Articole din aprilie, 2016


E dimineață, 5:40. Aș mai dormi, dar nu pot: trebuie să mă trezesc să mănânc, căci Maratonul Internațional Cluj începe în mai puțin de 4 ore. Nu sunt chiar atât de nerăbdător să vină, cumva parcă niște sunt gânduri ce nu îmi dau pace. Care e treaba cu maratoanele astea, până la urmă? Căci nu am fost niciodată „nebunul” care să alerge 42 de km la o cursă doar de dragul durerii, al satisfacției și al medaliei de la final…Și, totuși, iată-mă în fața celui de-al treilea eveniment de genul. Nu îmi explic de ce, dar sunt acolo. Cred, cumva, că vreau să îmi dovedesc că celelalte curse nu au fost doar accidente. Am mai alergat „semi”, dar nu se compară. Aceea e o distanță care îmi place, pe care o gestionez altfel. Nu sunt mare vedetă sau gazelă, dar am descoperit că merge destul de ușor să te bucuri de o astfel de cursă chiar și cu antrenamente de 10-12 km. Adică de genul celor care îmi plac mie, care să nu mă facă să mi se ia de IOR sau de Bucureștiul prăfuit cu de toate. Pe la 8 plecăm către Cluj Arena, locul de START/FINISH. Suntem 4 plus încă un prieten, din care 3 la maraton. Fiecare avem țintele noastre, visele noastre, scenariile noastre. Eu vreau 3h 30m, dar ceva îmi spune că o să scot cam cu 10 minute peste target. Timpul o să le încurce, însă, pe toate. Plecarea celor de la cros aproape că mă prinde în toaletă, cu nervii întinși la maxim de supărare din cauza unor crampe destul de serioase la stomac. Ce o să mă fac? Am avut grijă cu tot ceea ce am consumat, cu hidratarea, cu detaliile, dar degeaba. Habar n-am de cauză, dar trebuie să mă descurc: o să termin cursa asta, chiar dacă o să termin mergând! Știu că poate fi și mai rău, așa că nu plâng chiar tare și mă înghesui și eu printre nerăbdătorii de sub poarta de plecare. Atmosfera e fantastică, iar vremea numai bună de vizitat orașul din alergare. Suntem pe stadion, câteva sute de oameni, iar fericirea e la cote maxime. Pentru ei, nu pentru mine. Știu că mai peste vreo 2-3 ore o să fim toți la fel de obosiți și chinuiți, dar măcar acum arătăm bine. Plecăm la 9:15 și asta este, zarurile sunt aruncate. Traseul e dat de o buclă de 10.55 km, repetată de 4 ori. Ne poartă prin centrul orașului, pe lângă parcul central, pe lângă Someș etc. Adică ne duce fix pe unde e mai frumos și pe unde avem ce vedea. Dacă mai...

Citește mai mult...

N-am timp! și n-am bani! sunt marile plângeri ale oamenilor zilelor noastre. Poate că da, cândva se suferea de foame, de boli sau de pe urma războaielor, dar în societatea relativ dezvoltată în care trăim, istoria e istorie. Acum avem probleme mai grave decât mâncarea sau pacea…din păcate. Și, cu cât mergem spre mai bine, cu atât luxul e mai prezent și mofturile mai mari. În Vest, de exemplu, oamenii câștigă mai mult, dar bani tot nu prea au. De timp…nici nu mai vorbesc! Mai e de mirat că lucrurile nu funcționează și că valorile se distrug? Nu, banii nu le cumpără pe toate… Doar oferă iluzii. Și aparența unei libertăți. În spate, însă, se dezvăluie o sclavie cruntă. Adevărul este, de fapt, că avem bani. Și avem și timp, suficient pentru orice. Nu cantitatea reprezintă problema, ci modul în care administrăm resursele. Calitatea. Ziua 24 de ore are pentru toți. Iar bani nu contează câți faci, ci câți păstrezi. Clipă cu clipă se pierde timpul. Iar banii se duc leu cu leu, nu cu milioanele. Mi-ar plăcea să ne vedem viața cum trece: se pierde, plăpândă și nesigură, în abisul trecutului. Un SMS neimportant trimis colo. Dincolo, 10 poze de pus pe Facebook. Mai aproape, o conversație prea lungă sau un articol fără valoare despre mersul lucrurilor pe Planeta Absurdităților. Și tot așa: drumuri fără rost, eficiență scăzută, filme ieftine, joburi care ne răpesc toată energia, școli fără viitor și petreceri fără de sfârșit. Ar fi interesant să avem așa, ca o scală care să se termine cu fiecare moment irosit aiurea. Pe ce am pune atunci accentul? Ce ar mai conta? Căci nu realizăm, dar detaliile fac culoarea. Iar diferența nu se vede în aspectele majore, ci în cele aparent lipsite de importanță. (Știi lucrul ăla super crucial de acum 2 luni care îți părea un capăt de țară? Ăăă, nu?) La capitolul finanțe, totul e mai ușor. Vrei, nu vrei, te întinzi atât cât îți e plapuma. Totuși, dacă ai mai tăia din „trebuie” și ai mai renunța la „vreau”, ai descoperi că îți ajunge și jumătate. Nu că ar fi rău să ai mult, rău e doar când cheltui mult. Căci a cheltui mult înseamnă a cheltui prost. De apreciat nu e cel care se descurcă bine cu multe resurse la îndemână, ci cel care învață să o ducă bine cu puțin. Timpul se pierde clipă cu clipă. Banii se cheltuie leu cu leu. Poți să definești un om – fără să te înșeli – după aceste două aspecte. Căci banii înseamnă timp, iar timpul înseamnă viață. Restul, devine mai puțin important.    P.S: Viața nu e construită din aspectele mari...

