Articole din ianuarie, 2015


  E vineri. S-a dus și prima lună a lui 2015. Timpul curge necruțător spre înainte. Deci, dacă vrem să ținem pasul cu el, trebuie să alergăm din greu. De ceva vreme mă tot gândesc cum să îmi promovez mai bine ultimul vis împlinit – cartea Europa în 80 de Zile. Îmi doresc să ajungă la cât mai mulți oameni. Știu că am investit tot ce am avut mai bun în scrierea ei și sunt convins că fiecare are ce învăța din lucrurile împărtășite acolo. Pentru că, dincolo de realizarea unei nebunii pe bicicletă, sunt lecții de viață care așteaptă să fie conștientizate. Dacă aș fi scris cartea pentru mine, ar fi fost ceva. Dacă aș fi scris-o pentru 100 de oameni, deja lucrurile ar fi stat mai bine. Dacă aș fi scris-o pentru 1000, situația s-ar fi schimbat dramatic. Doar că…n-am scris-o pentru mine. Nici pentru 100. Și nici pentru 1000. Am scris-o pentru fiecare. Adică pentru oricine. Și când spun asta nu îmi fac iluzii că o să ajungă să o citească o mare de oameni, ci doar vreau să subliniez că lectura ei te poate ajuta să începi să privești viața cu alți ochi. (Și nu, nu e vorba despre bani!) Așadar, e vineri. Și pentru că începe week-end-ul – bun moment de relaxare – m-am gândit să aduc câteva paragrafe faine – zic eu – din carte. Nu știu dacă te vor face să vrei să citești mai mult, dar sper să îți aducă sentimentul că nu ți-ai irosit timpul citindu-le. Pentru mine asta ar fi suficient. Așadar… „Erau vorbele unui băiat care era cu noi. Nu știu ce îi venise și nici nu îmi pot aminti cum a început discuția despre așa ceva. Știu, însă, că ideea lansată de el se suprapunea perfect peste unul din cele mai aprige visuri de-ale mele. Ia uite că mai sunt nebuni ca tine, mi-am zis eu în gând, entuziasmat. Începusem de ceva vreme să conștientizez că viața e mai mult decât un trai chinuit către sfârșit și că trebuie să încerc să obțin mai mult din fiecare clipă. În plus, nu voiam ca dorințele mele să rămână uitate pe undeva, prin cotloane de suflet, ci voiam cu toată ființa să le smulg din adâncuri și să le aduc la lumina realității. Pentru că îmi era clar că viața e prea scurtă ca să o trăiesc așa cum se trăiește (adică perindându-mă printre speranțe, dar uitând la fiecare pas de ele) și pentru că îmi doream ca viitorul meu să fie altfel. Pur și simplu, obosisem să vreau mult și să realizez puțin, iar această nouă provocare ce se lansa la orizont părea cheia perfectă către o altă perspectivă.” […] Dar e ciudat...

Citește mai mult...

Se spune că trebuie să înveți să treci peste eșecuri plin de entuziasm, dacă vrei să reușești. Doar că de unde să îl iei? Uneori e ușor – adevărat – să nu rămâi căzut lângă obstacole – după ce te-ai împiedicat – dar alteori? Alteori nu știi cum să te faci mai mic lângă ele și cum să îți găsești o poziție mai confortabilă, pentru un plâns mai în tihnă! Și, deși nu e chiar bine, preferi să rămâi acolo în tăcere și să îți îneci amarul. Nu te aude nimeni, nu auzi pe nimeni…ești doar tu cu tine și eșecul tău. Așadar, de unde să faci rost de acel dram de entuziasm ca să mergi mai departe? De unde să cumperi puterea necesară pentru un următor pas? De ce ai putea să te sprijini pentru o altă ridicare? Căci… Căci ai visat, dar a venit realitatea și ți-a spulberat visele. Ai muncit din greu, dar viața ți-a furat ceea ce știi că ar fi fost „de drept” al tău. Ai iubit, dar ai iubit în zadar. Te-ai investit în celălalt, dar ai ieșit în pierdere. Ai luptat cu toate puterile și ai fost înfrânt inexplicabil. Ți-ai pus ținte înalte și frumoase și, în ciuda tuturor eforturilor supraomenești pe care le-ai depus, ai rămas undeva tot departe de ele. Ai învățat, dar nu ai luat. Te-ai pregătit pentru job, dar nu l-ai primit. Ai dat tot ceea ce ai putut da… Ți-ai vândut sufletul în arenă, iar la final ai realizat că ai rămas și fără rezultate dar și fără tine. Și ce îți rămâne de făcut, ca să te regăsești? La entuziasm nu îndrăznești să speri și tot ce vrei e să găsești un drum pe care să continui!… Din eșec în eșec cu entuziasm? Prostii! Din eșec în eșec cu entuziasm, sperând că într-o zi vom lovi succesul? Tot prostii! De ce? Pentru că nu ne place. Și pentru că doare, să tot eșuezi. Vrem ca rezultatele să apară imediat după depunerea eforturilor, iar lipsa acestora devine frustrantă. Cât să încerci și tot să încerci? Cât de nebun să fii să tot mergi înainte? Uităm însă – gândind astfel – că viața nu e o ecuație cu sumă „zero”. Dacă ofer, nu înseamnă că o să și primesc înapoi. Dacă lupt, nimic nu îmi garantează victoria. Dacă iubesc, dragostea nu îmi va fi neapărat împărtășită. Dar, dacă acționez, pot să mă aștept la rezultate. Numai punând osul la treabă, am șanse să aflu ce e succesul. Acțiunea nu îmi oferă certitudinea reușitei. Lipsa acesteia – însă – îmi garantează, cu siguranță, eșecul.   Sursă foto:aici.       ...

