistul din față era motivarea supremă, nu era loc de îndoială. Era doar un copilandru oarecare, de undeva de prin sat, ieșit la o plimbare de seară, sau cu treabă, poate. Eu? Eu eram ceva mai mult, eram un biciclist plecat la antrenament! Așa că am început să împing mai cu zel, bucurându-mă de vântul ce îmi mângâia corpul și de viteza tot crescândă a bicicletei. Priveam în față, drumul urma o curbă ușoară la stânga, iar apoi o alta mai bruscă la dreapta. Am intrat cu tupeu în prima dintre ele, continuându-mi vijelios drumul către a doua. Îmi depășisem deja rivalul, iar un zâmbet de satisfacție mi se așternuse pe față, de parcă cine știe ce ispravă făcusem… Virajul la dreapta deveni, dintr-o dată, mai brusc decât mi-l aminteam. O mașină urca pe celălalt sens, iar frânele bicicletei nu au mai putut face mare lucru, cu tot scârțâitul lor. Până la impactul cu automobilul nu a mai fost decât o chestie de milisecunde, sfârșitul devenind astfel inevitabil. O rostogolire dură peste capotă și o aterizare forțată în gardul de pe marginea drumului au încheiat povestea. În urmă nu a rămas decât tăcerea. *** Nemuritori, așa ne credem. Dar ne amăgim, asta facem. Nu suntem conștienți de fragilitatea vieții și nici de faptul că se poate sfârși la orice pas. Când plecăm, plecăm cu gândul că ne vom întoarce. Nu punem niciodată sfârșitul înainte, pentru că nu îl realizăm. Dar cum ar fi viețile noastre, dacă am avea conștiența morții mereu în minte? Am risca mai mult? Am iubi mai tare? Am trăi mai frumos? Am fii mai sinceri unii cu alții? Am trăi la 100%? Ne-ar mai fi, oare, frică de eșec? Ne-ar mai păsa de criticile și părerile altora? Încă am alerga în stânga și-n dreapta după acceptare? Ne-am mai certa? Am mai pierde timpul? Sau am mai sta de activități frivole? Ne-ar păsa mai mult de fericire? Am fii mai deschiși? Sau, poate, mai atenți, mai prezenți, mai uniți? Am deveni mai darnici? Mai optimiști? Ne-am bucura mai mult de fiecare moment? Poate… *** Povestea de mai sus e doar rodul imaginației, însă. Eram la un antrenament când mi-a trecut prin cap un astfel de tablou, aparent fără motiv. Nu am putut să nu mă gândesc atunci la ceea ce am lăsat acasă și la ceea ce îmi stă în față. Mi-au venit în minte persoane cărora nu le-am spus cât de mult le apreciez, sau cât de mult îmi lipsesc. Am dat...

Citește mai mult...
De-i iubire, e durere!

De-i iubire, e durere!


