Articole din mai, 2018


De ce nu reușești în viață

De ce nu reusesti in viata


Scris de | 31 mai 2018

Există un număr de dezavantaje ce vin la pachet cu viața comodă pe care, tot mai mulți, ne-o permitem. Astfel, dincolo de beneficii și progres, se instalează amenințări gata să ne soarbă, cu tot ceea ce am fi putut realiza, la cel mai mic pas de neatenție. Asistam la un seminar ținut copiilor de clasa a 4-a despre importanța muncii, lecturii și a valorilor într-o lume relativizată. Vorbitorul, pentru a-și susține perspectiva și pentru a motiva audiența, a apelat la câteva exemple de personalități care, de-a lungul vieții, au avut de înfruntat obstacole majore pe drumul succesului – infirmități, umilințe, eșecuri etc. Privind în jur, însă, am constatat cât de puțin se aplică toate acestea – practic, ideea că nu contează de unde vii, și tu poți ajunge departe, nu își mai găsește locul aproape deloc în societate. Din contră, avem de luptat cu o mediocritate care are capacitatea de a ne submina existența. Grație creșterii nivelului de trai, bucurii până acum câțiva ani rezervate celor mai norocoși, au devenit accesibile tuturor. Astfel, problema nu e cum îți atinge potențialul înfruntând problemele, ci cum să înveți să ți-l atingi tocmai în lipsa acestora! Am un prieten bun care, de câteva luni, cochetează cu ideea unui IronMan. Spun „cochetează” pentru că antrenamentele lui când sunt, când nu sunt. Ceea ce șochează, însă, este că ieșea constant cu bicicleta când era frig și zăpadă pe străzi, dar prea puțin în zilele frumoase. Cum se poate asta? În cuvintele lui: „când trebuie să mă chinui, parcă are rost lupta – când toate merg bine, de ce să mă antrenez?” Fără să realizeze, mi-a oferit radiografia următorului mare zid de care urmează să ne lovim, la nivel individual, dar și la nivel de societate: trăim prea bine ca să mai muncim pentru excelență. Cu timpul, paradigma succesului s-a schimbat definitiv, într-un mod fundamental. Dacă în trecut dificultățile motivau oamenii să își atingă potențialul, astăzi lipsa acestora împiedică oamenii să crească. Avem joburi bune, bani suficienți, un nivel decent de satisfacție, de ce ne-am mai sparge singuri bula de confort? Și, în numele unei mulțumiri rupte din predicile extremiste ale unora, nu spargem nimic – ne ajunge cei care suntem. Ce nu observăm, din păcate, e că stagnarea nu există. Când ne plafonăm, de fapt o luăm la vale. Dacă nu creștem, ne uscăm. Iar dacă nu ne atingem potențialul, ne autocondamnăm la handicapuri emoționale care mai de care mai dăunătoare. Rezolvarea, însă, ia naștere chiar din miezul problemei: dacă dificultățile nu mai există, trebuie să învățăm să ni le creăm. Practic, viitorul e al acelora care sunt capabili (și dispuși) să își strice...

Citește mai mult...
Cartea „#30dezile30dețări”

Cartea „#30dezile30detari”


