Articole din iunie, 2015


Astăzi e o zi bună (să…)!

Astazi e o zi buna (sa…)!


Scris de | 24 Iun 2015

Avem de multe ori impresia că ziua de astăzi nu e ceea ce ne trebuie. Și că avem de așteptat la o alta – poate chiar cea de mâine – ca lucrurile să meargă mai bine. Avem impresia că nu, nu astăzi avem voie să ne trăim visele. Așa că ne trăim rutina și amânăm fericirea pe altă dată. Ne mințim că nu avem timp pentru noi și pentru ceilalți. Și, într-un fel, avem dreptate. Ne-am aglomerat viețile cu tot felul de prostii care nu ne oferă decât o satisfacție ieftină. Nu ne place, dar totuși nici nu deranjează suficient de tare ca să facem schimbările necesare. Astăzi nu, nu este o zi bună să faci ceea ce te împlinește. Așa că te consolezi spunându-ți că faci ceea ce trebuie. Și sfârșești și fără împlinire, dar și fără rezultatele scontate. Totuși, există vești (și mai) încurajatoare: astăzi este o zi bună! Da, astăzi este o zi bună… …să citești. …să râzi. …să uiți de responsabilități și să fii iarăși copil. …să îți găsești curajul să îi spui ce simți. …să asculți mai mult (și, implicit, să vorbești mai puțin). …să te schimbi. …să încerci activitatea aceea nouă pe care ți-ai dorit-o dintotdeauna. …să lupți. …să speri. …să vrei. Iar după ce vrei, să acționezi. …să fii tu. …să nu ții cont de ceilalți. …să îndrăznești. …să alergi, sau să te oprești. …să respiri. …să închizi ochii și să uiți. …să fii liber. Și tot așa, căci azi e o zi bună să faci orice ți-ar trece prin cap și te face fericit. Da, azi ai voie să fii altfel, trăind așa cum vrei! Și la fel ai voie și mâine și poimâine și săptămâna viitoare și peste o lună sau un an. Tot ce trebuie să faci e să nu uiți că – deși poate nu pare așa – azi e o zi bună...

Citește mai mult...
O altfel de sclavie

O altfel de sclavie


Scris de | 10 Iun 2015

De zile bune mă chinui să îmi conving prietenii muntomani să facem o tură de vreo 10 zile prin Munții Tatra, în Slovacia și Polonia. Tot de zile bune, însă, mă lovesc de ceea ce ar putea fi numită una din bolile societății în care trăim: voința nu se ridică la nivelul dorinței. Și – cu iertare să îmi fie – problema cea mai mare nu e că oamenii se plâng că nu au resurse să facă ceea ce își doresc, ci problema e că ei chiar cred că resursele (timp, bani, responsabilități etc) le lipsesc. Iar genul acesta de comportament nu se limitează la cazul de care aminteam, ci e adânc infiltrat în oameni în general. De fapt, nu ne lipsește nimic altceva decât voința. Pentru că atunci când vrem ceva găsim și inventăm toate resursele așa încât să obținem ceea ce ne dorim.  Din păcate, am fost educați să vedem lucrurile într-un anumit fel, iar prioritățile cu care ne lăudăm că-s ale noastre sunt, de fapt, ale celorlalți. De exemplu, în ultima lună am fost în 3 week-end-uri consecutive pe munte – ei bine, așa ceva nu se face! Ar fi trebuit ca duminicile alea să stau să muncesc, să învăț (dacă ar fi fost cazul) sau să fac orice altceva. Cum de mi-am permis atâta relaxare într-o lună? se întreabă persoanele din anturajul meu. Răspunsul e unul singur: am vrut să mi-o permit. Ce dacă normele spun altfel? Nu îmi pasă. Iar asta mă duce cu gândul mai departe, la concedii. Nu, nu la concediile mele, ci la concedii în general. În ziua de astăzi, majoritatea oamenilor lucrează pentru alții. Sunt angajați, adică. Și câte zile libere are un angajat? Păi, parcă 30 plătite. Dar se bucură acesta de un timp atât de îndelungat de vacanță? Nu, în niciun caz! Zilele de concediu sunt pentru urgențe, pentru treburi sau – mai trist – pentru alte „joburi”. Și parcă lumea muncește într-atât încât uită de ce o face, iar banii adunați rămân nefolosiți (sau cheltuiți aiurea, care tot a nefolosire aduce). De fapt, am ajuns sclavii propriei persoane. Căci, deși sistemul e creat în așa fel încât să deghizeze sclavia străveche (muncești pentru casă și masă) într-o haină drăguță și frumos colorată(primești bani în schimbul muncii, bani cu care îți iei mâncare și adăpost – deci tot acolo), faptul că noi ne acceptăm situația ne transformă și în stăpâni. *** Și ca și când asta nu ar fi de ajuns, ne și consolăm cu mocirla în care zacem (lasă, că e mocirlă bună, alții nu o au nici pe-asta!). Iar această consolare nu face altceva decât să ne...

