Scris de bogdan


Nu ma intorc

Nu ma intorc


Scris de | 2 oct. 2018

Motto: Singurătatea se măsoară-n oameni,  Ce mint că te iubesc deplin.    Eu am să plec Într-un văzduh de necuprins, Să fiu, cum sunt, doar eu Când ceilalți trec, Nu greu. Nu o să plâng, Dar în regret Îmi voi ascunde amintiri De drept, Printre priviri. Nu mă întorc! Mă duc cu inima în zări, Timid și trist Pierdut sub mări, De antracit. La ce-aș veni? De ce-aș mai sta? În lume locul nu-mi găsesc. Oricât aș vrea acum uita Nu reușesc. Mă duc… Nu fug, ci-mi regăsesc Frânturile demult. Mă înroșesc, Privind al sarcinii tumult. Nu mă întorc, Deși tot plec; Rămână lumea cum o știu Și suflet-mi la fel: tot sec. Pustiu! Nu mă întorc, Cert, nu la...

Citește mai mult...
Strigăt în șoaptă

Strigat in soapta


Scris de | 30 sept. 2018

Mă uit în jur: E beznă rece, Iar ochii mi se duc în gol. Nu trece… E cerul plin de stele, Dar inima e doar abis. Suspin adânc: Mi-e dor de ele, De aspirații. Și de vis… Voiam să fiu Nu doar povară, Ci suflet cald, plin de frumos. Am eșuat ca într-o gară, Când spre pustiu Un tren mai pleacă, La ceas stingher de înc-o seară. Și strig! Și strig! Și strig, o! tare!… Să sparg ecoul de pereți, Să simt că-n sufletu-mi ce moare, Mai caut, totuși Niște vieți! M-aud doar eu – Nu-s șoapte lângă Să mai mângâie din dureri. Mă urc pe munte să se frângă, Singurătăți de prin păreri. Nu trece!.. ‘și face cuib definitiv Nefericirea unui loc amar. Afară-i rece, În suflet e ghețar. Privesc în jur: La ce tot bun al vieții dar? Mai strig odat’ Mai plâng un vis. Nu tuturor ne este...

Citește mai mult...

Vorbeam zilele trecute cu al meu frate despre cum a trecut și vara aceasta când am realizat că nu am scris mare lucru despre ea. Pentru noi, s-au întâmplat destule, dar lucrând deja la cartea care să însumeze experiența pe bicicletă prin Georgia, Azerbaidjan și Armenia am omis total să prezint un rezumat al călătoriei. Să îmi fie cu iertare, s-au succedat perioade grele… Au trecut ani de când ne-am infectat cu microbul cicloturismului, iar de atunci ne-a fost numai normal să ne facem concediile astfel – cititorii familiarizați știu deja de celelalte 3 excursii prin Europa. Acum, a venit rândul să ne luăm inima în dinți și să trecem în Asia, deși nu departe, ci doar dincolo de Marea Neagră. Am pornit cu avionul într-o amiază de marți, cu frica că vom găsi biciclete bucăți la aterizare. Din fericire, au fost foarte în regulă, iar în prima zi am mai și prins 35 de kilometri de pedalat. Ne-am izbit, brusc, de limite climatice deloc confortabile – căldură și ploaie – dar ne-am zis că o să fie bine. Conform planului, după o noapte aproape deloc dormită, am pornit spre Caucazul Superior, cu destinațiile Mestia, Ushguli, Lenteki. A turnat cu găleata întreaga zi și am urcat de ne-a ieșit pe ochi, dar acesta urma să fie doar începutul. Am continuat cu nopți ploioase și cățărări interminabile, dar peisajele ne-au cucerit, alinând orice rană. Ne-am delectat cu creste muntoase, am admirat localitățile tradiționale și vestitul Ushba și am înotat prin noroaie pe drumuri ascunse prin păduri. Am ajuns să îndrăgim asfaltul și să ne minunăm de fiecare contrast al regiunii: prea umed sau prea arid, prea verde sau prea uscat, prea cald sau prea rece. În Tbilisi ne-am reamintit cât de mult ne îngreunăm, ca oameni, viața. Apoi, ne-am bătut cu setea, căldura și lipsa de odihnă în Azerbaidjan, unde am descoperit cel mai cel oraș de până acum: Baku. Zgârie-nori, mare, clădiri vechi de sute de ani și bulevarde largi și aerisite, așa aș putea creiona imaginea metropolei. Deși ne-au plăcut oamenii, ne-am întors în Georgia cu trenul, ca să evităm deșertul. Pentru că e război între Armenia și Azerbaidjan, singura șansă e să faci zig-zag printre granițe dacă vrei să vezi toate țările, așa că ne-am conformat. Către platoul armean, am urcat printr-un defileu puternic industrializat pe vremea URSS-ului, dar în paragină astăzi. Totuși, spectaculozitatea lui a fost la cote maxime, unice chiar. Nu am răbdat și, după Sevan, am intrat în Karabag, regiunea-problemă dintre cele două state. Deși la altitudine ne-am crezut în al nouălea cer de cât de frumos era, curând am reîntâlnit căldura, ariditatea și vegetația...