Scris de | 12 Mai 2014

În feed-ul de la Facebook văd astăzi la cineva următoarea idee, care mi-a atras tare de tot atenția: „Cine te iubește, nu te face să suferi niciodată”. Am studiat puțin contextul și am realizat că citatul se voia a fi o consolare pentru cineva care nu trecea printr-o situație chiar plăcută, dar… …dar adevărul e că cine te iubește te va face sigur să suferi! Iar textele ca cel citat de mine de pe rețeaua de socializare nu sunt decât niște aberații, fie că ne place, fie că nu. Și da, poate că sună bine și ne îndulcesc puțin în unele situații, dar se merită oare să ne consolăm astfel? Iar acum să încerc să explic. Suntem oameni, iar noi, oamenii de pe planeta asta, suntem ași în a ne răni unii pe alții. Nu știu cum or fi cei de pe alte planete, dar la noi așa se întâmplă. Poate că am rămas cu sechele de când ne luptam pentru supraviețuire prin epoca de piatră, de lovim tot ce prindem în cale. Sau poate că suntem atât de bolovani, că nici nu ne dăm seama de ce și când producem rău. În fine, în cazul de față nu prea contează de ce, ci cum ne comportăm. Iubirea e o cale pe care se merge în ambele sensuri. Iubești și ești iubit. Ești iubit și iubești. În iubire nu există destinație, doar călători ce merg unul spre altul. Se caută să se găsească și se găsesc ca să se caute. Când iubești, devii transparent, fără ascunzișuri. Alegi să înlături ceața ce vă separă, iar totul rămâne gol, clar. Dar iubire fără suferință nu există și fiecare iubire vine la pachet cu o doză bună de durere. Tocmai vulnerabilitatea cu care ne îmbrăcăm atunci când alegem să iubim, reprezintă cauza nenorocirii. Nimeni nu ne poate răni, decât dacă îi dăm voie. Și în fața cui devenim cei mai neajutorați, dacă nu în fața persoanei iubite? Cui îi vindem oare, sufletul, pe degeaba, iarăși și iarăși? Cui ne închinăm ființele, dacă nu iubirii? Și lăsând garda jos, ne tăiem singuri craca de sub picioare. Dar e singura metodă să nu uităm să fim umani. Și asta în ciuda faptului că cine ne iubește, ne rănește. Trebuie să nu uităm însă, că alegem să fim răniți. Alegem să ne deschidem inimile, să ne lăsăm cunoscuți cu bune și cu rele, făcând astfel un salt în gol. Ne oferim, pur și simplu, pe tavă celuilalt, fără să știm ce vom păți, cum o vom duce sau ce se va face cu noi. Și, totuși, mergem înainte, pentru că despre asta este iubirea: despre...

Citește mai mult...

Anul acesta va avea loc prima ediție a ultramaratonului „100 for Children”, iar traseul va fi București-Valea Plopului, Prahova. Cursa are un scop 100% caritabil, organizatorii dorindu-și să strângă cât mai mulți bani pentru a-i folosi la îngrijirea copiilor pe care îi supraveghează. Mai multe detalii despre toată povestea și despre activitatea asociației „Pro Vita” găsiți aici! Ei bine, Valea Plopului (Valea Screzii, mai exact) este foarte aproape de unde stau, iar evenimentul mi s-a părut foarte potrivit ca să particip. Îmbinarea alergării cu a-i ajuta pe ceilalți m-a făcut să nu stau prea mult pe gânduri și să încerc să dau și eu o mână de ajutor. Împreună cu încă 4 prieteni am format o echipă, urmând ca pe 31 mai să dăm gata toată distanța de 100 km. Și, în plus, o să fie o mare onoare să știm că am alergat la prima ediție a acestei curse. Toate informațiile despre cursă împreună cu traseul se găsesc aici! Fiind un eveniment caritabil toți participanții acționează ca fundraiseri. Ce înseamnă asta? Ei bine, înseamnă că fiecare alergător are o pagină dedicată pe care se pot face donații. În cazul meu e prima oară când o să fac așa ceva, dar (habar n-am de ce!) sunt optimist că se vor strânge bani. Pagina mea unde se pot face donații este aceasta, cu mențiunea că poza și numele ei pot fi ignorate. 😀 Nu o să vin cu nu știu câte argumente ca să donați, pentru că știu că cine vrea să facă ceva găsește o soluție. Și da, cine nu vrea, găsește o scuză. Așa că e suficient să știți că banii vor fi folosiți integral pentru ca cei mai puțini favorizați de viață să o ducă mai bine: să aibă ce mânca, unde sta, unde lucra etc. De menționat e faptul că Asociația „Pro Vita” are deja în grijă aproximativ 400 de oameni, ceea ce nu e deloc puțin! Închei cu lucrurile importante: Aici găsiți pagina unde puteți face donațiile. Orice sumă contează, nu există „prea puțin” sau „prea mult”. 😛 Ajutați-mă să răspândesc vestea: orice share contează. Iar când spun „orice”, chiar mă refer la „orice”. Iar să faci asta nu costă…decât puțină dorință. Gata! Mulțumesc tuturor pentru implicare! 🙂 P.S: Share-urile pot să fie ori la această postare, ori direct la pagina mea de GalantOm!  ...

Citește mai mult...