Articole din mai, 2015


2 zile, 4 județe, aproximativ 165 km și peste 4200 m diferență de nivel, așa s-ar rezuma – din punct de vedere statistic – ultima mea „plimbare”. Din perspectiva celeilalte fețe a monedei – puțin mai sensibilă, poate – lucrurile stau altfel: multă frumusețe, peisaje de vis, verde crud nemărginit și parfum de salcâm îmbătător, toate într-un cadru presărat cu mult, mult munte. Iar unde e munte înseamnă că e și efort. Dar să o iau ușor totuși, adică cu începutul. De mult timp planificasem ca week-end-ul 22-24 mai să îl petrec la munte, deși nu știam nici cu cine și nici unde. Și nu am aflat detaliile acestea decât cu foarte puțin înainte de plecare: singur și „unde văd cu ochii”. Nu am fost niciodată fanul turelor solitare pe munte – aceasta urmând să fie o premieră pentru mine (+dormitul singur la cort) – dar pentru că nu am găsit pe nimeni dispus/disponibil de o evadare în natură, am mers cum s-a putut înainte. Am încropit în fugă un traseu cu bicicleta prin Munții Siriu și Ciucaș, ce urma să îmi acopere toate cele 3 zile, iar Vineri dimineață mi-am luat zborul. Zbor i-am zis eu, dar acesta semăna mai mult cu o târâre leneșă de picioare, din păcate. Și ce e trist e că nu știu dacă cauza a fost răceala ce mă cuprinsese cu 2 zile înainte, bagajul cam mult de pe bicicletă și rucsac sau forma mea slabă. (Sper că nu au fost toate 3, din tot sufletul sper!). Cert e că pedalele nu se învârteau cum trebuie și că foarte curând urma să las asfaltul în spate și să o iau pe drumul pietruit ce urma să mă scoată în DN10 Buzău-Brașov, cu câțiva kilometri înainte de Nehoiu. Cum, necum, am ieșit iarăși la asfalt, bucuros că am terminat prima etapă a zilei (îmi mai rămăseseră trei, ce mare lucru?) și am continuat până la începerea lacului de acumulare de la Siriu. Sectorul acela de drum era de mult pe lista mea de „to do”-uri și iată că îi venise – în sfârșit – vremea. M-am bucurat (a se citi: „bucurat”) de fiecare serpentină și de fiecare cățărare ca și când ar fi fost ultima (doar că a trecut mult până acea „ultima” chiar a apărut), dar peisajul merită din plin. Și pentru că o poză face cât 1000 de cuvinte, vă spun și eu în câteva imagini, vreo trei mii:   La coada lacului am avut parte de prima surpriză a excursiei: mi-a fost recomandat să nu o iau pe traseul pe care îl doream, deoarece am foarte mult de împins la bicicletă....

Citește mai mult...

