Articole din octombrie, 2017


Nu am știut niciodată cum să descriu toamna, astfel încât să nu îi distrug din perfecțiune. A nu îi trunchia din strălucire, din neantul de culori sau din negura ploilor și a frigului mușcător se transformă, foarte adesea, într-o imposibilitate. Capriciile ei – contrastante, dominante și deloc ușor de suportat – nu se regăsesc nici pe departe în hainele altui anotimp. Cum să faci, deci, să pictezi tablourile cu acuarelele potrivite? Sau cu vorbele, dacă e să îți iei timp să așezi cuvintele pe hârtie. Sau cu respirațiile obosite, dacă te apuci să explorezi măreția la ea acasă. Sau cu șoapte, dacă încerci să cânți frunzele căzând și adierile ce aduc tot mai tare a crivăț. Sau cu odihnă, dacă te mulțumești să te relaxezi cu o carte bună și cu o cană fierbinte de ceai. Și sufletul, până la urmă, are frigul lui ce trebuie aburit… Nu iubesc niciun anotimp așa cum iubesc toamna. Primăvara mă face să renasc, amintindu-mi de toate visurile îngropate sub troienele iernii. Vara mă topește, nu cu căldura, ci cu multitudinea de oportunități ce se deschid odată cu ea. Iarna…iarna mă face să strâng hainele pe mine, să mă minunez de poveștile înghețate în peisaje, să mă văd alb asemenea ei, să descopăr arta din gheață, să mă simt iarăși copil și să privesc cu speranță către un final ce se lasă așteptat. Numai toamna, însă, mă copleșește. Mă ia de pe piedestalul propriei măriri și mă coboară în amestecul de nuanțe din care ies cu ființa mai șifonată ca oricând. Mă înăbușă și mă distruge, împrăștiindu-mă în zări îndepărtate, din care uit, de multe ori, să mai revin. Cumva, sub bagheta fermecată a toamnei, efemeritatea vieții capătă valențe de veșnicie. Tablourile se înscriu – uneori cu bătăi repezi, alteori cu șoapte surde – în cufărul cu amintiri ale sufletului. Fiecare pată de culoare este, până la urmă, o poveste. Îți trebuie doar ochi dispuși să o citească. Și o inimă atentă, care să aibă curaj să strângă frumosul în brațe. Cine știe, mai apoi, poate că vei deveni una cu acesta. Scriitura toamnei nu este, de fapt, decât un concurs al diversității. Și al contrastelor. Oricât te-ai învârti, oricât ai umbla și oricât de mult ai visa, tot pământul va fi cel care te va scutura cu putere ca să observi. Copacii ale căror mantii s-au îngălbenit, așteaptă, în tăcere, rugina finală. Spectacolul e fascinant! Niciun pictor nu ar putea, oricâtă libertate și-ar lua, să combine frunză cu frunză și nuanță cu nuanță! Pe jos, sunetele veștejite îți amintesc, cu fiecare înaintare, că destinația finală nu e decât moartea – unde te grăbești, omule, așadar?...

Citește mai mult...
Mi-ajunge, lume, o valiză!

Mi-ajunge, lume, o valiza!


Scris de | 1 Oct 2017

Nu vreau să car în viață, după mine Bagaje multe, grele, pline de ce-i rău, Căci pașii lini, urcând spre zări senine Deschid speranței un tablou cu chip de hău. E plină lumea de comori ce umerii apasă Pe care oamenii le vor c-un dor nefast, Uitând să-și umple-a sufletului casă Cu praful vieții unui trai mai vast. Căci nu e prețios un drum de aur, Pavat cu lucruri, bani și chiar cu bogății; Constați, mult prea târziu, că nu e laur Să vrei să ai, dar să nu lupți să fii. Sunt alte nestemate ce vor timpul Și merită sudoarea pe altar s-o verși… Se poate fericire și mai simplu, Decât gonind, pe brânci, în buzunar să-ndeși. Eu vreau în viață numai o valiză, Să pun în ea nu multe, dar cu rost. Vreau dor aprins, gând bun și…o surpriză, Să nu mă plictisesc când drumul e anost. Mai vreau să-i bag prin buzunare Iubire până nu mai pot căra; Un dram de nebunie s-o-mpresoare, Să pot nu doar s-alerg, ci chiar visa. Nu pot să mă lipsesc de fericire Și strop de zâmbet bine-ales; Pentru la greu pun glas de nemurire, Să mă ridic, chiar de-oi cădea prea des. Și, uite-așa, pun în valiză greutate, Ce nu apare nicăieri pe talere lumești… Căci nebuniile din suflet dezgropate, Cer altfel de talent de vrei să cântărești. De asta, iau cu mine mai departe Din praful neglijat numit valori – Vom fi doi călători ciudați, pe-un drum aparte: Eu și valiza mea, cea plină de comori. P.S: Era să uit – mai iau, în viitor, cu mine, Un suflet fain, mult prea frumos: Te iau, da, draga mea, pe tine Să-mi fi tovarășă de drum și de stat...

Citește mai mult...