Articole din ianuarie, 2016


Într-o lume în care putem face aproape orice ne dorim, probabil că nu există problemă mai mare decât lupta cu regretele. Să știi că au fost aspecte de care voiai să te ocupi, cuvinte pe care ți-ai fi dorit să le spui sau, pur și simplu, acțiuni pe care să le aduci la îndeplinire, dar nu ai făcut-o, poate fi extrem de dureros. Pentru că regretele sunt exact despre asta: despre șanse de care nu ai profitat. Puține vor fi despre ceva ce ai făcut – majoritatea vor fi despre ceea ce ai fi putut face, dar ai lăsat pe dinafară. Într-un mic „experiment”, în New York s-a așezat o tablă pe care oamenii să poată să își scrie câteva din regretele ce le marchează viața. Clipul este mai jos, iar concluzia este răsunătoare: o poți lua oricând de la capăt, căci niciodată nu e prea târziu să îți schimbi existența. Și aș adăuga de la mine: trebuie, însă, să...

Citește mai mult...
Mai mulți, dar mai neajutorați

Mai multi, dar mai neajutorati


Scris de | 7 Ian 2016

Se spune că dacă ai probleme cu mașina în mijlocul pustietății, pe un drum pe care nu trec decât câteva autovehicule pe zi, te poți considera norocos. Sau, mai bine zis, mai norocos decât dacă ai rămâne pe o șosea foarte aglomerată din civilizație. De ce așa? Pentru că, ei bine, ai mai mari șanse să fii ajutat de una din puținele persoane care trece pe drumul acela uitat de lume, decât de sutele de șoferi de pe o autostradă. Nu pare logic, nu? Și, totuși, studiile spun că așa stau lucrurile. Când știu că sunt singurii care ar putea ajuta, în majoritatea cazurilor oamenii chiar ajută. Din contră, când au impresia că „sigur o să oprească cineva să întindă o mână”, probabilitatea de a fi ajutat nu crește (deși matematic șansele ar fi mai mari), ci scade. De asta putem trece nepăsători pe lângă cei în nevoie, nu că nu ne mișcă durerea lor (deși nici această cauză nu e de exclus), ci pentru că sperăm că altcuiva o să-i pese. Cumva, responsabilitatea socială migrează de la una personală la una colectivă, în care fiecare așteaptă de la celălalt să se implice. Zilele acestea am postat pe un grup destul de targetat o rugăminte cu privire la un ajutor destul de ușor de oferit. Câte persoane s-au oferit să întindă o mână? Da, corect, nici una! Și, uite așa, dacă vreau să am câteva afișe legate de lansarea cărții prin câteva locuri prin București, trebuie să mă „iau” de oameni în particular. Și pentru că tot mi s-a dus gândul la călătorit: îmi amintesc că aspectul acesta – al lipsei de implicare – l-am observat peste tot pe unde am umblat. Se manifestă exact la fel: în zonele populate oamenii sunt mai reci, mai distanți și mai indiferenți, lăsându-le toată căldura celor din mediul rural. Ba mai mult, pe bicicletă fiind, diferența se observă și între zonele de câmpie și cele de munte: întotdeauna la munte oamenii sunt, nu știu…mai oameni. Într-un fel, cred că și dificultățile vieții sunt de vină, căci pe aceștia din urmă nu prea i-au cruțat, de-a lungul timpului. Oricum, e clar că aceasta e una din cele mai aprige boli ale societății în care trăim: lipsa de asumare a responsabilității. Suntem înconjurați, la fiecare pas, de atât de mulți oameni că trebuie să fie imposibil ca cineva să nu ia inițiativa! Doar că, din păcate, nu este așa, căci toți gândim la fel: să facă celălalt! Rezultatul? Nu-l mai numesc, căci îl vedem la fiecare pas. Și e unul trist tare. Concluzia ar fi una singură: să ne amintim mereu că ceea ce nu...

Citește mai mult...

Printre căscaturi de oboseală, anul 2015 încă se zărește. Oficial, 2016 și-a început alergarea de numai câteva ore. Peste tot, atmosfera vuiește de sunet de “nou început”. Oamenii par mai motivați, mai ambițioși, mai dornici de succes. Din păcate, n-o să-i țină schimbarea mult timp. Chiar și peste cele mai îndrăznețe planuri se așterne rugina efortului. În toată această harababură, am decis să sar peste țintele pentru anul ce vine. Prefer să las clipele să mă ia pe nepregătite, să mă surprindă. Parcă viața e prea scurtă ca să fie încadrată în liste de “to do”. Mai bine să respir timpul secundă cu secundă. Și nu, nu e vorba că sunt împotriva scopurilor bine conturate și a planurilor atent încropite, doar că am realizat că prea multă autoîngrădire strică. Degeaba trăiești, dacă tot ceea ce faci e să fugi de la un deadline la altul. Cumva, uiți să te bucuri dacă tot urmărești asiduu linii dinainte trasate într-un viitor ce nu-ți aparține. Și până și pașii, chiar dacă te duc unde îți dorești, te vor duce fără fericire. Iar dacă ai pierdut satisfacția călătoriei, ai pierdut totul. Căci nici banii, nici faima și nici reușitele sau aprecierea nu or să consoleze lipsurile din suflet. Vreau un an 2016 fără astfel de inconveniente. Aleg, în fața acestui început fiind, ca țintele și planurile să nu fie prioritare. Să existe, dar să nu se transforme într-o bătaie de cap. Fericirea – ea va fi lumina călăuzitoare. Și, dacă această lumină îmi va aduce și câte puțin din cele de mai sus, acelea vor fi bonusurile. Fără planuri, dar cu...

Citește mai mult...