Articole din ianuarie, 2015


Ar fi putut fi…

Ar fi putut fi…


Scris de | 13 ian. 2015

  De astăzi, am să tac. De fapt, am început de ceva vreme…Cum tu nu mai ai urechi de ascultat însă, asta nu a s-a observat. Din păcate. Atât pentru mine, cât și pentru tine. Dar mai ales pentru noi. Ar fi fost frumos ca finalul să nu fie atât de grăbit. De ce nu ne-o fi așteptat și el mai încolo, puțin mai după colț? De unde atâta goană să ne iasă în cale și să ne omoare speranțele? Ce-o fi avut cu noi? Mă întreb…Toate acestea și încă multe altele nu pot să nu mă întreb. Dar cum răspunsuri nu-s, trec mai departe. La ce trec, nu știu. Dar n-are relevanță, căci important e înaintatul. Și nu contează deloc spre ce mă îndrept, important e doar ce las în urmă. Important e să (te) las în urmă… Și e ciudată, toată povestea. Nu crezi? Păi să-ți spun de ce… Mai ieri, păreai un viitor frumos. Mai acum, te-ai transformat în amintiri. La ce bun, deci, ce-a fost, dacă nimic n-o să fie? Nu, hai să nu răspundem… Așadar, de acum o să tac. Adică o să mai vorbesc, dar n-o să îți mai spun nimic. Și o să rămânem – după cum bine vrei – străinii care ne-am descoperit că suntem. Căci și tu o să taci. Adică n-o să îmi vorbești, deși o să-mi spui prea multe… Și așa, peste timp, undeva în depărtarea noastră, ne vom aminti de noi. Și poate că vom zâmbi, gândindu-ne la ce a fost. Sau, de ce nu, poate că ochiii ne vor sclipi în lacrimi, imaginându-ne ce ar fi putut fi. Cine știe? Sau poate că ne-am uitat deja, înainte încă de a apuca să ne ținem minte… Oricum, orice ar fi putut fi…n-o să fie!        ...

Citește mai mult...

Cu aproximativ un an în urmă se deschidea discuția despre ceva ce părea doar un vis: turul Europei pe bicicletă. Câteva luni mai târziu plecam, împreună cu alți doi „nebuni”, în urmărirea visului. La sfârșit de septembrie eram înapoi acasă, după 80+ zile de călătorit pe două roți. Parcursesem 8700 km și străbătusem 13 țări și 10 capitale. Visul devenise realitate.  Acum, povestea continuă. Atât pentru mine, cât și pentru ceilalți. Excursia propriu-zisă e gata, dar mai sunt multe drumuri de bătut, multe lecții de învățat și multe domenii de dezvoltat. Așadar, la mai bine de un an de la planificarea unui vis, a venit timpul tragerii liniilor și a calculelor. După 80 de zile de aventură, frumos și provocare, cu ce am rămas? Ce am învățat, în urma experienței? Și cum pot eu, prin ceea ce am făcut și sunt, să aduc valoare celor din jur? Căci, dacă trăiești doar pentru tine, trăiești degeaba, se spune. Marți, 20 IANUARIE ora 19:00, vă aștept în cadrul lansării oficiale a cărții „Europa în 80 de Zile”. Evenimentul va avea loc în cadrul aiQ-Public Speaking Ideas și se va desfășura la Casa de Cultura a Studenților, București. Mai multe detalii despre event se găsesc pe pagina de Facebook, pentru cei interesați.  Despre ce e vorba? Păi, nu sunt multe de spus acum, înainte. Dar vor fi – sper eu – multe de făcut atunci, după. Vom povesti întâmplări de pe drum, vom avea ocazia de a discuta întrebări și de a asimila noi lecții. În plus, toți cei prezenți vor beneficia de un preț special la achiziționarea cărții și se vor bucura și de câteva surprize. Practic, oricine vrea să viseze mai mult și să trăiască mai frumos, își va găsi locul acolo. Doar așa, pentru a stârni curiozitatea spun, prezentarea se va intitula A sau a nu…visa? și își dorește să tragă câteva semnale de alarmă cu privire la viața pe care o trăim versus cea pe care ne-am putea-o construi. De ajuns însă cu spusul, că trebuie să îmi mai păstrez cuvinte și pentru atunci. Aștept să ne vedem acolo, Bogdan Matei   P.S: Poate că ai prieteni sau cunoscuți pe care i-ar interesa (fie evenimentul, fie cartea, fie ambele) și care ți-ar fi recunoscători dacă le-ai da de știre. De ce nu le-ai spune? În plus, orice share (sau recomandare) ne e de mare ajutor(atât mie cât și celor de la aiQ); deci dacă vrei să ne întinzi o mână, îți stă în putere să faci asta. Și e și simplu și ușor, pe deasupra! Dacă ai vreo sugestie, nu ezita să dai un semn: cine știe ce idee bună se pierde? Mulțumesc!  ...