Citește mai mult...

Cu aproape o lună în urmă urcam pe scena TEDx Eroilor, fiind unul din cei 27 de speakeri ai evenimentului. Scriam, imediat după această experiență, cum mi s-a părut și ce impresie mi-a lăsat totul, adăugând că abia aștept să apară și filmarea cu discursul ca să văd și eu ce și cum. Ei bine, așteptarea mea a luat – începând cu această seară – sfârșit! Iar acum, la nici două minute după ce am terminat de vizionat filmulețul, mă întreb dacă nu cumva era mai bine ca acesta să se prelungească…la infinit. De ce spun asta? Pentru că știam că, indiferent de prestația pe care am avut-o, o să o privesc cu un ochi foarte critic. Nu că aș mai putea schimba ceva, dar ca idee. În fine, o să păstrez plusurile și minusurile descoperite doar pentru mine, dar o precizare tot mă simt dator să fac: nu îmi vine să cred cât de bine se vede că aveam un car de emoții pe cap! Ba mai mult, uneori (mai ales spre sfârșit), cred că îmi dădeam seama unde mă aflu și ce fac, iar singura reacție pe care o puteam avea era să mi se sugrume gâtul și să rămân fără aer(!?!). Hmm, măcar vocea nu mi-a tremurat prea tare! :)) Dar gata, iată speech-ul, cu bunele și relele lui: Un ultim aspect: orice feedback e binevenit, deci fără ezitări când e vorba de a-l oferi!...

Citește mai mult...
Bucegi, cu biclă și fără

Bucegi, cu bicla si fara


Scris de | 1 Iun 2015

Există un mit care circulă prin popor cum că prin Bucegi nu mai merită să umbli, fie din cauză că sunt foarte populați (mai ales de pantofari!), fie din cauză că i-ai tot urcat și urcat. Totuși, lăsând faptul că sunt vizitați de mulți turiști (iar asta e de bine, exceptând lipsa acestora de educație și mizeria pe care o lasă uneori în urmă), ce dacă ai mai fost de nu știu câte ori pe aceleași trasee? Adică serios, la munte nu te duci doar pentru locuri noi, ci mergi pentru atmosfera care e mereu alta, pentru peisajul care te surprinde întotdeauna, pentru propriile-ți baterii care merită și ele reîncărcate și pentru încă alte nu știu câte zeci de motive pe care le-aș putea aminti, dar pe care n-o să le numesc. Oricum ar fi, dacă punem în balanță un traseu de munte pe care am fost de 100 de ori, super populat și un oraș ca Bucureștiul, pentru mine câștigă detașat traseul. Dar în fine, mai bine să spun două vorbe și despre ceea ce vreau să spun. Week-end-ul ce tocmai s-a încheiat, fiind unul prelungit, merita tratat ca atare. Din păcate, nu am putut să îl petrec cap-coadă în modul de „relaxare”, dar am prins două zile care aproape compensează acest mic inconvenient. Vineri, pentru că mi-a permis programul, am fugit să fac o urcare la Piatra Arsă pe cursieră – de la o vreme tot observ lipsa antrenamentului pe cățărări așa că trebuie să încerc să fac cumva să mai acopăr golurile. Pentru cine nu știe, Transbucegi-ul e una din cele mai faine șosele din țară, deși te solicită serios partea de urcare. Coborârea, însă, face tot efortul și toată transpirația pe care ai pierdut-o la dus, încât la sfârșit îți vine să iei bicicleta și să mai urci o dată. Din păcate, e mai ușor de vrut, decât de realizat. Eu m-aș mai fi dus, dar fiind târziu a trebuit să mă întorc la tren și să revin la București. Bilanțul? Puțin peste 60 de km (Comarnic-Piatra Arsă-Sinaia), aproape 2000 de metri urcați și o viteză medie de 23 km/h. Peisajele superbe de munte și liniștea naturii au fost bonusul (și cireșile de pe tort). Astăzi, am agățat bicicleta în cui și mi-am zis că merg pe munte la pas. Cumva, simțeam că am nevoie de o schimbare de macaz, parcă prea intrasem într-o rutină pedalat-alergat. Așa că m-am urcat în tren, fără să știu exact destinația și traseul pe care o să o apuc. Până la urmă, s-a dovedit că acesta urma să fie: Bușteni-Jepii Mici-Crucea Caraiman-Coștila-Vf. Omu-Vf. Bucșoiu-Cabana Gura Diham-Bușteni. Mi-a luat –...

Citește mai mult...