Articole din iunie, 2016


De ce îmi dau cărțile gratis

De ce imi dau cartile gratis


Scris de | 28 Iun 2016

Dacă ești unul din cititorii obișnuiți ai acestui bog, atunci știi deja despre ultimele mele escapade și, implicit, despre cărțile de care vorbesc. Dacă nu, dă-mi voie să îți fac o mică introducere. Europa în 80 de Zile a apărut ca urmare a luării inimii în dinți și a parcurgerii (cu ea tot acolo, se înțelege) aproape 9000 de km, pe bicicletă, prin Europa. Aceasta se întâmpla acum 3 ani și a durat aproximativ 3 luni. Poți să găsești o mulțime de informații pe net cu un simplu search pe Google și o să vezi despre ce e vorba. A doua carte, Munte, Vremuri, Depărtări, s-a născut în urma unei excursii mai recente și mai puțin provocatoare (dar cel puțin la fel de frumoasă!) prin Alpi și Peninsula Balcanică. 4200 km și 5 săptămâni de stat în șa, ar fi rezumatul tehnic al vacanței. Dar, pentru că fotografiile spun mult mai mult decât aș fi eu în stare să vă transmit, vă las cu un scurt clip care încadrează spiritul și atmosfera acestor călătorii: Iar acum, după ce am spus (și arătat) 2-3 vorbe despre excursii și despre cărți, să răspund și la întrebarea din titlu (care nu este, de fapt, întrebare, știu). De ceva timp, vara și-a cam intrat în drepturi. Și, deși vremea nu a fost chiar cea mai prietenoasă cu omul dornic de ieșit din casă, suflul aventurii nu poate fi stins. Așa că, rămânând consecvent obiceiului abia creat, în mai puțin de o lună o să îmi iau zborul către o nouă aventură. Zborul…tot pe bicicletă, se înțelege. Și, deși nu știu dacă aceasta o să se materializeze conform planului sau dacă o să mai fie urmată de o a treia carte, m-am gândit că e păcat să păstrez exemplarele rămase din cărțile trecute doar pentru mine. Așadar, pentru că poate unii nu au auzit, nu au avut bani sau nu au fost suficienți de hotărâți să se apuce de citit (nu pun în lista și varianta celor cărora le suntem antipatici, eu și/sau cărțile mele), am decis să ofer una din cele două cărți gratis. Ce implică asta? Păi, să traduc: cu 20 de lei intri în posesia ambelor cărți. Comanzi una, primești două! Ce faci tu cu ele mai departe – că le citești, că le pui în bibliotecă sau că le oferi cadou – nu mă mai privește. Eu sper să fie citite și să ajute, dar asta nu mai depinde doar de mine. Deci, ca să mă rezum: în ultimii 2 ani, am făcut două călătorii uriașe cu bicicleta și am scris, pe baza lor, două cărți. Acum le poți procura cu...

Citește mai mult...

