Articole din aprilie, 2017


Marți, 18:20 Primele mașini le ratez. Nu știu de ce, dar mereu am nevoie de timp să intru în pielea autostopistului. Pur și simplu, le las să treacă, fără niciun semn. Realizez, însă, că seara bate la ușă și că drumul nu e circulat, așa că fiecare posibilă șansă trebuie încercată. Nu am de așteptat mult, un VW albastru se oprește, dar nu mă poate duce decât un sfert din distanță. Accept imediat, orice kilometru în mașină se traduce în 10 minute mai puține de mers pe jos. Ne luăm la povestit. Jovial, șoferul meu deapănă amintiri: cum petrecea serile cu prietenii la cort la pescuit, cum explora pădurile cu Jeep-ul sau ATV și altele de genul. Îl ascult cu interes: îmi place când oamenii vorbesc despre ceea ce îi face fericiți. Ajunși la destinație, se oferă să mă ducă până la capăt. Încerc să refuz, dar insistă. Cei 5 km devin 8. Mă simt prost, dar pe el pare să nu îl deranjeze. Îmi spune și despre motivația din spate – cândva, a fost în aceeași situație. Făcuse pană de cauciuc aproape de Cerna Sat, iar rezerva era și ea proastă. Târziu, l-a luat cineva la ocazie, într-o carlingă a unei Dacii plină cu muncitori. De atunci, dacă poate să ajute, o face mereu. Îi mulțumesc – nu vrea să îmi ia bani.  Ne strângem mâna și ne vedem fiecare de viața noastră. Ah, cât îmi plac întâlnirile acestea punctuale dintre oameni!   19:17 Dacă ar fi să descriu Paradisul, l-aș descrie numai prin cuvinte care să creioneze momentul de față. Minunățiile mă înconjoară într-un asemenea fel că nu știu nici de unde încep acestea, nici unde se termină. Liniștea e apăsătoare în jur – oamenii lipsesc cu desăvârșire. Simt cum disconfortul mă cuprinde, să fie tăcerea de vină sau doar faptul că am uitat cum e să stau la povești cu mine? Nu e nimic, o iau de la început, aspectele faine ale traiului merită, oricând, să fie reînvățate. Totuși, să începi este, întotdeauna, dificil. Doare incredibil de tare, iar frica îți macină sufletul. Dacă nu sunt astfel, atunci înseamnă că drumurile pe care apuci nu sunt suficient de provocatoare – când te temi, crești. Aici, în Paradisul meu din astă seară, frica îmi sparge, cu bubuitul ei, timpanele. Afară, natura dă spectacol: păsări se întrec în concerte zglobii, câțiva câini latră în așteptarea lunii, iar susurul apei se amestecă cu unduirile vântului printre frunze. În mine, însă, nu găsesc decât goliciune – până și gândurile îmi tac. Impresia e una singură: cheia spre fericire e să uiți tot ce ai fost.   20:19 Cu stomacul plin,...

Citește mai mult...
Ce rost au stelele…?

Ce rost au stelele…?


Scris de | 29 Apr 2017

Ce rost au stelele pe cer, Când le privesc tot fără tine? Se duc speranțele și pier Uitate-n gânduri de mai bine. Ce rost au stelele pe cer, Să-mprăștie romanțe-n noapte, Când eu stau singur, tu la fel Distanțele-ajungând prea vaste? Ce rost au stelele pe cer, Când eu aici, iar tu departe? Promisiuni cu mult mister S-au spulberat în praf de șoapte. Și mă întreb, din nou, ce rost Au stelele pe bolta neagră? Un viitor ce nu a fost, Cine-ar putea să înțeleagă? Și, totuși, rostul stă în ele, Când le privesc oriunde-aș fi… Căci cea mai faină dintre stele, Ești tu, deși…nu vrei să știi! Valea Cernei,...

