Articole din decembrie, 2014


Nu doar să-mi spui

Nu doar sa-mi spui


Scris de | 26 Dec 2014

  Aș vrea, atunci când nu aleg ce-i bine, Să-mi spui că-i rău și să-mi arăți ce vine. Și când vorbesc prostii sau aberez prea tare Aș vrea ca tu să-mi spui, să știu să-mi cer iertare. Când mă grăbesc, în loc să te aștept în pace Să-mi spui! Căci uit: și gălăgia tace… Iar când alerg prea-ncet, spre a-ți ieși-n întâmpinare Să-mi spui, te rog! A, și să ai răbdare… Când mă învârt în cerc și nu-nțeleg povestea Să-mi spui! Și-om depăși, cumva, chiar și tristețea. Și de n-ai chef și vrei să stau departe Să-mi spui direct…și-am să te-aștept aparte. De-ți stau prea mult pe cap și de sunt mult prea greu Să-mi spui și, pentr-un timp, mă mulțumesc cu dorul meu. De îți vorbesc prea rar și de îți zic mult prea puține, Să-mi spui! Și, de ce nu, vorbește tu și pentru mine! Când nu întreb destul, sau poate, sunt prea curios Să-mi spui, te rog! Te rog și mult, dar și frumos… Iar când doar zic și faptele-mi rămân în spate Să-mi spui și-atunci, să nu le uit de tot departe. Când vrei să pleci, dar eu te vreau să te oprești Să-mi spui, zâmbind: mă duc, dar vezi să mă aștepți! Și când vrei să rămâi, dar eu vreau să fugim în zare Să-mi spui! Și ne oprim, ‘nainte să găsim cărare. Când ai ceva de spus, iar eu nu am nimic de ascultat Să-mi spui oricum! Și poate capul îmi va fi plecat… Când vrei să îmi arăți ceva, dar ochii-mi vor fi-n ceață deasă Să-mi spui și-atunci, să folosesc a ta privire-aleasă! Și când sunt altfel: rău, sau trist, sau mult prea rece Nu doar să-mi spui, ci-a ta ființă asupra-mi să se-aplece. Și-atunci când te ignor sau nu-mi fac timp de tine Nu doar să-mi spui! Ci vino tu, te rog, la...

Citește mai mult...
Ce vreau de la mine în 2015

Ce vreau de la mine in 2015


Scris de | 25 Dec 2014

Privesc pe fereastră și realizez că soarele de afară este total înșelător: în ciuda puterii cu care strălucește, am ajuns într-adevăr la sfârșit de lună Decembrie. Adică ne „chinuim” cu ultimele zile de 2014 în așteptarea primelor clipe din noul an ce stă să vină. Că va fi mai bun, mai frumos sau mai plin de reușite – 2015 – nu se știe, dar vom vedea. Oricum, sperăm cu toții să fie peste anul ce tocmai se încheie. Anul acesta cred că a fost primul de la care nu am avut așteptări: am renunțat să îmi fac planuri și să îmi propun ținte, alegând să îl trăiesc din zbor. Aveam doar două idei în minte la începutul lui: să apreciez fiecare clipă, bucurându-mă la maxim de momente, și să îndrăznesc să-mi testez limitele, trăindu-mi visele. Cât mi-a ieșit și cât nu, rămâne de analizat dar, la o primă privire, situația pare acceptabilă, deși sunt convins că se putea și mai bine. Dar să revin la 2015: vreau să îl trăiesc tot din zbor, doar că de data aceasta vreau ca zborul să fie mai organizat puțin. Așadar, mi-am notat câteva linii directoare, „destinații” spre care să țintesc. Fără să lungesc vorba, în 2015 vreau de la mine următoarele: Să urc pe Mont-Blanc Să ajung în Nepal Să totalizez 10000 de exemplare din carte vândute Să îmi îmbunătățesc ritmul de alergare la 4:30 min/km croazieră și (sub) 4 min/km race mode Să ajung să rulez cu bicicleta la 32 km/h croazieră și (peste) 38 km/h race mode Să petrec minim 30 de zile pe munte Să iubesc Să risc Să ascult Ca să fie clar, habar n-am cum o să reușesc să ating „obiectivele” de mai sus; nu am absolut niciun plan, sunt doar eu față în față cu provocările! Dar tocmai în asta vreau să găsesc unicitatea, în modul în care o să mă mobilizez ca să bifez lista de mai sus. Știu că munca o să fie enormă și că faptul că știu unde vreau să ajung nu valorează aproape nimic dacă nu știu și pe unde să o iau, dar mai am timp să definitivez detaliile, nu? Viitorul abia începe…   “Problema pe care o au oamenii nu este aceea că ţintesc prea sus şi eşuează, ci că ţintesc prea jos şi reuşesc” spunea Michelangelo, iar eu m-am decis ca în 2015 să mă ghidez după vorbele lui. Poate că vreau prea mult să ajung în Nepal sau să stau 30 de zile prin munți, dar de ce să nu visez? Sau poate că 10.000 este un număr imposibil pentru mine, dar cine mă oprește să gândesc la...