Citește mai mult...

De la un munte poți obține multe – aventură și provocare, efort și transpirație, liniște și așezare de gânduri, natură neîntinată și aer curat – depinde doar ce îți dorești. Și, deși prezența unora nu le exclude pe celelalte, există mereu un motiv interior care primează atunci când îți pui bocancii și rucsacul și pornești către creste. Plecăm marți seara, hotărâți să acoperim tot Retezatul. Eu caut durere să mai uit, Ștefan timp cu el să se așeze. Nu primim bilete la casă, dar găsim în tren cușetă, așa că ieșim chiar bine. Din Petroșani, luăm microbuzul spre Uricani și, cu noroc, găsim în doar câteva minute ocazie spre Câmpușel, „fundul” Văii Jiului. Peisajele dezolante ale fostei zone înfloritoare a țării ne sfâșie din goana mașinii, însă ne pansăm rănile, imediat ce coborâm, cu mic dejun și cu pădure. Avem bagaj mult – pentru 5 zile – așa că urcușul ne stoarce resursele lăsate neantrenate în ultima vreme. Natura ne încântă, însă, cu ale ei raze de soare cernite printre frunze, cu cântece de păsărele și cu cer albastru într-o mare de verde. Ca prin minune, intrăm în starea de pace și detașare față de tot ce e „jos” pe care doar muntele o poate aduce. Piatra Iorgovanului este primul vârf bifat și, cumva, granița dintre Munții Retezat și Godeanu. Deși avem în plan și o tură spre Herculane, o luăm spre Șaua Plaiul Mic, străbătând culmi domoale și înierbate, cu un tablou mărginit de giganții de piatră ai masivului. Campăm grăbiți de câțiva stropi, dar doar frigul ne dă, cu adevărat, probleme – sacii, însă, își fac treaba atât de bine încât adun 10 ore de somn profund așa cum nu am mai gustat de multă vreme. Dimineața e o încântare, deși sunt nevoit să strâng bine hainele pe mine. Coborâm la izvor spre Buta, apoi ne încălzim cu lunga urcare pe Custura, pe care o tăiem după ureche pe curbă de nivel. Păpușa nu se lasă cucerită ușor, simt cum sufăr serios sub apăsarea bagajului și a versantului abrupt tare. Așa că scoatem problemele sensibile la discutat și, umpluți cu adrenalină, timpul zboară fără să băgăm de seama. De sus, începem să realizăm de ce e atât de faină zona – deși atât de multă stâncă nu e pe sufletul meu, îmbinarea ei cu lacurile străvezii și maiestuozitatea vârfurilor oferă o experiență unică, iar tablourile nu au cum să nu devină parte din mine. Pe Porțile Închise constatăm o lecție pe care, de multe ori, o uităm: vezi cu ochii tăi cum stau lucrurile, nu îi mai crede pe ceilalți. Speriați de expunerea traseului, am constatat că e chiar lejer...

Citește mai mult...
Iubire retezată

Iubire retezata


Scris de | 4 sept. 2018

Spre vârf de stâncă îmi înalț privirea Și las, din gol, să cadă visu-n suflet – Nicicând nu merită atât iubirea, Ca în abisul muntelui rar umblet. Îmi uit singurătatea-n apă lină De lac verzui născut în fund de vale. Doar inima dă ghes și mai suspină: „Mi-e dor de-a fericirii ruptă cale!” Nu e apus în viață ca pe creste, Cu roșu stins și culmi umbrite-n frig – De aș trăi, mereu, fără de veste De greu cotidian, plin de arid! În zi, aș lua eternitatea-n palme Și-n nopți m-aș odihni de tot ce-i rău; Aș renunța, zâmbind, chiar și la arme, Nimic n-ar mai conta, de dragul tău. Doar că vrăjirea ține perioade Și măreții de munte uneori se sting! Rămânem cu regretele a roade Că slăbiciunile, în luptă, tot înving. E trist finalul, cum e înălțimea Când ai atins-o și cobori spre șes… Ne prea lipsește-n suflet profunzimea De a iubi curat, cum ne dorim...

Citește mai mult...
Pagina 1 din 11012345...10...»