Mă tot gândeam să mă apuc să scriu postarea de mai jos, dar scuzele își dăduseră – parcă toate de pe lumea asta – întâlnire în mintea mea. Concluzia, în urma ascultării lor, nu putea fi decât una: de ce să mă apuc să scriu și să fac asta? Așa că am tot amânat să pun lucrurile în mișcare mult și bine. Dar gata!, a venit timpul să pun piciorul în prag și să trec la treabă! Despre ce e vorba? Păi, e simplu, așa că nu o să mă întind în cuvinte: mai am câteva exemplare din cartea „Europa în 80 de Zile” (scrisă, pentru cei care nu știu, în urma aventurii despre care am mai povestit și aici), iar o parte din ele vreau să le dau gratis. Da, gratis, am scris bine! De ce gratis? Iarăși e simplu: când am scris cartea nu am făcut-o nici pentru bani și nici pentru „faimă” (ca să îi zic așa), ci doar din dorința de a-i ajuta pe ceilalți și de a le oferi o altă perspectivă. Și eu zic că am reușit (lecțiile de viață dar și problemele și reușitele noastre nu sunt de dat deoparte), iar în plus cartea poate fi foarte bine și un fel de ghid de călătorie și de urmare a viselor. Așadar, de ce gratis? Pentru că am investit mult în ea și simt că nu a ajuns la toți oamenii la care putea ajunge și că nu și-a atins întregul „potențial”. Și, ca să concluzionez: nu am scris-o pentru mine, ci pentru tine, deci nu are niciun rost să stea la mine în dulap. Care-s regulile?  Da, există și reguli! Iată-le: Like la pagina mea, „Pășind prin Viață” (dacă ai dat deja, even better). Share postării de pe pagina de Facebook/imaginii, ca să pot contoriza participanții (să fie publică). Când dai share-ul e musai(dar musai!) să scrii unul din visele tale(de preferat cât mai mare!) în postarea ta, dar și cum vrei să îl transformi în realitate. Restul detaliilor Pe 31 mai 2015 aleg persoanele care vor primii cărțile, am 25 de exemplare de dat. Mi-ar fi plăcut să le pot oferi tuturor celor doritori, dar fiindcă nu se poate voi folosi random.org. Asta este, îmi pare rău, deci fără primul venit, primul servit. P.S1: Taxele de transport nu vor fi suportate de către mine, ci vor fi achitate în contul bancar în avans (știu, bate la ochi, dar nu voi risca să trimit coletul și să nu fie ridicat de la Poștă). P.S2: Dacă nu realizați toți pașii de mai sus, știți că nu veți fi luați în considerare, nu? P.S3: Dacă ai...

Citește mai mult...

Semimaratonul Internațional București de anul acesta nu a fost nici despre mine și nici despre timpul pe care aș fi putut să-l scot. Nu, ci a fost despre a-i ajuta pe alții să își atingă obiectivul și despre a le face cursa mai ușoară. Sper din tot sufletul că – cel puțin într-o anumită măsură – am reușit. Când am dat de oportunitatea de a mă înscrie ca Pacemaker (persoana care ține ritmul constant de alergare pentru un anumit timp final), mi-am zis că am ajuns unde trebuie și că ar fi extraordinar să ajung să fac asta. Și am ajuns, la 1h40m, deși poate că mi-ar fi prins puțin mai bine să fie 1h50. Cumva, în ultimul timp, nu m-am regăsit în cea mai bună formă, așa că nu a fost 100% ușor să ajung în la final după socoteala stabilită, dar a ieșit, până la urmă. M-am lovit eu de o durere în genunchi pe la kilometrul 14 și de o înțepătură serioasă în umăr începând cu 16, dar a fost în regulă. Am fost 3 oameni în echipă, ca să asigurăm ritmul stabilit și să ne temperăm unii pe alții. În plus, fiind mai mulți, am fi putut asigura finalul chiar dacă unii dintre noi se loveau de ceva probleme fizice. Noi (cel puțin eu și un prieten) am participat în premieră la un astfel de „job”, așa că am făcut cum ne-a „tăiat” capul. Mai exact? Păi, am tot încercat să încurajăm oamenii și să îi adunăm pe toți pe care îi depășeam și să îi urcăm în „vagoane”. Apoi, mergeam mereu la checkpoint-uri să le luăm apă, banane, portocale etc, astfel încât ei să își continue alergarea cât mai constant. Când treceam prin zone cu public, încercam să motivăm oamenii să strige, să aplaude, să ne împingă alergătorii de la spate. Nu prea ne-a ieșit, parcă erau toți treziți de 10 minute, nu de câteva ore bune. Eh, nu-i nimic, ne specializăm pentru data viitoare! 😀 Problemele au apărut (da, fără ele nu se poate!) mai ales în a doua parte a cursei, odată cu intrarea pe Calea Victoriei. De ce? Din cauza sectorului foarte îngust și a prezenței alergătorilor de la cursa de 10 km pe traseu. Aici organizatorii au greșit, pentru că nu ai cum să înghesui câteva sute bune de oameni pe 5-6 metri de drum, oricât te-ai strădui de tare. Aici am pierdut foarte mulți din participanți, căci ne-am lovit de multe ruperi de ritm, iar oboseala s-a instalat mult mai repede decât ar fi trebuit. Ne-am spart chiar și noi ca echipă, regruparea având loc abia pe la începutul...