Citește mai mult...
A FOST sau AR FI PUTUT FI?

A FOST sau AR FI PUTUT FI?


Scris de | 22 Ian 2015

În viață, sunt multe ocaziile în care o dăm în bară. La fel, multe sunt și situațiile când greșim, când spunem ceea ce nu trebuie sau când acționăm prost. Și asta fără să punem la socoteală oportunitățile ratate și șansele de care nu am profitat. Cum, necum – cu noi pe fază sau nu – timpul trece. Și trece fără să ne lase speranța unei a doua ocazii. Ce e dus, dus rămâne. Bun sau rău, valoros sau destul de ieftin…pentru el nu are nicio importanță. Căci nu face altceva decât să ia totul și să îl arunce în spate, ferecând apoi intrarea în castelul amintirilor. Te lasă – ca o încununare ironică a tabloului parcă – să privești pe geamurile minții, dar fără să poți interveni. Pot să îți curgă lacrimi amare sau să îți încolțească zâmbete în colț de gură…degeaba. Trecutul nu va fi niciodată altceva decât trecut. De asta, dacă astăzi greșești, n-are nici un rost să crezi că te vei revanșa mâine. De asta, suntem cu toții datori să trăim fiecare clipă la înălțime. Așa cum ne-o dorim, adică după cum ne-o murmură adâncurile sufletelor noastre. Între ce a fost și ce o să vină există un singur moment: ceea ce este. Iar noi, ca niște ființe aruncate în lupta dintre cele două fluxuri, trebuie să învățăm să ne păstrăm neutralitatea. Fără goane nebune după speranțele viitorului și fără pierderi prelungite în amintirile trecutului… Dacă acum nu te bucuri, nu o să poți fi fericit mai târziu și pentru ieri. Dacă astăzi nu investești în relații, peste un timp să nu te mire că îți plângi dorurile de unul singur. Dacă, la fiecare pas, nu îți asculți inima, nu-ți face iluzii că ea îți va mai șopti pentru mult timp, drumul. Că faci altă( )dată ceea ce nu faci la timp, nu e decât o minciună ambalată frumos, în hârtii de scuză bună. Nu poți recupera într-un viitor ce nu îți aparține ceea ce ai pierdut într-un trecut de care ți-ai bătut joc! Nu ai înțeles rostul clipelor la timp…De ce le-ai înțelege la netimp? Și de unde speranța asta bolnavă spre mai bine? Tot de prin ambalaje izvorâtă? Și, deși nu ne place, ocaziile pe care le primim, le primim doar o singură dată. Și, chiar și atunci când parcă ne lovim de o „a doua șansă”, oare câte nu pierdem pentru că nu am profitat de prima? Uităm de unicitatea clipelor și de frumusețea momentelor…oare cum ar fi curs viața noastră dacă nu ne-am fi lăsat loc de regrete? Dacă astăzi nu te bucuri de UN fulg de nea, dar te bucuri mâine de ALT...

Citește mai mult...