Într-un final, iată-ne în mașină, porniți. Drumul e lung până la Petroșani, dar Retezatul cu ale lui vârfuri stâncoase și lacuri mulțime, merită fiecare strop de combustibil consumat. Și de energie necesară ca să îl vizitezi, bineînțeles. Și, mai mult, pentru că nu îl cunoaștem decât prea puțin, din auzite, întâlnirea este cu atât mai de dorit și mai greu de așteptat. Sosim în Câmpul lui Neag odată cu apusul soarelui, căci drumurile țării au grijă să facă din fiecare călătorie o întreagă aventură. Cine nu crede, să încerce numai să plece din București spre Valea Jiului și o să îmi dea dreptate. Muntele, se pare, cere uneori și altfel de sacrificii. Ne găsim o poieniță retrasă pe malul apei, montăm la foc automat corturile și apoi ne întindem la masă. Vremea se anunță bună pentru week-end-ul prelungit ce ne stă în față, dar cu posibilitate de furtuni și ploi violente, de vară. Aceastea, însă, nu ne împiedică să punem la punct un plan pe cât de simplu, pe atât de ambițios: dimineața ne echipăm și pornim să dormim sus, la unul din locurile de campare din Retezat. A doua zi facem cât mai multe vârfuri, iar luni coborâm la mașină și ne întoarcem la rutina obișnuită a vieții. Socoteala de acasă, totuși, nu prea se potrivește cu cea din târg…și, încă de Sâmbătă dimineață, lucrurile se cam dae peste cap. Așa că, după ce privim startul de la Retezat Sky Race, pornim ușor, fără bagaje, către cabana Buta. Am ales urcarea pe spectaculoasa creastă Pleșa-Piule, cu coborârea clasică pe forestierul către Cheile Buții. Nu de alta, dar la cât de mult urăsc eu drumul acela, nu aveam cum să îl ratez. De sus, priveliștea e ruptă parcă din altă lume. Nu știu cum arată Raiul, dar, sincer să fiu, eu așa mi-l imaginez (și doresc). Pe cer, norii se luptă titanic cu albastrul transparent de sticlă al boltei. Pe pământ, verdele unei primăveri târzii, pictat cu flori multicolore, sparge monotonia stâncilor cenușii de rocă rece și moartă. În toată tăcerea, doar vântul șuieră, puțin aspru, puțin discret. Vântul și crestele munților, ce îndrăznesc să se avânte spre zări, ca o punte între aici și acolo. Sau, dacă e să fiu mai poetic: între prezent și viitor, între muritor și etern. Cu jind, privesc către îndepărtații Munți ai Cernei, via Creasta Godeanu: nu știu când, dar cândva trebuie să parcurg toți cei 80 de kilometri de traseu ce mă despart – momentan – de Băile Herculane. Ehe, multe sunt visele, puține se și realizează!… Coborârea spre Cabana Buta este lungă, mult prea lungă pentru gustul meu. Mă încearcă o...

Citește mai mult...
Spectacol de nori pe scena Builei

Spectacol de nori pe scena Builei


Scris de | 11 Iun 2016

Să urci pieptiș prin nemarcatul pădurii nu e niciodată ușor. Dar parcă tot niciodată satisfacția nu e mai mare decât atunci când depășești liziera și te descoperi în neantul frumosului alpin. Nimic nu îmi place la mersul la munte ca simplitatea traiului. Bineînțeles, se poate să îți bați joc și de acest ultim templu al lipsei de confort, dar parcă aici natura se opune mai îndârjită și mai decisă. Nu de alta, dar oferă – la schimb cu strictul necesar cu care ne sufocăm viețile – tablouri de trăiri și speranțe ce acaparează cu totul. Fără comoditate, fără superficialitate și fără valori ce se uită odată ce întorci pagina. Pe munte, natura este regină: reduce totul la esența frumosului desăvârșit. O priveliște ce taie răsuflarea ne face să ne descoperim micimea. Flori multicolore ne gâdilă gambele și nori jucăuși ne dansează pe deasupra. Inimile galopează către un ritm mai odihnit, căci efortul le-au dus bătăile pe cote amețitoare. Tocmai ce am ieșit în creasta principală a Parcului Natural Buila-Vânturarița și nu ne trebuie mai mult de câteva clipe ca să ne decidem că o să ne placă și că o să mai vrem. Situat în Munții Căpățânii, acest parc este ca o oază de pace într-o mare de tumult. Ca să îl descoperi, însă, tenacitatea îți este pusă serios la probă, căci mersul prin pădure poate să pară interminabil. Există mai multe căi de acces, dar principalele localități din care ajungi în creastă sunt Olănești, Pietreni și Bistrița. De la un capăt la altul, traseul principal (adică cel care străbate vârfurile principale: Piatra, Albu, Buila, Vânturarița Mare) nu are decât 14 km, așa că o zi de vară este mai mult decât suficientă pentru un circuit care să acopere cam tot ce este de văzut în acești munțișori. Căci nu impresionează prin grandoare, ci, ca un paradox, prin îmbinarea simplă a câtorva elemente îți intră în suflet. Parcă numai aici (și, poate, puțin și în Ciucaș) stâncile, pădurile și poienile se împletesc într-un tot atât de unitar, încât nu ai cum să rămâi rece. Pentru mine, astfel de peisaje mă fac să mă întreb de ce a trebuit să inventăm orașele. Dacă aș putea trăi tot timpul în frumoasa izolare a naturii, aș alege cu drag, oricând, un colț de munte să fie doar al meu. Drumul pe creastă este destul de anevoios – pietre mii brăzdează verdele crud de primăvară al poienii -, dar coloritul florilor și spuma norilor compensează din plin. În plus, deși pentru după-amiază se anunță ploaie, nu ne grăbim: ființele ni se cer umplute cu pace, indiferent de inconveniente. La stânga, drumurile ni se curmă...