Citește mai mult...
Un pic de apus

Un pic de apus


Scris de | 20 Apr 2017

Măcar un pic de apus, atât mi-aș mai dori de la seara asta. Până la el, însă, mai sunt pași de făcut și, bineînțeles, nori de înfrânt. Cărarea ne poartă, abruptă, către cerul pe al cărui orizont se pictează siluetele copacilor. Chiar dacă cere eforturi susținute, frumosul merită întotdeauna. Ți-aș da mâna, îmi place să te simt bazându-te pe mine. Nu ai nevoie de ajutor, astfel de coclauri te motivează și te înalță, dar iubesc să te simt aproape. Bâlbâi o scuză, cum că vreau să îți fie mai ușor, și îți cuprind degetele într-ale mele. Nu grăbesc ritmul ci, din contră, o las mai moale – mă bucur, astfel, mai mult de atingerea ta. Timpul își oprește goana. E verde crud în jur, dar un verde îmbrăcat încă în timiditatea mugurilor iernii. Frunzele moarte foșnesc sub tălpi, amintindu-ne că natura are ritmul și ciclurile ei, iar răbdarea e mai mult decât o virtute. E speranță. Soarele e ascuns sub cenușiul norilor de ploaie, dar nimic în afară de bătăile inimilor nu mai contează. Și agitația din liniștea pădurii, bineînțeles. Păsările se întrec în serenade, fiecare pe limba ei. Îți cântă, oare, melodiile ce se găsesc la mine în suflet? Vântul – prietenul nostru – șoptește duios pe deasupra…Iar câinii, lătrând uitați prin vreo gospodărie, nu reușesc, nici ei, să strice dialogul din gândurile noastre. Deși departe, ești mai prezentă în ele decât ți-ai imagina. Zâmbind, ne luăm să numărăm copacii. Îi considerăm stropii noștri de fericire. Învârtindu-ne printre ei, îi găsim infiniți. Aer curat, o potecă pierdută prin pădure și o fată faină cu care să împarți toate acestea – poți oare cere mai mult de la viață, fără să te întinzi? Într-un final, firele de iarbă iau locul mușchiului și frunzelor uscate, iar poiana îmi dezvăluie, ca întotdeauna, că e vorba de mai mult decât ceea ce se vede. Până la urmă, cel mai important e să îți păstrezi ochii deschiși și mintea gata să accepte provocările. Până sus, ne întrecem. Dai tot ce poți, dar nu reușești să câștigi. Te-aș fi putut lăsa, dar știu că nu îți plac victoriile gratuite. Peisajul de acolo, însă, ne fură până și glasul. La picioare, valea ni se întinde obosită, pregătită de încă o noapte. Ultimele raze de lumină roșiatică se strecoară printre barierele de nori, luminându-ți bucuria străvezie din ochi. Nu am știut, până acum, că fericirea are chip de tine! Dar e tare fain când ce trebuie să se întâmple se întâmplă nici mai devreme, nici mai târziu de vremea cuvenită. Până la urmă, oamenii frumoși apar fix atunci când ai nevoie de ei – de fiecare depinde, însă,...