Mă uit și afară și în calendar. E abia jumătate de Ianuarie, dar realizez că eu visez primăvara încă de la sfârșitul lui Noiembrie. Am, de prea mult timp deja, planuri peste planuri în minte pentru perioada ce va fi să vină. Așa că, aș putea să nu fiu nerăbdător ca vremea să se facă caldă mai repede? Doar că… Așa am zis în fiecare an. Mi-am făcut socoteli, vise, speranțe, planuri. Am discutat despre aventuri, evadări și noi experiențe încât parcă timpul nu mai înainta. Și parcă primăvara mult așteptată nu avea de gând niciodată să mai vină. Dar, în ciuda lipsei de răbdare… Lucrurile și-au urmat cursul și anotimpurile s-au succedat. A venit Februarie, a trecut Februarie. A urmat Martie și a trecut și el. Și, odată cu lunile din calendar, și-a făcut simțită prezența și soarele și căldură. Părea, în sfârșit, că socotelile de peste iarnă se vor transforma în realitate. Părea doar… Căci, deși nu îmi place să recunosc, prea puțin am realizat. Nu știu de ce și cum, dar aproape toate visele anterioare s-au pierdut sub presiunea activităților prezentului. Cu ce am rămas? Cu speranța unei ierni viitoare în care să fac planuri pentru o altă primăvară. Și așa ne amăgim la fiecare pas… Ne spunem că mâine, săptămâna viitoare sau la anul, vom putea face mai multe. Atunci vom avea timp și un context mai favorabil, ca să ne apucăm de anumite activități. Sau ca să implementăm anumite schimbări. Sau ca să ne transformăm niște vise în realitate. Doar că nu e așa… Și habar n-am ce ne face să credem că mâine ne va fi mai ușor ca astăzi. Ce tot sperăm că o să se schimbe în mersul lucrurilor, ca să amânăm începuturile? De fapt, cu cât vremea trece, cu atât acțiunea devine mai grea, nu mai ușoară. Dar ne consolăm cu amânarea. Nu ne dorim să spunem NU viselor, dar nici să spunem NU piedicilor nu îndrăznim. Așa că mai așteptăm. Puțin. Nu mult, ci doar până când o să avem mai mult timp. Sau bani. Sau mai puține responsabilități. Sau mai multă experiență. Sau… Mai așteptăm puțin. De multe ori, însă, așteptăm pentru totdeauna. Sursă foto: aici. ...

Citește mai mult...
Ce povești spun zilele tale?

Ce povesti spun zilele tale?


Scris de | 14 Ian 2015

Astăzi nu am nimic de spus. Deci nu am nici de scris. Pentru că așa e la mine, dacă vreau să spun ceva trebuie să îl scriu. Parcă abia atunci, când aștern cuvintele pe hârtie, le dau cu adevărat valoare. Nu știu cum și de ce, dar parcă capătă o altă rezonanță trecerea acestora dincolo de buze. Sunt unele momente, însă, în care contează mai puțin cum spui, iar relevant este doar ceea ce spui. Dacă ai ce să spui, adică. Ei bine, azi eu nu am. Am trăit plat, fără evenimente, fără ecouri, fără povești. Ce să las mai departe, dacă eu n-am obținut nimic? Am parcurs, cale de ore bune, aceeași cărare bătută în multe alte zile din trecut. Aceeași cărare care nu duce nicăieri. Căci, dacă aș ajunge totuși undeva urmând-o, poate că mi-ar putea fi cu iertare. Dar nu, nu merit această favoare. De ce nu? Pentru că – iar aici nu sunt dur, spunând asta – am aruncat timp prețios în negura istoriei. Și, deși am fost ocupat toată ziua, n-am avut deloc grijă de sufletul meu. Am alergat ca o gâză zăpăcită din zori și până-n seară… Pentru ce? Pentru cine? Cu ce rost? Nu știu, dar nu pentru mine. Sau, cel puțin, nu pentru partea aia din mine pentru care aș vrea să trăiesc. Pentru că așa mă văd de la un timp: ca o aglomerare spartă în bucăți în funcție de interese și contexte. Și simt cum distanța dintre cioburi se mărește și se tot mărește, iar odată cu ea crește – după cum ar fi și de așteptat – golul din suflet. Și cu ce să-l umplu, dacă eu mă destram? Sau mai bine zis, cine să rămână să țină rămășițele laolaltă? Ce e și mai trist, însă, e că zilele fără povești nu-s deloc puține. Atât în viața mea, cât și în a ta, ele și-au găsit un loc cald și plăcut și stau acolo amărându-ne traiul. Iar fiecare astfel de zi e pierdută…de tot, pentru totdeauna. Pentru că nu o poți aduce înapoi, iar singura consolare care ar fi putut să-ți rămână – amintirile – nu s-au găsit conturate. Deci ce să retrăiești în viitor, dacă n-ai trăit nimic la vremea cuvenită? *** Zilele vin și trec. Vin goale. Noi le umplem. Oare? Sursă foto: aici.        ...

Citește mai mult...
Pagina 1 din 212