Citește mai mult...

Am început anul 2015 cu planuri mari și cu ținte îndrăznețe. Au trecut aproape 10 zile din el și care e concluzia? Că, în ritmul acesta, o să rămân doar cu planurile și cu țintele. Asta deși mi-am scris totul pe hârtie. Asta deși mi-am făcut program zilnic și „plan de bătaie”. Asta deși chiar am încercat să-l respect și să acționez. Asta deși… Am însă, în ciuda nereușitei (sau poate tocmai, datorită ei), și cauza: micile activități de peste zi. Să mă explic. În general, tindem să acordăm atenție lucrurilor importante. Le punem pe primul loc și muncim să le terminăm cu brio. Și facem în așa fel încât restul să graviteze în jurul lor. Ei bine, nu la fel se întâmplă cu detaliile. Pe ele le lăsăm la urmă, că nu-s așa importante. Le trecem cu vederea, cum s-ar zice. Dar… Dar, dacă deschidem ochii la sfârșitul unei zile, care e ideea care se desprinde? Făcând un calcul simplu, cât din timp e investit în proiecte „mari” și cât în „detalii”? Eh, aici apar aspectele interesante… Adevărul e – dacă suntem sinceri cu matematica – că petrecem mai mult timp pierduți în detalii, decât înconjurați de task-uri importante. Câteva minute pe Facebook, câteva mail-uri de trimis, două telefoane de dat, un clip de vizionat pe Youtube, ronțăit doi covrigei cu sare…Și ne mai întrebăm unde ne zboară timpul? Vai nouă! Din această cauză nu ne atingem țintele: a micilor activități care ne rod concentrarea. Obstacolele mari? Pentru acelea suntem pregătiți, le ocolim sau le dărâmăm, nu ne stau ele în cale! Însă de la ceea ce nu vedem ca pericol, de acolo vine amenințarea! De asta atenția trebuie să fie sporită: dar nu către lucrurile de care ne „temem” deja, ci către cele pe care le considerăm inofensive. Către detalii, adică. Către ceea ce lăsăm la urmă. Către ceea ce pare lipsit de importanță. Ca să trag linie: se spune că „orice călătorie începe cu un pas„. Ei bine, suma totală a pașilor îți va arăta cât de departe ai ajuns. Asta dacă nu te învârți, degeaba, în cerc… Sursă foto:...

Citește mai mult...