Citește mai mult...
Încearcă să evadezi!

Incearca sa evadezi!


Scris de | 5 Apr 2016

Se spune că libertatea (aia adevărată și reală) nu există și că toți trăim în cuști de care ne e imposibil să ne debarasăm. Ba mai mult, se mai spune și că suntem din ce în ce mai puțin conștienți de cât de îngrădită ne este viața, iar de recunoscut nu am recunoaște-o nici în ruptul capului. (Cum ce să recunoaștem? Cușca, viața…) Ne place să ne credem zmei, mari și stabili pe propriile picioare. Ce suntem, de fapt? Niște țânci care își irosesc viețile jucând după regulile altora, în curțile altora, cu jucăriile altora. (Bine, partea cu jucăriile ar putea fi negociabilă, unele putem spune că ne aparțin.) Am ajuns sclavi, adică. Cu litere mari, ca în clasa I: SCLAVI. Ai cui? Aproape că devine imposibil de identificat, atât de mulți stăpâni avem. Majoritatea timpului ni-l vindem pe un pumn de bani. Restul, îl cheltuim cum ni se spune. Cândva, munceam pentru adăpost și hrană. Acum, muncim pentru bani, pe care îi cheltuim pe mâncare și cazare. Dar și când vine vorba de aceste aspecte, tot neliberi suntem – nu ne cheltuim banii cum vrem (și cum ar trebui), ci tot cum ni se spune. Ne îmbrăcăm așa cum se îmbracă toată lumea, cumpărând etichete vestite la supra-preț. (Dacă li s-ar interzice firmelor să își pună numele pe haine, câte nu ar da faliment.) Telefonul trebuie să fie „i”, sau măcar cât mai „smart”. Și mai mare, musai. Ce dacă mergi cu RATB-ul? Ce vede poporul când te sună maică-ta, asta contează! De mâncare…nu mai zic! Războiul valorii dată de etichetă lovește și aici: mâncăm mai prost, mai mult, mai scump. S-a ajuns să putem beneficia de orice la 2 minute de locuință, dar suntem tot mai flămânzi. Nu fizic, că doar suntem îmbuibați – spiritul e cel care urlă de lipsuri. Să nu fiu frustrat? Imposibil! Când văd că nu îmi investesc viața în ceea ce contează, ci în ceea ce mi se spune, cum să fiu altfel? Când știu că am prieteni care nu pot să își ia o zi de concediu atunci când au nevoie de ea? Sau când îmi amintesc de oameni care muncesc din zori și până în seară, doar ca să aibă un salariu bun, un apartament fain și un trai „decent”? Cum să nu, când văd că ne îngropăm liberul arbitru și ne lăsăm, fără pic de opoziție, legați și puși în rânduri? Cum…? Dar în fine… Pasărea născută în cușcă are impresia că zborul e o boală. Ce pretenții am putea ridica pentru oameni? Nu multe… Și, totuși, putem încerca. Nu să ridicăm pretenții, ci să evadăm. Mai sunt câte unii care...

Citește mai mult...