Citește mai mult...
Mă-nnebunesc, de tot, salcâmii

Ma-nnebunesc, de tot, salcamii


Scris de | 14 Mai 2015

Mă-nnebunesc, de dor, salcâmii, Tot risipind parfum de Mai… Mă-nnebunesc, de dor, salcâmii Și mă întreb: de ce nu stai? Mă-nnebunesc, cu foc, salcâmii, Furându-ți – parcă – din dulceață. Mă-nnebunesc, cu foc, salcâmii, Unde dispari, plecând în ceață? Mă-nnebunesc, cu flori, salcâmii, În ochi și-n zâmbetu-ți mă pierd. Mă-nnebunesc, cu flori, salcâmii, De nici nu știu ce să mai cred! Mă-nnebunesc, de tot, salcâmii, Căci eu te vreau; tu nu mă vrei… Mă-nnebunesc, de tot, salcâmii, Căci ne-mpărțim – pe veci – la...

Citește mai mult...

Măsuram scena cu pași mari, așteptând ca emoțiile să se ducă și să intru – în sfârșit – în fața publicului. Întreaga zi trecuse cu greu, stresul nelăsându-mă să mă concentrez așa cum trebuie la eveniment și discursuri. Eram la TEDx Eroilor în Cluj-Napoca și da! urma să fiu următorul speaker în program. Ce căutam eu acolo? mă întrebam, în timp ce gazda evenimentului mă introducea. Dar nu mai aveam timp să răspund, trebuia să uit de tot (bine, nu și de discurs!) și să intru în lumina reflectoarelor; urma să încerc imposibilul: să câștig atenția a peste 800 de oameni. Cum să fac eu asta nu aveam habar, dar era mult prea târziu ca să pot da înapoi. Ar fi trebuit – dacă tot voiam să renunț – să o fac cu săptămâni în urmă, nu cu 30 de secunde înainte de speach. Fusesem prea șocat de invitația de a fi parte a unui asemenea eveniment – și foarte speriat – dar nu puteam da alt răspuns decât unul afirmativ. Nu eram genul care să nu accept o astfel de provocare, mai ales că a fi pe scena unui TEDx constituia unul din visele mele de o viață. Drumul până la Cluj fusese unul lung, iar când spun asta nu mă refer numai la cele aproape 12 ore de mers cu trenul. Zilele în șir de gândit ce și cum să spun, eforturile susținute în aranjarea unei prezentări și repetițiile peste repetiții, nu sunt decât câteva din ingredientele poveștii din spate. Abia dacă aș aduce vorba și despre nopțile adormite greu, imaginându-mă pe scenă și de faptul că la repetiția finală am fost provocat să schimb puțin structura și să introduc câteva elemente noi în discurs, aș putea spune că tabloul se mai completează puțin. Firul gândurilor îmi fu însă brusc întrerupt de aplauzele spectatorilor: nu mai aveam scăpare! Am oftat adânc și mi-am făcut intrarea. Lumina nu era așa orbitoare cum mi se spusese, iar oamenii din sală se distingeau destul de bine. Super! mi-am zis, o să pot să fac ceva eye-contact. Am mai respirat o dată cât de profund am putut și am început: Se aude? Un Daaa!!! răzleț a ajuns din sală până la urechile mele. Se aude? am revenit eu cu întrebarea. Daaaaaaaaaa!!!!! fu răspunsul oferit de public. Nu!! Nu, dacă auziți ce vă spun, vă întrebam, ci dacă auziți cât de tare îmi bate inima de emoție! Nu știu dacă lumea a râs, a aplaudat, le-a făcut pe ambele sau niciuna; tot ce conta era că spărsesem gheața și că puteam începe. Deci: se aude? am mai întrebat pentru ultima dată înainte...

Citește mai mult...
Pagina 1 din 212