Articole din iulie, 2015


Adio, deci pe curand!

Adio, deci pe curand!


Scris de | 25 Iul 2015

  Trebuia să plec Joi, dar abia dacă sper să plec mâine. Așa e uneori în viață, socotelile nu se potrivesc deloc, iar problemele parcă se adună toate deodată pe capul oamenilor. E adevărat, aproape în orice situație poate să fie și mai rău, așa că o amânare de câteva zile și câteva sute de lei cheltuite în plus nu-s lucruri chiar grave, până la urmă. Dar să las ce a fost, căci e mai bine să încerc să arunc o privire către viitor. Nu de alta, dar se arată strălucitor!:D Deci, încotro? Păi, să le iau pe rând: Serbia, Croația, Slovenia, Austria, Lichtenstein, Elveția, Franța, Italia, Bosnia, Muntenegru, Albania, Grecia, Macedonia, Bulgaria. Pe scurt: Alpi și Balcani. Cu un posibil bonus: Mont Blanc-ul. Cât timp? Vreo două luni, dacă toate merg bine. Cu cine? Cu fratele meu, o parte, iar restul singur eu și cu mine. De ce? Păi, răspunsul scurt și la obiect, e că nu pot să nu plec. Însă, dacă ar fi să detaliez… Sunt o mulțime de lucruri care nu ne lasă să „evadăm” din cursele zilnice în care fiecare din noi alergăm. Iar oamenii mai „norocoși” – ca mine – nu-s mulți, așa că trebuie să ne descurcăm pe cont propriu. Nu că asta ar fi neapărat de rău. În rest, pentru ceilalți, viața nu rămâne decât o suită de „aș face” și „ar fi putut fi”. Și, indiferent că e vorba de bani, de timp, sau de orice altceva, traiul fiecăruia ajunge să fie anost și lipsit de intens. Cumva, continui ca să trăiești, nu trăiești ca să continui, iar asta omoară cu totul aventura. Iar fără aventură și necunoscut, la ce bun trezitul dimineața?!? Ei bine, e păcat să treacă zilele așa, la fel, deci prefer să încerc să duc lucrurile la un alt nivel. Și ce metodă mai bună de a face asta, dacă nu călătoritul de nebun prin lume? Ba mai mult, lumea se așteaptă să fie descoperită, dar într-un mod activ, provocator, fără mult confort și cu multe necunoscute. După experiența de anul trecut am înțeles foarte clar că a pleca cu bicicleta e modul cel mai fain de a călători și mi-am promis că așa îmi voi petrece o bună parte din viață (și nu mă refer neapărat la vacanțe!) – iar acum încerc să mă țin de cuvânt și pe 2015. În plus, să ajung prin Alpi – pe toate pasurile alea super înalte și grele de urcat – e unul din visele mele de o viață…și la ce-s bune visele dacă nu ca să fie împlinite? Așa că… De mâine drumul mă așteaptă. Și aventura. Și efortul. Și...

Citește mai mult...
De la imposibil spre mai departe

De la imposibil spre mai departe


Scris de | 13 Iul 2015

Puține fericiri din viața aceasta sunt mai mari decât cele survenite în urma îndeplinirii unor provocări pe care nu te credeai în stare să le realizezi. Și, fără să exagerez deloc, astfel de posibile șanse ne bat la uși la tot pasul. Privind în urmă la viața mea de până acum, îmi e imposibil să nu observ că am ajuns în anumite puncte care mi se păreau, dacă nu prea înalte, cel puțin foarte greu de atins. Cândva, mi se păre imposibil să termin un maraton. Apoi, nu mă credeam în stare să merg cu bicicleta prin toată Europa. Sau să scriu o carte. Sau să renunț la facultate. Sau să vorbesc în fața a peste 800 de oameni la TEDx. Și lista ar putea continua, fix în aceeași notă, adunând în același loc ținte care păreau îngrozitor de greu de realizat, dar care au venit și au trecut cu mai multă ușurință decât mă așteptam. E adevărat, există și o altă listă, a țintelor neatinse, a rezultatelor neobținute, a eșecurilor cuantificate. Da, există, dar existența acesteia nu face altceva decât să îmi amintească că trebuie depusă mai multă muncă, mai multă dăruire și că trebuie să îmi doresc mai tare. Căci, deși nu tot ceea ce încercăm este posibil, știu sigur că încercăm mult mai puțin decât se poate realiza. *** Ieri, tot din lista cu imposibilități, am mai tăiat un rând: o tură „epică” cu bicicleta pe traseul Cătina-Nehoiu-Săcele-Cheia-Văleni-Cătina. Îmi doream de mult timp să o realizez, dar kilometrii deloc puțini (aproape 217 la număr) – plus faptul că trebuia să trec Carpații de două ori – m-au ținut de fiecare dată pe loc. Cu toate acestea, dorința mi s-a îndeplinit; ba mai mult, a lăsat loc și de surprize frumoase, iar ceea ce a fost interesant nu a fost faptul că am realizat circuitul cap-coadă, ci că mi-a luat și mult mai puțin decât mă așteptam (mai puțin decât mă așteptam cu câțiva ani în urmă) și că nici oboseala nu a fost atât de mare pe cât îmi imaginam că o să fie! Dar una peste alta, lăsând la o parte tabloul unei zile superbe, e fantastic cât de mult putem progresa dacă facem eforturi susținute în direcția dorită! Și, așa cum aminteam deja, e mare fericire să ajungi la finalul unei reușite de care cândva nu te credeai în stare. Iar de astfel de reușite viața ne-ar putea fi plină, dacă ne-am da voie să le privim astfel. Am avea multe ținte imposibile de atins, dacă am îndrăzni să ne dărâmăm barierele și să pornim pe drumul către ele. Am găsi, în acest fel, multe...

Citește mai mult...

Având în minte ceva planuri pe termen lung, primul week-end al lui Iulie nu a avut de ales altcumva decât să se lase petrecut printre și pe munții din apropierea Văii Jiului. Pe biciclete, e de la sine înțeles. Lucrurile au început în forță, eu trebuind să plec de vineri dimineață spre Ploiești, urmând ca de acolo să iau trenul până în Simeria și mai departe spre Petroșani. Traseul propriu-zis a început Sâmbătă, după o întâlnire relativ ciudată între doi „străini” ce urmau să facă echipă (cel puțin) pentru următoarele 3 zile. Ziua avea să se anunțe una dificilă, cu peste 2800 de m urcați, iar dacă ar fi să aruncăm o privire pe linia roșie de pe hartă nimic nu ar fi de mirat: Petroșani-Obârșia Lotrului-Transalpina-stânga pe creasta Munților Latoriței-Vidra-Obârșia Lotrului. Peisajele însă au meritat din plin, deși – iertată-mi fie cârcoteala – nu s-au ridicat la nivelul celor din ziua a doua. *** Și pentru că tot aminteam de ceea ce am văzut Duminică, iată câteva imagini: Traseul zilei a doua a fost mai ușor – cel puțin în teorie – dar cum uneori această mașinărie numită corp mai cedează, genunchii au încercat să pună ceva bețe în roate, îngreunându-ne puțin mersul din prima parte a zilei. Din fericire, după urcarea spre Alba de pe Transalpina urmată imediat de o coborâre lungă și suficient de abruptă încât să mergem cu 50+ km/h în mod constant,  aceștia au decis să tacă lăsându-ne să ne bucurăm așa cum trebuie de ziua ce ne stătea în față. La Barajul Oașa am făcut stânga spre Domeniul Schiabil Șureanu, iar după câteva ore de pedalat pe forestier eram ieșiți în creasta munților, perfect pregătiți de o coborâre serioasă către Petrila. Habar nu aveam că primii kilometri urmau să fie 3 sferturi neciclabili (deși tot pe biciclete am cam mers), prezentând pante de până la -53% conform Garmin-ului (încă ne întrebăm dacă vorbea serios :D). Din Petrila am mai pedalat vreo 15 km, dar pentru că era destul de târziu am urcat în trenul spre Hațeg, iar de acolo ne-am îndreptat spre intrarea în Retezat de la Râu de Mori. Datele zilei: 105 km, aproximativ 1500 m urcați, 13 ore de mers (cu tot cu pauze de poze și admirat). Track-urile zilei: Obârșia Lotrului-Bănița și Subcetate-Râu de Mori. *** Luni ne-am lovit de bolovanii Retezatului – aproape la propriu – atunci când am trecut din Poiana Pelegii spre Cabana Buta. Cu ocazia aceasta mi-a crescut respectul pentru cei care fac downhill, căci nu e deloc ușor să cari bicicleta în spate, deși din video-urile de pe YouTube parcă se înțelege altfel. Am avut de mers...

Citește mai mult...