Citește mai mult...
Castele din boabe de neant

Castele din boabe de neant


Scris de | 1 Iun 2016

Asemeni stropilor de rouă ce se ascund dimineața de razele soarelui, se strecoară către infinit. Ca firele insignifiante de nisip, se pierde printre degetele neglijente ale unui copilaș vesel de noile descoperiri ale naturii. Ca parașutele pufoase de păpădie, zboară pe aripi de vânt, fără să se mai întoarcă vreodată. Cum sosește, așa pleacă. E timpul – prieten și dușman, iluzie palpabilă și realitate neverosimilă. Nu poate fi păstrat. Nu poate fi cumpărat. Nu poate fi păcălit. Unii, cu impresii de inteligență superioară, încearcă să-l îmblânzească. Alții, îl ignoră, dându-i prea ușor voie să plece. Cu toții, însă, sunt depășiți: secundele nu se pot nici aduna, nici economisi. Iar în urmă, când prăjiturile se termină și amarul se dă la o parte, nu rămân decât clipele. Clipele de amintire, căci doar ele salvează imortalitatea. Nu avem timp nu pentru că suntem ocupați, ci pentru că suntem ocupați nu avem timp. Dacă am ști cum să folosim ceea ce avem la dispoziție, am avea mai mult. Cu cât ne-am bucura mai tare (și mai rațional!) de vreme, cu atât ne-ar sătura mai tare. Darurile nu rămân decât la cei care le apreciază; cu atât mai mult, istoria nu îi favorizează decât pe cei care știu să beneficieze de ea. Să respiri pierdut într-o pădure verde de primăvară. Să sari în cap de pe stânci în apele cristaline și reci ale mării. Să conduci fără rost, pe drumuri necunoscute, doar ca să te bucuri. Să zâmbești…des. Să asculți și să cânți. Să citești o carte clasică, cu o ceașcă de ceai rece la umbra unui copac bătrân din parc. Să îți îmbrățișezi persoanele dragi și să le spui cât de importante sunt pentru tine. Să respiri. Sau să plângi. Asta înseamnă să trăiești. Dar, sufocat de responsabilități, nevoi și dorințe, nu mai există timp și de trăit. Activitățile ce aduc liniște sufletului și care scriu fericirea sunt, tot mai des, lăsate uitării. Există lucruri mai importante de bifat și alte pseudo-fericiri de urmărit. Nu avem timp nu pentru că minutele sunt scurte, ci pentru că nu știm să colecționăm momentele. Clipele ce merită trăite nu sunt cele îmbrăcate în rutină, ci cele care dezvăluie, pe neștiute, necunoscutul. Fericirea nu se ascunde sub rochiile identice ale zilelor noastre, ci surprinde, clipă de clipă, prin noi și noi dimensiuni. Ori intri în joc, ori rămâi pe dinafară, mirându-te – la final – unde ți s-a dus tinerețea. Căci de alergat se poate alerga, dar numai a sta pe loc aduce liniștea. Și fie că suntem de acord, fie că nu, pentru ceea ce cu adevărat important, avem timp nelimitat. Restul nu sunt decât niște mofturi...

Citește mai mult...