Articole din august, 2016


Ceasul arată că am depășit puțin prânzul, exact când sosim în vama de la Petea. Soarele arde teribil de tare, iar noi suntem deja plictisiți de câmpia interminabilă cu care ne-am ocupat toată dimineața. Nu ne place relieful, deși pedalele și roțile se învârt atât de ușor că nici nu știm unde și când se duc kilometri. Într-un fel, e apăsător să treci prin zone de genul, căci nu ai nimic interesant de văzut – tot ce îți dorești e să se termine mai repede. Așa se face că, deși nici nu am intrat în Ungaria, visăm deja la Slovacia (asta ca să nu sar direct la Alpi). Sunăm câteva minute la toți cei dragi, în timp ce mai ronțăim câte ceva de-ale gurii ca să mai prindem putere (nepoliticos, nu?), iar apoi facem primii pași în prima țară străină a excursiei. Suntem nevoiți să pornim Garmin-ul să ne ajute cu drumurile – nimic nu va mai fi la fel de ușor ca până acum. Totuși, ne place să schimbăm decorul, căci începem să simțim că ne îndepărtăm de tot ce ne e cunoscut. Am mai pedalat în Ungaria în urmă cu doi ani, așa că știu că nu îmi place deloc. Și încă atunci am traversat zone mai faine, parcurgând un tronson de EuroVelo 6 și vizitând capitala, deci acum o să fie și mai rău. Avem de parcurs cam 150 km, totuși, deci mă înarmez cu răbdare. Din păcate, planul meu nu ține, căci se pune pe ploaie și numai de răbdare nu îmi mai arde. Urăsc ploaia, oricine mă cunoaște știe asta. Principala cauză? Păi tocmai situațiile de genul, când sunt plecat pe drumuri și nu am de ales decât să continui și când atmosfera nu e roz. Traversăm multe sate de rromi, iar asta nu ne place deloc. Mai mult, suntem obligați să mergem pe un fel de piste-trotuar, căci drumul ne este cu totul interzis – se pare că în zonă s-au accesat niște fonduri europene pentru un traseu ciclabil destul de lung, dar au uitat că trotuarul nu este pentru vehicule. Riscăm, până la urmă, făcând un mix: între localități mergem pe pistă (care este surprinzător de bună), iar în sate intrăm pe drumul național. Și funcționează. La un moment dat, Garmin-ul ne trimite pe un drum neasfaltat, plin de bălți și noroi. Pe o pancartă scrie ceva legat de asta, dar, cum „nem tudom”, ne vedem nevoiți să recalculăm. Dacă nu ar fi plouat, nu ar fi fost nicio problemă, dar acum nu suntem deloc încântați să ne facem ca porcii pe drumuri ce ne amintesc bine de România. Facem un ocol...

Citește mai mult...

Dimineața ne întâmpină nu cu ploaia așteptată (dar nu dorită), ci cu glas de oameni veniți la strâns de brazde. Surprinzător, nu se apropie să ne ia la întrebări, ci își văd de treburi, în tihnă. Când îndrăznim să ieșim din cort, proprietarii sunt cu toții departe, așa că nici măcar nu îi întâlnim. Astăzi este rece, frigul mușcând cu îndrăzneală din noi. Cerul e încărcat de nori plumburii, iar vântul își ascute cuțitele pe pielea noastră. Dacă ne lasă vremea, vrem să ajungem cât mai departe după Sighet, așa încât să părăsim cât mai repede România. Căci e interesant cum, atunci când pleci într-o excursie lungă, îți dorești să te vezi ajuns cât mai departe. Iar apoi, când ești acolo, la mii de kilometri depărtare, tot ce vrei e să treacă timpul mai iute ca să te întorci. Paradoxal, nu? Dar adevărat… După ce mâncăm pe săturate, ne întindem la pedalat către oraș. Nu apucăm, însă, să ne întindem bine, că dăm de o urcare cât un zid. Și, cum între timp a apărut și soarele, nu trece mult până ajungem să fierbem în suc propriu. Partea frumoasă e că avem ceva priveliște către Munții Maramureșului – care sunt mai mult dealuri – așa că pot să fur câteva poze cu verdele peisajului. În Sighet nu zăbovim – ne oprim doar cât să cumpărăm mâncare. La Săpânța, dăm o fugă pe la Cimitirul Vesel, dar, pentru că arăta mult prea trist, îl salutăm de afară și ne continuăm drumul. E incredibil cum noi, românii, nu suntem în stare să îngrijim nici atracțiile turistice consacrate, ce să mai sperăm la amenajarea altora noi! Dar asta este, poate că o să fie și la noi mai bine, cândva… Cu destul amar în suflet pentru astfel de neglijențe, ne avântăm către Pasul Huta. Pe hartă nu pare mare, dar realitatea ne arată că poate fi mai dură: deși avem de urcat doar 400 m în altitudine, cățărarea durează vreo 6 kilometri. Sunt, însă, 6 kilometri umbriți de pădurea proaspătă din jur, așa că nici nu îi simțim când trec, deși ne solicită considerabil. Din vârf, nu ne rămâne de îndeplinit decât o formalitate: să avem grijă pe coborâre în timp ce ne căutăm un loc de campat. Căutarea durează vreo alți 20 de kilometri, timp în care ne minunăm de palatele de case din localitățile de pe aici – zici că am ajuns într-o altă lume, nu în România noastră recunoscută pentru un nivel de trai nu foarte înalt. Oare cu ce se ocupă locuitorii acestei zone? nu putem să nu ne întrebăm. Căci una este să mai vezi, din când în...