Citește mai mult...
Pentru cine trăiești?

Pentru cine traiesti?


Scris de | 22 Dec 2014

  Deși se spune că fiecare ne trăim propriile vieți, de multe ori realitatea e alta. Într-adevăr, cârma pare că tot în mâinile noastre se găsește, dar deciziile parcă aparțin mai mult altora decât ne aparțin nouă. În copilărie, trăim pentru părinții noștri. Învățăm de la ei, facem ce ne spun ei (de voie sau de nevoie!), mergem pe drumurile indicate de ei. Când mai creștem puțin, trăim pentru profesori, șefi sau companii – pe plan profesional. Pe plan personal, trăim pentru iubite, soții sau copii. Nimic rău până aici, mai ales dacă ele (și copiii, evident) sunt fericite! Nu e nimic mai frumos decât să îți dedici viața celor dragi, dar… Mai pe la jumătatea vieții aproape că nu mai exiști ca individ. Te definești prin cei care te înconjoară și prin rezultatele pe care le-ai obținut. Exceptând părinții (de care, în mod normal, acum ești mult mai departe decât în trecut) traiul tău anterior pentru alții își atinge apogeul. Cariera îți mănâncă aproape tot timpul, iar ceea ce îți rămâne investești în educația copiilor (atât cât se mai poate) și în relația cu partenerul de viață. Unde ești tu în tabloul acesta? Nu știi, încă te cauți. Și vine și pensia, când nu îți mai rămân multe pentru care să trăiești. Cei dragi sunt aproape toți plecați, iar activitățile care odată te împlineau parcă au devenit prea grele sau nepotrivite pentru tine. Îți rămân doar nepoții care să te bată la cap și care să îți amintească – citindu-le povești – că, totuși, mai trăiești. Și, uite așa, anii trec unul după altul, lăsându-te dezgolit în fața timpului. Tu – ca individ – cu ce ai rămas? Dar poate că a te pune mereu pe locul doi nu ar fi atât de rău, dacă ai face asta dintr-o alegere conștientă. Dacă, într-adevăr, ți-ai închina viața celorlalți fiindcă îți pasă de aceștia, totul ar fi în ordine. Însă această proprie trecere cu vederea se datorează faptului că nu îți pasă suficient de mult de tine, din păcate. Iar din această cauză acest trai pentru alții nu își atinge potențialul maxim. Dă-mi voie să reformulez: traiul tău pentru alții nu va avea niciodată calitatea scontată dacă nu înveți să trăiești și pentru tine.  De ce? Pentru că, deși având o motivație bună, vei face lucrurile greșit. Vei investi în bani, în loc să investești în relații, de exemplu. Sau vei deveni egoist, deși în aparență tot ceea ce vrei e să fii protectiv. Vei ajunge să trăiești pentru alții doar în aparență, în timp ce în suflet aduni frustrări.  E nevoie de echilibru ca lucrurile să meargă bine. Trebuie ca, la...