Citește mai mult...
Până la capăt

Pana la capat


Scris de | 17 Apr 2017

Puține lucruri sunt mai triste ca a sta în fața unei coli goale pe care nu știi cu ce să o umpli. Ți se spune că „trebuie” dar, deși te străduiești din răsputeri, cuvintele refuză să apară. Vrei, dar nu poți. Te gândești, inevitabil, că aceasta e o bună metaforă pentru viață. Îți place cum sună: ai o foaie goală pe care trebuie să o umpli – chiar atât de greu să fie? Doar că, de fapt, hârtia vieții tale nu e atât de curată cum pare din depărtare. Din contră, e mâzgălită cu prejudecăți, cu experiențe trecute, cu așteptări legate de viitor. Cine spune că poți să faci orice, se înșeală. Fiecare pas îi influențează pe restul, urmând ca restul să îi influențeze pe cei rămași. Pur și simplu, nu îți poți lua viața să îi oferi orice formă, căci limitările există și te îngrădesc. Degeaba țintești luna, când tu ai fost făcut să te târăști. Nimic nu e mai greu decât să creezi. Iar când vine vorba despre modelarea propriului destin, atunci situația chiar că se încurcă. Opțiunile bune par nesfârșite, iar drumurile refuză să își dezvăluie destinațiile. Ceea ce azi crezi că e bine, mâine îți arată cât de mult te înșelai. Trebuie să riști, dar riscatul implică, cel mai adesea, prea multe. Așa că, la fel ca în artă, adopți soluția copiatului. E mai ușor să te iei după ceilalți, decât să vii cu ceva original și de calitate. Dai, practic, genialitatea descoperirii propriului „EU”, pe mediocritatea celorlalți. Te mulțumești, așadar, cu soluția ușoară, lipsită de efortul explorării și al eșecului. Ignori, deci, singura cale solidă ce te poate ajuta în a umple colile albe ale vieții: să urmezi aventura până la capăt, oriunde te-ar purta aceasta....

Citește mai mult...

Uneori, e destul de simplu să te ridici și să pleci la drum, motivat fiind de necunoscut, frumusețea din jur sau, pur și simplu, atracția aventurii. Alteori, însă, când vremea nu e așa cum ți-ai dori și când oboseala îți apasă moralul, accentul se mută, fără să vrei, pe cenușiul din peisaj. Dimineața e veselă, dar nouă ne vine extrem de greu să ieșim din cort la ora cuvenită, așa că mai zăbovim un timp în comoditatea oferită de sacii de dormit. Aproape că se împlinesc două săptămâni de când am plecat din România – doar pe biciclete -, iar dorul de casă roade, fără să ne dăm seama, din suflete. Totuși, soarele ce bate la ușa inimii și a cortului, ne dă curaj și entuziasm să ne bucurăm de tot ce ne înconjoară. Învârtind pedalele pe cățărarea către Oberalppass, conștientizăm cât suntem de norocoși să trăim astfel de momente. Cumva, pare că lumea e a noastră. Aerul rece ne învăluie în mantia lui gingașă, liniștea ne fură imaginația, iar serpentinele, deși ne lovesc în plin cu duritatea lor, ne invită către nori să ne depășim limitele. Doar trenul – bine cunoscutul Glacier Express – ne amintește că civilizația există și că natura a fost, prea adesea, îmblânzită de îndârjirea omului. Zâmbind, salutăm cu entuziasm pasagerii din vagoane cu care împărțim, din perspective diferite, aceeași experiență. Preț de câteva clipe, ne permitem să lăsăm barierele deoparte și să ne oferim, deși doar indirect, bucurie unii altora. Sudoarea se scurge, cu durere, pe asfaltul ce ne poartă călătoria, arătându-ne că efortul este, întotdeauna, răsplătit. Nimic din ceea ce merită nu vine gratis în viață… Până să ajungem în Andermatt, primim vizita unei ploi reci, cum numai la munte vara întâlnești. În schimb, în vale soarele își face de cap, iar orășelul e atât de pitoresc că îți fură nu doar privirea, ci întreaga ființă! Zumzetul turiștilor, străzile înguste și clădirile din piatră oferă, luate împreună, un cadru din care nu ți-ai dori niciodată să evadezi. Aici, vremea parcă și-a oprit alergarea, iar oamenii au descoperit că timpul e bun și la altceva în afară de a-l amaneta pe bani… Cu noi însă, clipele nu au răbdare. Pe bicicletă fiind, distanțele se dilată, iar nisipul din clepsidră se grăbește tare. Avem nevoie de încă trei zile să ajungem în Chamonix, dar în amintire gândul zboară în fracțiuni de secundă. Trece, ușor ca un fulg, peste Furkapass; ploaia și frigul de care ne lovim nu îl împiedică să continue, jucăuș, către Col de la Forclaz. De aici până la poalele Mont-Blanc-ului nu mai e decât un strop de clipire pierdut în măreția peisajului....

Citește mai mult...