Citește mai mult...

Ne începem ziua la fel cum am terminat-o: traversând Bistrița învolburată pe aceeași punte fragilă de lemn și cabluri de sârmă. Nu că ne-ar fi frică, suntem învățați cu astfel de „poduri”, căci așa am crescut. Într-un fel, viața la țară oferă, pe termen lung, avantaje la care traiul la oraș nici nu visează: de la obișnuirea omului cu lipsa comodității până la simplitatea care îți umple sufletul, clipă de clipă. În drumul nostru către Vatra Dornei, alegem varianta ușoară: urmăm râul în amonte. Planul de acasă implica să parcurgem TransRarăul, ultimul „trans” modernizat al țării (se pare că avem o nebunie cu a asfalta drumurile de munte, facilitând accesul oricui în locuri cândva exclusiviste, uitând de multele șosele naționale și județene ce zac în paragină), dar, din lipsă de dispoziției, îl lăsăm pentru altă dată. Ar fi fost frumos să îl urcăm, nu zic nu, dar la ce bun chinul cu atâtea bagaje, când am putea reveni foarte ușor pentru o excursie pe cinste în zonă? Într-un fel, despre asta este atât viața, cât și o excursie mai lungă prin lume: despre renunțări. Căci, oricât de contraintuitiv pare, fericirea nu vine decât atunci când înveți să lași cât mai multe deoparte. În oraș, ne aprovizionăm cu mâncare pentru următoarele zile și continuăm aventura pe valea Bistriței. Personal, îmi place tare mult drumul acesta către Maramureș, dar calitatea asfaltului este mai mult decât jalnică. E incredibil cât de multe zone turistice faine avem în România de care ne batem, cu foarte multă bună știință, joc. Pentru că, deși nu vrem să recunoaștem, suntem cu toții vinovați: de la nea Ion din Apuseni până la politicienii de la București. Nu o să înșir aici de ce spun asta și cum suntem responsabili, căci știm cu toții – cert e că ne merităm „soarta”. Localitățile prin care trecem în această margine de Bucovină ne încântă privirile. Poieni verzi, întinse către zare, se împletesc cu maiestuozitatea pădurilor de conifere. Casele, decorate cu motive tradiționale de zici că te uiți la un port popular, nu la o clădire, se înșiruie vesele pe marginile șoselei. Până și oamenii par primitori și calzi – e și normal, nu poți trăi într-un asemenea paradis și să te formezi cu un caracter rău! Totuși, cu cât înaintăm spre inima munților, cu atât sufletele ni se sfâșie mai tare. Peste tot, acest rai pământesc dă nenumărate semne de distrugere: camioane cu bușteni trec, în trombă, către a umple buzunarele cine știe cui. E jalnic cum ne putem bate joc de ultima redută a naturii, pădurea! Iar dacă situația ar fi singulară, aș mai zice; dar, din câte am observat, se...

Citește mai mult...