Scris de | 14 mai 2018

S-au scurs câteva luni de când încheiam, în miez de noapte, manuscrisul celei de-a patra cărți, dar prima despre altceva decât biciclete. Bineînțeles, am rămas tot în zona călătoriilor (nu doar fizice, ci și prin viață), dar am dat șaua deloc confortabilă pe scaunele moi ale trenului. Astfel, kilometrii până acum câștigați cu greu, au ajuns să zboare din viteza alunecării pe șine, asemeni gândurilor sub praful timpului. E ciudat cum, deși nu pare, o călătorie nici nu începe cu primul pas, nici nu se termină cu ultimul. Întotdeauna, există eforturi nemărginite înainte și, aproape mereu, există luptă și după – căci să scrii, pagini la rând, poate să devină dureros. Nimic, însă, nu se compară cu satisfacția unei aventuri încheiate – fie ea pe drumuri, fie din spatele tastaturii, poveștile merită împărtășite. Probabil că, dacă am avea mai mule voci care să bată toba cu privire la actele de non-conformism constructiv, am fi mai mulți care ne-am depăși limitele. #30dezile30dețări vine tocmai ca o soluție pentru cei care își doresc mai mult, dar nu știu cum să obțină. În esență, să te urci în tren și să stai o lună pe drumuri, nu e mare lucru – în practică, însă, înțelegi de ce atât de puțini oameni o fac. Astfel, cartea se vrea a fi un manual de vise împlinite, de provocări lăsate în spate și de lecții pe care cu toții ni le putem însuși. Lăsând vorbăria deoparte (am mai scris despre excursie și aici), puteți afla detalii de pe pagina dedicată. Varianta PDF a cărții o puteți descărca gratuit, dar aș aprecia mult dacă alegeți să vă procurați și varianta tipărită (costă 20 de lei), căci ar fi o susținere palpabilă pentru astfel de acțiuni viitoare. Mai mult, pentru că știu că sunt oameni cărora le place să obțină mult cu puțin, m-am gândit să ofer toate cele trei cărți la prețul special de 50 de lei. Astfel, primești „Europa în 80 de Zile„, „Munte, Vremuri, Depărtări” și „#30dezile30dețări” cu o reducere de 30%! Un ultim gând: dacă ai pus mâna pe oricare din cărțile mele și le-ai citit, ia-ți timp te rog și spune-mi cum ți s-au părut – mă interesează să cresc și doar prin feedback-uri sincere o pot face! Mulțumesc!...

Citește mai mult...
Doar în filme fata coboară

Doar in filme fata coboara


Scris de | 7 mai 2018

Tic-tac. Așa trec clipele când aștepți. Îți simți respirația până la ultima alveolă a plămânilor. Fiecare bătaie de inimă te străpunge. Ochii, la rândul lor, refuză să clipească, doar să nu rateze sosirea. Încerci să îți faci de lucru, dar nici gânditul aiurea și nici construirea discursului nu ajută. Din veșnicie în veșnicie, privești ceasul – nu au trecut decât câteva secunde. Există chinuri care merită îndurate. Să stai singur, sub adierea rece a nopții de primăvară, nu pare o nebunie așa de mare. Nu știi dacă are rost, dar îți fixezi privirea pe lumina plăpândă din vârful stâlpului, încercând să nu te pierzi și-n noaptea din tine. Există o singură sursă care ar putea împrăștia bezna, dar aceasta refuză să apară. Știi că nu o să vină, ți-a spus asta deja. Reziști, însă, încă o vreme. Nu știi, poate că se răzgândește. Și, în timp ce minutele se scurg, te simți tot mai de piatră – la exterior ca la exterior, interiorul e cel ce doare mai tare. Nu coboară. Iar toate scenariile negative pe care mai devreme refuzai sa le lași să hoinărească prin minte, te cuprind ca într-un clește ce sfâșie. Te simți ca un prost, bun doar de râsul trecătorilor târzii! Emoțiile încep să se amestece, iar de la furie la dezamăgire și de la dezamăgire la tristețe nu e decât o fracțiune de pas. Tu ai făcut kilometri, dar între inimi distanța se măsoară întotdeauna altfel… Oftând, realizezi că ai sărit în gol doar ca să pierzi. Sunt, însă, înfrângeri care te înalță – ți-ai permis să te vulnerabilizezi, iar asta înseamnă mai mult decât orice victorie. Poate că ai jucat prost, dar ai făcut-o așa cum te-ai priceput mai bine. Dacă nu în astfel de situații contează intenția, atunci când? Târziu, gonind speranța cât mai în zare, îți faci curaj să pleci mai departe. Aduni frânturile de pe trepte, închizi ochii ca să nu îți citească noaptea amarul și dispari în liniștea ce te înconjoară. Mai întorci – căci merită – încă o dată capul… Doar în filme fata coboară, în realitate ea îl lasă pe cel ce o așteaptă să se bată cu demonii pe un trotuar scăldat în semne de întrebare.  ...

