Articole din septembrie, 2016


M-am reîntors

M-am reintors


Scris de | 29 Sep 2016

Și m-am întors! Nu că am vrut, Dar nu prea am avut de-ales… Mi-e sufletul în franjuri rupt Și gândul îmi oftează des. Te-am regăsit, oraș pierdut a dezgolire, La fel: aglomerat, pustiu și trist. Mă-nec ușor prin amintire, Dar mă opresc; nu vreau să risc… Mă tot întreb: unde mă duc? Și ce-am să caut pe pământ? De-aș fi ce vreau, aș fi…un nuc, Să am un loc al meu înfipt, adânc. Aș vrea să strig, dar deranjez. Deci tac; doar ochii mi-i închid… Prefer să stau, să mă așez Și să zâmbesc, cu foc arid. E noapte-afară, calm, plăcut. În suflet bezna-i cu amar. Orașul fuge…-n ritm acut, Eu stau blocat. Să stai e rar… M-am reîntors, sperând la bine. Doar că-i la fel ca până-acum! Constat că, de nu schimb în mine, Totul e-o pleavă și un...

Citește mai mult...

Când vine vorba de zilele dificile, ai două posibile variante de abordare: fie tragi de tine la fiecare pas, nevenindu-ți nici să ieși din cort, nici nimic, fie stai ca pe jar și abia aștepți să dai piept cu greul ca să îl înfrunți. E adevărat, de obicei alegem prima variantă, dar astăzi clocotim de entuziasm și de nerăbdare. Nu de alta, dar uriașul – Pasul Stelvio, 2757m – ne așteaptă! Totuși, mai întâi avem de urcat serpentinele rămase de cu seara către Pasul Reșia. Kilometri nu sunt mulți – în jur de 6 – dar suntem neîncălziți și somnoroși, așa că pedalele nu se învârt chiar repede. Mai mult, e chiar răcoroasă vremea, iar soarele se arată cu greu printre coroanele copacilor ce străjuiesc șoseaua. În Italia sosim abia după ce trecem iarăși prin Austria, iar pasul e mai mult o convenție: e așezat pe vârful unei coline ce desparte două văi montane superbe. Coborârea e lină, paralelă cu lacul de acumulare Reșia, iar micile localități ce le străbatem sunt mai mult decât superbe! Constat, fără să vreau, că și pe aici m-aș muta… Serpentinele sosesc și ele, așa că tocăm altitudinea mult mai repede decât ne-am dori. Când știi că urmează să urci Stelvio, vrei să fii cât mai sus, nu cât mai jos! Imediat ce ieșim din Ponte Stelvio, ne oprim să alimentăm. Ne așteaptă aproximativ 26 de kilometri de cățărare! Drumul e plin: mașini, motociclete și biciclete se „bat” să profite de renumele și frumusețea zonei. La început e ușor – mergem pe firul unei ape, iar înclinația nu depășește 2-3%. Nu după mult timp, însă, ne lovim de primele curbe la 180 de grade, iar odată cu ele îmi scapă și o exclamație din piept: – 48! Evelin e departe în față, dar imediat ce îl ajung îi repet „revelația”: – Sunt 48 de serpentine până sus! – Câte? reușește să își facă curaj să întrebe. Și revine: – Nu are nimic, doar de asta am venit! Stelvio, păzea! Și se aruncă în șaua bicicletei și începe să învârtă la pedale. Niciodată, când am plecat în astfel de călătorii, nu m-am documentat cum trebuie de acasă. Îmi place să păstrez necunoscutul, să nu știu prea multe date și informații. Simt că, făcând astfel, mă bucur mai deplin de locurile pe care le vizitez. Parcă nu ar mai avea niciun farmec să ajung undeva și să știu deja totul! Așa că nici de Stelvio nu știm mare lucru: decât că e al doilea pas din Europa (Iseran-ul – numărul 1 – l-am urcat anul trecut), că e foarte lung și dificil și că din vârf...

Citește mai mult...

Când reușim să ieșim din cort, soarele este deja sus pe cer, împrăștiind voioșie în jur. Suntem frânți după ziua lungă din ajun, dar știm că după câțiva kilometri o să ne intrăm în ritm. Nu de alta, dar întotdeauna începuturile sunt grele. Dimineața este superbă, iar priveliștea din fața cortului e numai bună de pus într-un tablou. Nu avem timp, însă, să înrămăm natura – drumul ne cheamă. Urcarea până în Fernpass o parcurgem lejer, în ritm de plimbare. Traficul, în schimb, strică toată atmosfera. Șoseaua e foarte aglomerată, inclusiv cu TIR-uri și autobuze. A trecut mult de la ultimul tronson pe care l-am parcurs atât de stresați! Totuși, șoferii sunt extrem de prudenți și respectoși cu noi, așa încât pericolele sunt minime. Coborâm mai mult decât am urcat… și coborâm în viteză. Urmează apoi o porțiune lungă de fals plat care ne lasă exact la intrare în Imst. Aici ne simțim ca acasă! Am mai vizitat orășelul acesta pitoresc de munte și cu ocazia excursiei trecute, așa că totul ne este familiar. Recunoaștem magazinele, sensurile giratorii, urcarea către benzinărie și Spar. Retrăim aceleași activități ca anul trecut: cumpărături la supermarket, încărcat device-uri la priza de afară, mâncat etc. Atmosfera e aceeași, doar starea noastră sufletească diferă – nu ai cum să fii același după un an întreg de viață. Ca să nu parcurgem iarăși traseul de cu un an înainte, o luăm spre Pitztaler Gletscher, un ghețar situat la doar 3440 m. Cotim totuși spre Inn, astfel încât nu ajungem nici la jumătate din altitudinea finală. În schimb, cățărarea e mai mult decât brutală. Kilometrii se succed unul după altul într-un ritm ce ar face orice melc invidios. Ajungem, pe nesimțite, în vârful unor versanți acoperiți de poieni și păduri păzite de case solitare. Peisajul – sau, mai bine zis, urcarea? – îmi taie respirația. Doar Evelin se ia la întrecere cu o ciclistă pe un e-Bike… Nu după mult, norii se scutură cât să ne sperie. După încă câteva minute de solicitare, ajungem pe ceea ce considerăm vârful. De fapt, mai avem de continuat pe curbă de nivel, dar ne oprim două minute să apreciem măreția naturii. Garmin-ul îmi arată că ne aflăm la 1570 m, dar imediat în dreapta noastră versantul se termină brusc, prăvălindu-se în gol. Inn-ul desenează panglici sinuoase pe verdele din josul văii, în timp ce mulțime de drumuri șerpuiesc care încotro. Respir adânc, a satisfacție. Mă bucur că am ales varianta mai grea, căci merită. De fapt, întotdeauna rezultatele sunt pe măsura eforturilor. Niciodată calea ușoară nu te poate duce departe. Coborârea e la fel de abruptă ca urcarea. Evelin filmează...

Citește mai mult...

După o zi în care starea de bine a fost la cote maxime, nu putea să urmeze decât o alta exact în aceeași notă. Se pare că nu mereu după bine vine rău, mai depinde și de eforturile pe care le faci, ca persoană, să îndrepți atmosfera pe făgașul dorit. Noaptea a trecut neașteptat de liniștit, doar niște porci mistreți anunțându-și prezența. Nu mă așteptam deloc, pe movilă fiind, să nu ne întrebe nimeni de sănătate, dar se pare că nu am fost suficient de atractivi nici pentru trecători, nici pentru rău-voitori. Nu că am avea ceva de obiectat… Micul-dejun îl luăm pe iarba de pe marginea drumului, prilej să provocăm oprirea a nenumărate mașini să ne întrebe dacă ne pot ajuta cu ceva. Din fericire, probleme nu avem deloc în program, așa că le răspundem negativ, mulțumindu-le din suflet pentru disponibilitate. Începem ziua lejer, pe un drum aproape al nostru, ce șerpuiește liniștit pe coasta unui versant abrupt acoperit cu pădure. Trecem în Germania, unde imediat dăm de „clasica” rigiditate nemțească: opresc să fac două-trei poze, dar un șofer se ia de mine că îi încurc strada. Nu e deloc trafic și nici în curbă nu suntem, dar cu neamțul nu te pui: dacă există o lege, apoi ea trebuie aplicată indiferent de circumstanțe! Munții sunt tot mai înalți, peisajele tot mai frumoase, iar vremea tot mai primitoare. Ajunși la Tegernsee, un lac imens de munte, ne lovim, pentru un timp, de aglomerația zonei turistice. Nu e exagerat de rău ci, din contră, parcă ne mai scoate din starea de amorțeală în care începusem să intrăm. Apa este cristalină tare, iar soarele se tot joacă cu razele în timidele valuri ale lacului. Vântul abia adie. Ni se face un chef strașnic de o baie, așa că sărim aproape complet îmbrăcați de pe malul nu foarte abrupt. Nu e foarte cald, dar nici foarte frig, și corpurile ni se răcoresc pe îndelete. Clătim un tricou-două pe fugă și ne relaxăm cu câteva ture de înotat ușor. Anul acesta călătoria nu o să ne mai poarte deloc pe la mare, așa că trebuie să ne consolăm cum putem. Astăzi, consolarea e tare plăcută! Într-o benzinărie, punem device-urile la încărcat un timp, având grijă să ne umplem și rezervele de energie. Continuăm către Achenpass, dar urcarea este lină și deloc abruptă. În schimb, am rămas iarăși doar noi și drumul… E fascinant tare peisajul, deși nu oferă mare spectacol. Dar liniștea, izolarea și foșnetul pădurii parcă amintesc de altă lume. Nu pot să nu observ multitudinea de trasee turistice marcate, cabanele ce te invită să iei rucsacul în spate să le...