E încă devreme, dar nu mai rezist fără să ies din cort, măcar pentru două minute scurte. Noaptea, deși destul de liniștită, parcă a fost nesfârșită. Am dormit în reprize căci încercările mele de a sta treaz și de a monitoriza mediul înconjurător s-au încheiat, de fiecare dată, cu un eșec. Pur și simplu, oboseala de peste zi m-a distrus, ochii închizându-mi-se singuri, împotriva voinței mele. Răsăritul soarelui e pentru mine ca o binecuvântare în adevăratul sens al cuvântului: în sfârșit pot să îndrăznesc să trec dincolo de adăpostul fragil al cortului. Pe întuneric nu am reușit să îmi înving teama și să ies la aer, nici măcar atunci când am auzit, destul de distinct, pași de animal în apropiere. Mi-am zis că, dacă tot e să ne bucurăm de vizite neplăcute, măcar să nu știu despre ce e vorba. Răcoarea dimineții mă înviorează instant, iar aerul curat îmi inundă ființa. Rucsacul stă neatins la locul său din copac, în timp ce razele de lumină se joacă printre coroanele brazilor falnici. Ne grăbim să strângem cortul și să ieșim din grădiniță, iar micul-dejun îl luăm pe marginea drumului, pe același covor de iarbă verde de cu seară. Curând, suntem gata pentru o nouă zi. Printre pietre și praf, ne avântăm către vârful cățărării. Suntem la 1000 m și habar nu avem care este altitudinea de sus, dar îi dăm înainte. Urcușul e anevoios, pietrele și pământul îngreunându-ne considerabil înaintarea. Din fericire, după doar câteva serpentine ajungem în pas – aproximativ 1200 m îmi spune Garmin-ul – dar suntem în mijlocul pădurii așa că priveliștea este aproape inexistentă. Doar spre stânga creasta se deschide puțin, arătându-ne cât de mare potențial pentru mountain-bike-ing are zona în care ne aflăm. Coborârea către Bicaz-Chei ne zdruncină din toate încheieturile, atât pe noi, cât și pe biciclete: încă dinainte de a ajunge la asfalt trebuie să dau coburile de pe față jos și să mai strâng portbagajul pe brațele furcii. Doar peisajul compensează starea precară a drumului – ne simțim într-o lume doar a noastră. Parcurgem sate uitate de toți – oameni, timp și progrese – dar pitorești prin această înghețare tacită a lor. Una peste alta, îmi place tare începutul acesta de zi. Din Bicaz, începe infernul. Durează până la Poiana Largului, adică aproximativ 40 de kilometri. Drumul se unduiește pe malul lacului Izvorul Muntelui, iar moralul nostru se unduiește cu el: fiecare cățărare ne duce pe fundul gropii, iar fiecare coborâre ne duce pe noi culmi de glorie. Departe, peste apă, Ceahlăul tronează în glorie. Tabloul este de vis, dar noi trăim într-un coșmar: urcările, combinate cu aerul încins de caniculă, ne...

Citește mai mult...

– Bogdan, vaci!!! – Cum? Ce? Încerc eu să mă dezmeticesc. – Se aud vaci afară! repetă Evelin, de data aceasta mai puțin surprins. Încă adormit, ies să verific în ce s-a transformat campingul nostru exclusivist. Totul este în regulă, doar că se pare că am campat pe islazul comunal – noi suntem, așadar, intrușii. Ne mai permitem câteva minute de lenevit în cort, înainte de a ne începe ziua, dar soarele arzător deja nu le lasă să fie multe. Când să ne pornim, păzitorul animalelor vine să ne întrebe de sănătate. Și să ceară, după cum era de așteptat, ceva: vrea o țigară, dar o vrea degeaba, căci nu ne-a nimerit – suntem mai ciudați așa, fără fumat, fără alcool, fără carne, fără băuturi carbogazoase etc. Deh, fiecare cu ale lui, până la urmă, nu? Pentru că am campat fix în buza cățărării, ziua începe abrupt și solicitant. Nu știm cât de lungă este urcarea până în pas, cert este că dăm direct peste niște serpentine serioase. Din păcate, șoseaua este destul de aglomerată de mașini și TIR-uri, dar trecem peste neplăcere și împingem în pedale. Fac, totuși, câteva poze către trecut și nu ne mai oprim decât la intersecția către Târgu Ocna. Zăbovim și în oraș un timp, avem nevoie de bani de la bancă, de mâncare de la supermarket și de niște pastile să completăm minimalista trusă de prim-ajutor. Mai departe, continuăm către Comănești, oraș unde ne și ospătăm de prânz, fix în parcul Stirbey. Întinși cu toate cele de-ale gurii pe o bancă, atragem privirile curioșilor trecători. Este puțin ciudat, e adevărat, dar o să ne învățăm repede – turistul pe bicicletă nu este atât de comun încât să se piardă în decor. Ce este cert, însă, e că acest gen de activitate capătă tot mai mult amploare, iar asta nu poate decât să ne bucure tare. Tot la Comănești dăm și cu zarul: după ce întrebăm niște localnici de starea unui drum de pe hartă, pornim să încercăm să ieșim la Bicaz-Chei, via Făget și Valea Rece, în loc să o luăm pe DN către Piatra Neamț. Aproape sigur informația cum că este asfaltat nu este corectă, dar îi dăm înainte, fie ce-o fi. Căldura ne topește, iarăși, dar trecem cu lejeritate de 120 km – doar plictiseala ne face probleme cu adevărat. După ce intrăm în județul Harghita, cotim la dreapta, deși ne îndreptăm cam către nicăieri. Peisajul, însă, este fantastic: poieni întinse, mărginite de păduri verde-închis de conifere străjuiesc satele. Casele, construite cu materiale tradiționale, desfată privirile. Liniștea este deplină și plăcută. La o intersecție, ne rătăcim, dar reușim să ne înțelegem...

Citește mai mult...
Pagina 1 din 212