A trece „pe langa”

Scris de | 18 Aug 2017 | Despre: reflectii | Fără comentarii


Când trebuie să vin acasă, prefer, de cele mai multe ori, să fac în așa fel încât să iau și bicicleta; astfel, călătoria e mai plăcută, dar și mai relaxantă. Ce nu mi se întâmplă des, însă, e să trec pe lângă oportunități de a sări în ajutor…Sau, poate că acestea sunt, doar că nu bat tare la ochi, așa că a le ignora nu implică mare efort, ci doar o privire discretă în direcția opusă.

Abia pornisem din gara din Ploiești și, fiind neîncălzit încă, picioarele refuzau să se învârtă corespunzător. Mai mult, vântul hotărât din față făcea ca deplasarea să fie și lentă, dar și obositoare psihic. Urma, știam asta, să mă lupt cu 65 km tare lungi!

Pot, deci, să îmi găsesc suficiente scuze pentru că nu am oprit. Ora târzie, oboseala deja prezentă, stresul cu problemele de rezolvat…și alte o sută (de mii), dacă îmi pun capul.

Nu aveam cum să îl ratez, deoarece, deși ascuns de bălăriile de pe marginea șoselei, trupul i se vedea suficient de bine. Era un bătrânel cam de 70-80 de ani, cu un chip aproape imposibil de zărit, și cu un băț neted strâns bine în mâna stângă. Căzut acolo, părea cineva căruia nu i-a rămas nimic altceva de făcut decât să aștepte…Să aștepte să îi revină puterile sau, cine știe, să aștepte ca să i se facă milă cuiva de neputința lui.

Da, nu am oprit! Până m-am dezmeticit eu, îl lăsasem în urmă serios. Nu că nu m-aș fi putut întoarce, doar că nu am făcut-o. Nu știu de ce, dar, cel mai adesea, preferăm să fim comozi. Căci cine știe ce ar fi implicat să merg să îl ajut? Poate trebuia să îl car până acasă. Sau să sun la ambulanță și să aștept. Sau orice altceva ce mi-ar fi cerut să ies din zona mea de confort. Și, de ce nu, să pierd. Timp, bani sau alte resurse – când îl pui pe celălalt pe primul loc, inevitabil ai de pierdut.

Continuându-mi drumul, nu am putut să nu mă gândesc cum ar fi ca persoana respectivă să moară pentru că eu nu m-am oprit să întind o mână. Mi-am amintit cum, în ultimul an, oamenii din satul de la țară îmi ajutau bunicul să ajungă acasă, când nu mai putea – de ce nu alesesem să fiu unul din bunii samariteni? Trebuia să recunosc că, dacă ceva grav s-ar fi întâmplat, nu mi-aș fi iertat-o niciodată.

E ciudat, însă, cum nu ne trezesc la realitate decât dramele. Ne plac doar aventurile extreme și căutăm adrenalină la maximum. Tot ce e decent, obișnuit și „pe toate drumurile” ne lasă reci. Mai mult, dacă efectele apar decalate față de cauze, tindem să ignorăm răul ce l-am putea îndrepta.

Ca să înțelegem importanța cuiva, trebuie ca, mai întâi, să îl pierdem. Ca să vedem cât costă o viață trebuie ca, înainte de asta, să vedem cum e să nu o mai ai. Nu știi cât contează apa? Fii însetat! Vrei să cunoști valoarea timpului? O să o descoperi în secundele dinaintea ratării unui tren! Nu știi cât înseamnă să ai ce mânca? Încearcă să fii flămând și o să înțelegi! Paradoxal poate, dar nu suntem în stare să apreciem decât lipsa!…

Exact la fel se întâmplă, din păcate, și când vine vorba de efectele acțiunilor noastre: nu realizăm că o dăm în bară decât atunci când lovitura ne doare tare. De asta, atunci când se umple paharul, ne zbatem să mai adunăm din cioburi…Doar că, cel mai adesea, nu se mai poate face mare lucru. A începe să te gândești la ziua de mâine abia când astăzi e la final, nu e o mare dovadă de înțelepciune, până la urmă.

Mi se învălmășeau tare ideile în minte, iar lacrimi aproape că mi-au umplut ochii. Nu din cauza a ceea ce s-ar fi putut întâmpla, cât din cauza tuturor ocaziilor în care „am trecut pe lângă”. Deoarece, până la urmă, de ce să aștept ca o dramă să se întâmple, ca să înțeleg că pot aduce puțină speranță pe lume? Deși nu realizăm, lumea ar putea fi un loc mult mai frumos, dacă ne-am da mână cu mână să îl facem astfel – e fascinant câte se pot întâmpla atunci când refuzi să te lași condus doar de egoism!

Și da, e incredibil câte se pot schimba când lucrezi la detalii! Fiecare zâmbet, fiecare strângere de mână, fiecare vorbă bună și fiecare gest de bunăvoință pot schimba fața oamenilor. Dacă avem impresia că doar faptele mari se văd, oh! cât de amarnic ne înșelăm! Până la urmă, schimbarea începe de la firul ierbii, de la fiecare.

Și, după cum toți avem un mediu plin de nevoi în care activăm, tot ce contează e să alegem să nu trecem „pe lângă”. Nu avem multe de făcut, decât să oprim. De aici înainte, va avea grijă situația să scoată ce e mai bun din noi, ne va învăța viața cum să facem binele. Nu că nu am putea găsi scuze, doar că nu vor ține: lumea e în prea mare nevoie de ajutor, ca nepăsarea să ne fie iertată.

 

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *