Articole din septembrie, 2015


De-ai ști cât te-am plăcut!

De-ai sti cat te-am placut!


Scris de | 28 Sep 2015

Te-am plăcut cum n-am plăcut pe nimeni, dar cum sper să mai plac și altădată. Te-am plăcut la fel de mult cum ador să pedalez pe un vârf de munte în culorile de aur ale apusului. Te-am plăcut cum iubesc liniștea unei seri de vară pe o plajă pustie, lăsându-mi gândurile să zboare departe. Te-am plăcut cum doar un cer plin de stele poate spune. Căci, dintre toate, doar cerul mai știe cum te-am plăcut eu. Cum aștepți un răsărit de soare pe o plajă pustie, așa te așteptam eu pe tine să vii. Iar inima îmi bătea de fiecare dată când te întâlneam cu atâta putere, de parcă tocmai terminasem de urcat un munte în ritm alert. Când îți vorbeam, habar n-aveam ce îți spuneam, eram prea preocupat să te admir și să îți ascult vocea. Ochii – reflexie reușită a cerului de primăvară – priveau într-una voioși și neobosiți; parcă niciodată nu își găseau locul și parcă totdeauna erau în căutarea a ceva. Buzele parcă tocmai se întorseseră de la furat…culoare – un roșu aprins le lumina întruna, încât nu mă puteam întreba: să fie de la cireșe, căpșuni sau pepene nuanța? Nu știam, dar ce contează? Mintea îmi era oricum atât de învălmășită încât, și dacă aș fi știut, tot în zadar aș fi făcut-o. Așa te-am plăcut eu: văzând în tine ceea ce nici măcar tu nu erai în stare să vezi. Știu, nu am apucat să descopăr decât puține (prea puține!) din piesele de puzzle ale ființei tale, dar asta nu m-a împiedicat să îmi formez o imagine completă a tabloului. Iar timpul avea să îmi arate – chiar și după ce te-ai depărtat (sau, tocmai, mai ales după ce ai făcut-o), că această imagine era prea apropiată de realitate. Ba uneori era rămasă și în urmă, deși avusesem grijă să pun în ea tot ce-i mai frumos, mai special, mai aparte. Căci acesta era unul din darurile tale: știai să iei prin surprindere chiar și realitatea. Știi, te-am plăcut ca un nebun…și nici măcar nu am habar din ce motive am făcut-o! Poate că așa se diferențiază trăirile autentice de celelalte, prin faptul că rațiunea nu își mai găsește locul în peisaj? Și, totuși, dilemele cu privire la tine nu mi-au dat niciodată pace – iar asta deși îmi erai atât de asemenea că uneori mă speriam și eu de noi! Căci așa eram, ca două boabe de rouă căzute dimineața în locuri depărtate – diferiți în detalii, aceiași când vine vorba de esențe. Dar la ce bun? Și sufletele gemene au drumuri separate în viață, dar noi! De planuri, hmm, nici nu mai...

Citește mai mult...
Mare

Mare


Scris de | 18 Sep 2015

E noapte-ndat’ și-n depărtare Se sting culori de-un roșu aprins. A fost doar un apus la mare, Nimic deosebit, nimic distins. E-aproape liniște afară, Doar valuri sparg tăceri de stânci. Spre cenușiu se șterge-n seară Și depărtările adânci. E mare-n jur și mari sunt toate: Tristețe, distanțări și-ușor Doar valurile cântă-n șoapte Despre-un trecut prea plin de...

Citește mai mult...
Mi-ai fost

Mi-ai fost


Scris de | 7 Sep 2015

Mi-ai fost, fără să știi, și muză Oh, Doamne, câte versuri îți scriam! Acum privesc ‘napoi și mă amuză Ce minte de copil și cât de prost eram! Mi-ai fost, fără să știi, cărare, Când mă pierdeam știam unde s-ajung. Acum aștept un soare ce n-apare Căci drumu-i greu de tot și lung! Mi-ai fost, fără să știi, lumină Când nu vedeam nimic, vedeam prin tine. Și amintirea ta încă m-alină, Căci te tot port în gând cu mine. Mi-ai fost, fără să știi, o noapte înstelată La care doar privești și nu respiri Căci știi c-ai ruina prin vorbe vraja aruncată Și-ai dispărea și tu cu ea, ca-ntre clipiri. Mi-ai fost, fără să știi, o ploaie-n miez de vară, Ce cade ropot pe pământ și pleacă-apoi Lăsând în urmă-o adiere clară, Ce-aduce-a liniște și pacea înapoi. Mi-ai fost, știind, iluzie deșartă, Un vis ales sortit de la-nceput pierii. Căci ai venit ca să te duci, lăsându-mi viața spartă Ce mi-a rămas? Doar amintirea...

Citește mai mult...