Citește mai mult...
Nu mă iubi

Nu ma iubi


Scris de | 4 mai 2018

Nu mă iubi când, zeu, în soare Pot să mă lupt cu tot ce-i greu, Când nimeni nu-mi stă în picioare, Când pot să fiu puternic, eu! Nu mă iubi când râd pe cale În hohot de-arogant tumult, Când am curaj să fug spre vale, Sau urc al muntelui vârf crunt! Nu mă iubi când fericirea Îmi bate, darnică, la uși Și, când pe buze, bogăția Oferă prieteni mulți, sus-puși! Nu mă iubi, deci, doar când merit, Atunci iubesc chiar și cei răi! Iubește-mă când, eu, nemernic, Devin ce tu n-ai cum sa vrei! Și, cine știe, poate după Mă voi topi de prin noroi… Vei ști atunci c-a fost o luptă Cu un câștig frumos: noi...

Citește mai mult...

  Partea a 2-a se poate citi aici. Ziua 5 – Înapoi în timp Chișinău – Congaz, 135 km – https://www.strava.com/activities/1497279831 Nu se întâmplă des să ieșim târziu din cort, dar astăzi ne permitem luxul de a lenevi până când căldura soarelui de primăvară devine suficientă cât să schimbăm decorul; dăm, astfel, sacii de dormit pe iarba încă uscată și tavanul cenușiu de pânză pe albastrul imaculat al cerului. Mâncăm tihniți, iar apoi continuăm de urcat dealul rămas de cu seară. Curând – chiar din vârf – zărim orașul, dar gropile din asfalt nu ne dau voie să îl analizăm cum trebuie, căci ne acaparează întreaga atenție. Totuși, descoperim o capitală mai mare decât ne așteptam, animată de mulțimea oamenilor, dar care reușește să rămână aerisită, grație bulevardelor largi și mașinilor puține. Nu știm multă istorie, însă orașul ne pare înghețat în perioada comunistă. Peste tot, scrisul în rusește ne bulversează. Blocurile identice, fără formă, stil sau culoare, descriu perfect o eră ștearsă, în care conta doar cantitatea. Autovehiculele sunt vechi, predominant, diversificate de petele moderne ale celor mai înstăriți. Fără să cunoaștem multe, prăpastia dintre sărăci și bogați pare tare adâncă… Nu vizităm aproape nimic, căci gustul amar din suflete ne râcâie cheful. Aceiași oameni, aceeași limbă și aceeași istorie și, totuși, iată-ne pe drumuri separate. Pare că România și Moldova sunt ca acei iubiți care, deși se plac, nu sunt dispuși să facă ce ține de ei ca să fie împreună. Orgoliile și jocurile puterii – cel puțin deocamdată – sunt mai puternice ca sângele și trecutul. Pierdem aproape două ore doar până ajungem în sud, pe drumul ce trebuie să ne ducă înapoi către casă. Ruta e la fel de solicitantă, cu urcări de kilometri sub soarele devenit aprig, urmate de coborâri lungi, ce ne permit viteze de peste 50 km/h. Trecem prin Cimișlia (unde devenim atracția principală într-o benzinărie) și Comrat, capitala Regiunii Autonome Găgăuzia (unde un echipaj de poliție ne ia la ochi, dar care n-are habar de română). Orășelele, ca și cele de prin Moldova „noastră”, par că nu au niciun rost pe lume – sunt doar sate mai mari, fără cultură, fără atracții și fără facilități. Odată cu seara, ajungem în Congaz, unde campăm pe marginea unui mic lac de acumulare. Dintr-o benzinărie cumpărăm câte ceva de mâncare (la prețuri de supermarket în România), iar apoi ne răsfățăm cu o cină bine meritată. Întindem cortul la lumina frontalelor, rugându-ne să nu avem parte de vizite neplăcute (fiind pe un fel de izlaz în apropierea drumului principal) și ne aruncăm în negrul liniștit al nopții.   Ziua 6 – Regretul despărțirii și al sfârșitului Congaz-Ivești,...

Citește mai mult...