Articole din iulie, 2014


Macar din cand in cand

Macar din cand in cand


Scris de | 27 Iul 2014

Ma-ntreb de te gandesti la mine, Macar din cand in cand, nu chiar mereu… Caci eu ma tot gandesc la tine Si-mi e din ce in ce mai greu. In mine stropii-s mari si reci, Dar sper ca tie sa iti fie bine. As vrea sa mai fi stat si nu sa pleci! Ma-ntreb de te gandesti la mine… Mi-e dor de ce a fost, de ce-am avut; De cei care am fost: si tu, si eu… Hai s-adunam franturi din ce-a trecut Macar din cand in cand, nu chiar mereu. Ce-a fost s-a dus, nu se intoarce, Nu-i timp de lacrimi dulci sau de suspine… Dar inima-mi iluzii inca-si face, Caci eu ma tot gandesc la tine. Si-ncerc sa inteleg cum ar fi fost Sa impartim acelasi curcubeu… Insa-ai plecat, lasand totul anost Si-mi e din ce in ce mai greu. Si-mi e din ce in ce mai greu, Caci eu ma tot gandesc la tine. Macar din cand in cand, nu chiar mereu Ma-ntreb de te gandesti la...

Citește mai mult...

Sunt unele aspecte ale vieții care parcă mă copleșesc, în anumite momente. Și până și cele mai frumoase vise, pe cale de îndeplinire fiind, mă zdrobesc sub măreția lor. Iar în spatele fiecărui gând de reușită apar zeci sau sute de gânduri de îndoială. Și asta nu pentru că știu că nu o să realizez ce mi-am propus, ci doar fiindcă nu știu cum o să fac asta, căci necunoscutul e prea de nepătruns. La a călători prin Europa pe bicicletă visez de mult timp. Iar visul nu se limitează doar la bătrânul continent sau la bicicletă, ci la ideea în sine de a călători. Dar când poți amesteca o plăcere cu alta, bucuria se multiplică. Și iată-mă, la șase luni de la lansarea proiectului, pe picior de plecare. Nu, nu îmi vine încă să cred, pentru că totul e prea frumos, parcă… Dar totul e pregătit: bagaje, traseu, biciclete etc. Mai lipsește doar sosirea momentului de start, întâlnirea cu ceilalți 2 prieteni dornici de aventură și drumul ce-l vom lua la pedale. Iar așteptarea nu-i deloc ușoară, căci timpul parcă nu mai curge. Se spune, însă, că lucrurile care merită se lasă așteptate, dar să fie suficientă consolarea? Și iată-mă în fața uneia din cele mai mari provocări (dacă nu chiar cea mai mare!), întrebându-mă de ce nu trec prin astfel de evenimente mai des. Nu pot să înțeleg de ce îmi limitez visele și, în loc să îmi duc viața la superlativ, mă plafonez în mediocritatea cotidiană. Poate că traiul ne-ar fi mai vesel, dacă am trăi după cum ne spune inima. Și poate că am fi mai fericiți, dacă am merge fiecare pe propriul drum. De ce nu o facem, nu știu. Frica? Lenea? Presiunea externă? Imaginea de sine proastă? Obișnuința? Pot fi toate, sau niciuna. Ce contează e că e păcat să ne batem joc de cei câțiva ani ce-i avem de trăit pe aici. Pentru că, bătându-ne joc de ei, ne autodistrugem. Nu ne facem rău doar când ne facem rău, ci și atunci (mai ales atunci!) când nu ne facem bine! Peste 2 zile și 3 nopți voi plecă în cea mai provocatoare și promițătoare călătorie la care am îndrăznit să visez (e posibil să visez cam jos, știu), iar când mă uit în spate și în față înțeleg cât de mic sunt în această lume. Dar uitându-mă la piedicile de până acum, înțeleg că am învățat că, atunci când vrei ceva, găsești soluții. Iar uitându-mă în față, la necunoscutul plin de surprize ce mă așteaptă, înțeleg că lucrurile se realizează pe rând, câte unul odată. Sau, cum zice un proverb: „Orice călătorie...

Citește mai mult...