Citește mai mult...

Mi-au plăcut întotdeauna diminețile. Nu că mi-ar fi ușor să mă trezesc și să fac ceea ce mi-am propus de seara, doar că atmosfera unei noi zile e aproape de neînlocuit. Să vezi soarele cum apare, să simți stropii de rouă de pe plante și  să știi că te poți apuca de treabă, e ceva fascinant cum viața „moare” și se „reia” periodic, o dată pe zi! Totuși, dimineața aceasta nu îmi place. E frig și mohorât de parcă e Octombrie. Măcar proprietarul hangarului nu a venit. Luăm micul-dejun – ah! ce bine ar fi mers un ceai – și ne grăbim să strângem bagajele. Când să plecăm, însă, se pune să îi toarne cu găleata. Așa că, vrem-nu vrem, mai așteptăm un timp. Nu durează deloc mult ruperea de nori, așa că în Salzburg ajungem până în ora 9:00. Suntem înfofoliți atât cu haine mai groase cât și cu impermeabile – deci suntem fleașcă (și de la ploaie, dar și de la transpirație). În oraș, căutăm centrul. Ne învârtim pe străduțe un timp, facem două-trei poze, admirăm clădirile. Începe iarăși să plouă, dar locuitorii își continuă activitățile. Unii se plimbă, alții (mulți) pedalează, alții muncesc. Apa zici că e mediul lor natural! Zărim castelul de pe deal și ne grăbim să ajungem la el. Sperăm ca măcar curtea să o putem vizita gratis. Urcarea e și criminală și în zadar: totul se plătește. Ca în viață. Plouă iarăși. Torențial. Nu avem alternativă decât să așteptăm. Suntem adăpostiți, împreună cu turiști germani, francezi, chinezi, cehi și ce-or mai fost ei, sub zidul porții castelului. E interesant curcubeul acesta de limbi vorbite în 3 metri pătrați, până la urmă. Când se mai rărește negura, îndrăznim și coborâm printre muritorii de rând. Nu am văzut nici castelul și nici orașul nu ne-a oferit nicio priveliște. Se pare că doar în poze orașele sunt cu adevărat faine! Într-una din piețe, un joc uriaș de șah îi atrage privirile lui Evelin. – Jucăm? mă tentează el. Încă plouă. Suntem, însă, destul de binedispuși ca să ne distrăm prin bălțile Salzburg-ului. – Bine, dacă vrei tu să iei bătaie! îi răspund. Uit că viața nu e despre a câștiga, ci despre a juca. Important e să ieși afară, să îți spargi limita confortului și să încerci ceva nou. Contează să ai curaj să riști, să experimentezi, să te dezvolți…Cântărește mai mult încercarea decât cântărește victoria, până la urmă. Pe fundal, două fete își acordează ciudatele instrumente. Suntem, până la urmă, acasă la Mozart. Odată cu primele noastre mutări, încep și primele acorduri – ele sunt artistele, noi suntem trecătorii. Ploaie, șah și muzică în...

Citește mai mult...
Pagina 1 din 41234