*Mesaj de pe zidurile unei universități din Tirana, Albania Sunt unele vise care nu merită visate, dacă nu ești dispus să faci eforturile necesare pentru a le aduce la îndeplinire. Sunt unele lucruri care nu se învață cu adevărat decât atunci când le trăiești pe propria piele. Și sunt unele străluciri pe care nu le poți oferi decât după ce te-ai bucurat mai întâi tu de ele. Căci nu poți oferi altora din ceea ce tu nu ai sau ai avut. Când vine vorba despre a călători, pasajul de sus sintetizează perfect modul în care văd eu lucrurile. Și orice aventură devine un amestec de vise împlinite, lecții învățate și progres realizat. E ca o ciorbă de legume care nu e cu adevărat bună decât în amestecul corect, doar că acum nu mă refer la legume. Nu s-a împlinit o săptămână de când m-am întors din a doua mea mare călătorie cicloturistică: 14 țări, 4200 de km și 36 de zile, dar simt că povestea nu e încheiată dacă nu-i pun „punct” și aici, pe blog (unde a început, într-un fel). Căci, deși mă gândesc că excursia merită un material mai amplu unde să fie descrisă în amănunt, o scurtă retrospectivă nu are de ce să strice. (Detalii despre prima călătorie aici, pentru cei interesați: bogdanmatei.ro/80dezile/). Am pornit pe 26 Iulie, cu trenul de la Brașov până la Timișoara, urmând ca de acolo să ne îndreptăm spre Franța, Chamonix-du-Mont-Blanc. Inițial, planul era să încercăm să urcăm pe acoperișul Europei, dar ușor, ușor s-a stins și ultima fărâmă de speranță, doar că destinația a rămas. Așa că De la Timișoara am mers spre granița cu Serbia pe care am traversat-o mai pe la nord de Jimbolia. Ne-am lovit de ploaie încă din prima zi, iar vremea a continuat să rămână capricioasă toată săptămâna – uneori ne întrebam dacă soarele mai trăiește, căci de arătat nu se arăta. După Serbia a urmat Croația, Slovenia, Austria, Lichtenstein, Elveția și Franța. Prin primele două țări am trecut destul de repede, relieful fiind plat, iar obiectivele turistice fiind aproape inexistente (cel puțin pe ruta aleasă de noi). Slovenia parcă a venit la pachet cu Austria, căci diferențele între cele două ni s-au părut minime: același relief muntos, aceleași sate îngrijite, aceleași case mari și frumoase, aceeași oameni calculați și de treabă. Mai mult, odată cu acestea am început și partea călătoriei plină de cățărări și pasuri, primul dintre acestea fiind chiar la graniță: 1218 m. Am continuat apoi spre Klagenfurt, Villach, Lienz și Innsbruck, traversând alte 3 pasuri, din care unul pe așa numitul „Acoperiș al Austriei”, un drum de 33 de km în cățărare pe o...

Citește mai mult...
Trebuie să fii nebun!

Trebuie sa fii nebun!


Scris de | 1 Sep 2015

Ca să urci Col de l’Iseran pe bicicletă, cu 40 de kg de bagaje, trebuie să fii nebun. Ca să pleci prin țări străine doar cu strictul necesar, cu ceva bani în buzunar și cu un plan abia încropit, trebuie să fii nebun. Ca să alegi să dai confortul de acasă pe nesiguranța călătoriei, trebuie să fii nebun. Da, ca să alegi aventura, trebuie să fii într-adevăr nebun! Tocmai am ajuns pe Col de l’Iseran, cel mai înalt pas din Europa, 2770 m altitudine. Am împins de bicicletă cale de 5 ore, dar nu regret niciun dram din efortul folosit. Aceasta stă, la o aruncătură de băț de mine, încărcată și obosită, dar simt că, dacă ar putea, ar zâmbi și ea de mulțumire. Oamenii se perindă prin juru-i, dar știu că nu-i observă, reușita acaparând-o și pe ea așa cum mă acaparează și pe mine: cu totul. Știți cum e, când ești fericit, restul nu prea mai contează. Stă să plouă. A plouat ușor și pe ultimii kilometri, dar doar cât să ne sperie. Din fericire! Vântul suflă destul de puternic, iar eu încep să strâng jacheta pe mine. Nu e un loc deosebit de frumos, Col de l’Iseran. Așa că, dacă îl dezbraci de povestea voinței și curajului care te aduce acolo, rămâne simplu, fără strălucire. Într-o parte, valea se deschide timid, arătându-mi frânturi din drumul pe care urcam cu doar câteva ore înainte. Dincolo, spre Italia, norii negri se arată amenințători, acoperind vârfurile de munte. Iar cealaltă vale, pe care urmează să o coborâm, e aproape complet învăluită în ceață; cumva, e ca o taină a viitorului, pe care nu o descoperi decât dacă îți faci curaj să te arunci cu toate forțele spre ea. Deci, după cum spuneam, Iseran-ul nu e spectaculos prin exteriorul său, ci prin transformarea pe care o aduce sufletului. Într-un fel, să ajungi la aproape 2800 m doar prin propriile forțe, te face să te simți de neînvins. E adevărat, știi că în realitate ești departe de a fi astfel, doar că mai știi și unde erai și cât de mult ai crescut în urma efortului. Căci, cu fiecare pedală apăsată, cu fiecare scrâșnire din dinți și cu fiecare boabă de sudoare căzută, te-ai înălțat. Nu numai la propriu, ci și la figurat: te-ai luat de unde erai și te-ai împins către cel care poți deveni. Despre asta e aventura, nebunia: despre a te descoperi. Sau, mai bine zis, despre a te construi. Așadar da, poate că trebuie să fii nebun ca să urci Col de l’Iseran pe bicicleta încărcată cu mulțime de bagaje! Da, poate că trebuie să fii nebun...

Citește mai mult...