Citește mai mult...
Dacă am visa

Daca am visa


Scris de | 17 Dec 2014

  E trecut de 1:00 AM, dar eu nu pot să dorm. Visele mă țin treaz. Oboseala e multă – s-a adunat de pe parcurs – dar nu e suficient de puternică încât să treacă peste haosul din suflet. Parcă e nevoie și de altceva decât de liniște ca lucrurile să se așeze. De când mă știu, am fost un visător. Sau, cel puțin, asta mi s-a spus de multe ori. De atât de multe ori, încât am ajuns și eu să cred. Mi s-a spus de prea multe, adică. Doar că nu e adevărat. După mine, nu visez suficient. Sau, dacă într-adevăr visez, nu visez profund. Nu îmi doresc din tot sufletul ca realitatea să devină conform viselor. Căci, dacă mi-aș dori, acum aș fi departe. La propriu, nu numai la figurat. *** Și fiecare am fi departe, pe drumul propriilor vise, dacă am avea curaj să le privim în ochi fără teamă. Și dacă, după ce le-am identifica și accepta, am fi dispuși să facem sacrificiile necesare și să ne apucăm de treabă. Nu ar trece nicio zi fără să lucrăm la visul nostru. Nu ar trece noapte să nu adormim cu viitorul în minte. Și nu ar trece clipă care să nu ne modeleze în direcția dorită. Dacă am visa, am începe să trăim. Cu adevărat, nu cum ni se spune. Dar e mai ușor să ne îngropăm aspirațiile și să uităm de ele. Sau, pentru că a le arunca într-un colț prăfuit doare prea tare, le punem undeva la vedere, dar în așa fel încât să nu ne împiedicăm de ele. Căci ne place să avem cu ce ne mândri – cu ce ne-am dori să facem – dar nu ne place ca acestea să ne fie tot timpul durere în coaste. Vrem vise, dar nu vrem voință. Vrem reușite, dar nu vrem efort. Vrem fericire, dar nu vrem și lacrimile. Vrem – cu alte cuvinte – totul, dar vrem – în același timp – și nimicul. Totul în rezultate, cu un nimic de acțiune. Dar nu se poate. Din păcate. Căci, ca să reușești, trebuie să visezi într-atât încât să te doară. Trebuie să nu poți să trăiești altfel, decât urmându-ți visul. Indiferent de ce îți spun alții, dacă te sprijină sau nu. Totul e între tine (cel de acum) și tine (cel din viitor). Tu ești arhitectul propriului destin. Așa că ai grijă ce, cum și cât visezi, căci mâine s-ar putea să regreți. S-ar putea să regreți tot ceea ce ai lăsat nefăcut.     De curând am terminat de scris o carte, iar dacă ți-a plăcut ce am scris în această...

Citește mai mult...
De ce am nevoie de o vacanță?

De ce am nevoie de o vacanta?


Scris de | 10 Dec 2014

În ultimele zile am început să realizez cât de multă nevoie am de o vacanță pe bune. Pe bune, adică nu doar de o evadare de una sau câteva zile, ci de o călătorie lungă, lungă. Și da, știu că se poate zice că abia m-am întors din o astfel excursie, dar asta nu mă împiedică deloc să vreau o alta! Și cred că această dorință vine tocmai din faptul că am prins gustul aventurii și frumosului. Mi se pare imposibil să umbli trei luni prin Europa pe bicicletă și să nu vrei să repeți experiența! Dar nevoia de vacanță nu vine, de fapt, decât din cauză că vreau altceva mai mult decât ceea ce fac acum. În realitate, nici nu aș putea să îmi doresc să plec, dacă aș fi mulțumit aici, nu? Îmi place la nebunie să călătoresc și să umblu prin lume, dar zi de zi fac cu totul altceva. Pentru un trai „decent”, stau ore în șir la un birou, având ochii pironiți într-un ecran. Și, intre timp, visez la clipa în care voi pleca să uit de toate. Visez, adică, la momentul în care contextul se va schimba, iar eu voi ajunge să nu îmi mai doresc vacanță. Pentru că de asta ne dorim vacanțe, ca să evadăm din cotidianul ce nu ne împlinește. Căci știți cum trăim? Trăgând de viețile noastre cât de mult ne țin puterile! Dar, pentru că acestea nu durează la infinit, avem nevoie de  pauze în care să ne reîncărcăm bateriile. Așa că fugim, pentru un timp, către acele activități care ne fac fericiți. Și apoi revenim. Apoi revenim, deși nu știm exact de ce o facem. Și asta ne e viața: muncă, muncă, muncă, pauză. Apoi iar muncă (multă!) și apoi iar pauză. Și din nou muncă (din plin!) urmată de pauză. Reformulat: fericirea abia dacă ni se strecoară printre rânduri.   De curând am terminat de scris o carte, iar dacă ți-a plăcut ce am scris în această postare, e posibil să vrei să o citești și tu. Pentru încă câteva zile poți beneficia de o reducere de „prelansare” de 15% din prețul final. Ce mai aștepți? Vreau mai multe detalii!...

Citește mai mult...