Spuneam în una din ultimele postări că nici în 2015 nu îmi fac listă de „to do”-uri, deși o să notez câteva ținte „mărețe” după care să mă ghidez. Ei bine, nu m-am ținut de cuvânt! Am trecut peste mine și mi-am strâns un mănunchi de obiceiuri pe care să le implementez în anul ce vine și, în plus, am făcut rost și de niște „nebunii” de vise ce le vreau realitate, cât mai curând. Nu le mai redau aici, ca să nu obosesc ochiul cu speranțele mele, dar trebuie să menționez că unele dintre ele se regăsesc și pe pagina Provocărilor Imposibile, deci o să am ceva de furcă dacă le vreau transformate în realitate. Dar nu-i bai, voință să fie, că soluții se găsesc destule, nu? Ce e interesant la acest început de an e că, în ciuda tuturor așteptărilor și speranțelor pe care le am de la mine pentru această perioadă, sunt pregătit să nu fiu dezamăgit. Adică da, o să dau tot ce am mai bun din mine ca să acopăr fiecare din cele notate în agendă, dar dacă nu îi voi putea face față viitorului ce mă așteaptă, asta nu va fi o atât de mare problemă. Important e ca eu să cresc și să devin mai bun cu fiecare pas ce îl voi face pe mai departe, iar rezultatele – dacă or să apară – vreau să le consider „bonusuri” bine venite. Pentru că, de fapt, asta ar trebuie să conteze atunci când vine vorba de orice nou început: nu atingerea sau neatingerea a ceea ce ne propunem, ci despre a deveni mai buni în drumul nostru către ele. Căci nu contează pe ce punem mâna, ci important e în ce ne transformăm odată cu fiecare din pașii de pe drumurile călătoriei. În plus, amintirile rămân pentru totdeauna, nu obiectele cu care ne încărcăm viața. Și totuși, de cele mai multe ori, alergăm după material, uitând să ne hrănim și sufletele. Și ne trezim – de multe ori prea târziu – că vrem să trăim și pentru noi, dar nu mai avem pentru cine. Căci ne-am neglijat într-atât, încât ne-am pierdut prin negura alergatului după iluzii. Cândva, aveam și noi visuri și speranțe, dar le-am pierdut în goana nebună prin viață. Ne-au sărit din buzunare, cu atâtea curbe și de la atâtea hopuri, probabil. Așa că am rămas doar niște simple carcase goale, printre alte carcase goale. Despre asta nu vreau să fie 2015: despre golire de suflet. Ba mai mult, îmi doresc să îl umplu cu de toate! Vreau – pe cât posibil – să iau din tumultul ăsta de oportunități ce...

Citește mai mult...
Can you see the stars?

Can you see the stars?


Scris de | 3 ian. 2015

În seara asta, cerul nu e plin de stele. Sau, dacă e, eu nu le pot vedea. Nu știu unde s-au dus, căci doar cu puțin timp înainte erau fără număr. Întreaga boltă era înțepată de milioane de sclipiri calde de lumină, ce parcă aduceau depărtarea mai aproape. Le-am privit nu doar o dată. Și, cu fiecare ocazie în care îmi aruncam ochii spre ele, gândurile îmi fugeau către tine. Nu toate ajungeau, dar niciunul nu rămânea neplecat. Acum? Acum tăcere. Dar nu orice fel de tăcere, ci una ce doare. Nu știi cum doare tăcerea? Nici să nu îți dorești să afli! Îți vine să urli, de atâta liniște. Și vrei să se termine. Doar că, cu cât vrei mai tare, cu atât se prelungește mai mult. Parcă e un vis urât din care nu te mai poți trezi. Dar să revin la stelele noastre. Îți amintești cât de frumoase erau? Și cum am fi putut sta clipe în șir uitându-ne la ele? Erau mereu aceleași și de fiecare dată altele. Iar noi, odată cu ele, sclipeam în noaptea celuilalt. Aduceam culoare într-o mare de negru. Oare cum de am plecat? Și oare unde ne-am dus? Și oare de ce nu ne întoarcem? Din păcate, frumosul s-a terminat înainte să înceapă. Din fericire, cerul e suficient de încăpător pentru amândoi. E trist că vom rămâne doar cu amintirile, dar totuși, suntem fericiți că avem cu ce rămâne. În seara asta, cerul nu e plin de stele. Sau, dacă e, eu nu le pot vedea. Dar o să aștept, până or să apară. O să ies în zăpada rece și-n frig, o să mă fac confortabil printre fulgii de gheață și o să mă apuc să număr clipele până la tine. Căci poate că o să vii. Da, poate că vei răsări iarăși printre norii cerului meu! Și poate că, de data asta, vei răsări ca să nu mai apui… Mi-e teamă, însă, să n-aștept prea mult. Căci, nu de puține ori, un timp prea lung prin viscol și iarnă se dovedește fatal. Nu pentru mine, ci pentru noi. Mi-e teamă, însă, să n-aștepți prea mult.  ...

Citește mai mult...
Pagina 2 din 212