Scris de bogdan


Există glasuri ce te cheamă, asemeni serenadelor de sirenă, să îți urmezi aspirațiile. Privești către vârfuri, acolo unde cerul se îmbrățișează cu stânca, și simți cum sufletul ți-o ia la goană. Cu el, inima tropăie în ritmuri inumane, avântându-se spre limite pe care doar creierul se încăpățânează să le țină în picioare. Natura este o mare. Cu valuri de stimuli, provocări și impresii ce încântă ființa. Dacă te lași în brațele ei, nu ai cum să rămâi la fel. Fiecare pas, fiecare strop de sudoare și fiecare strângere din dinți te dezbracă în fața acestei mărețe ibovnice. Dintre toate, muntele e cel mai aprig. Dar și cel mai blând, dacă știi cum să îl iei. În fața maiestuozității sale, niciun om nu rămâne semeț. Îl privești și îți curg lacrimi nespuse. Îl admiri și sufletul ți se schimbă. Îl cucerești și devii de neînvins. Pe ale sale creste, descoperi puteri de extaz – nimeni care a urcat un munte nu s-a întors același în vale. Libertate – iată ce căutăm noi, muritorii, între astrele planetei. Veșnic înlănțuiți în efemeritate, reușitele contra naturii sunt singurele răzvrătiri pe care ni le permitem. Victorii iluzorii, ne hrănim din ele ca din veninul unui drog niciodată suficient. Când descoperi infinitul, viața cotidiană devine un praf de care te-ai debarasa oricând. Când afli muntele, clipele fără el devin chinuri deșarte. Natura este o mare. Muntele e o vrajă....

Citește mai mult...
Astăzi urăsc Bucureștiul

Astazi urasc Bucurestiul


Scris de | 9 aug. 2018

Niciodată scările de la metrou nu mi-au părut mai lungi, pașii mari, calculați, abia făcându-le față. Cu gândurile pierdute de toată zumzăiala obișnuită a orașului, cumpăr cartela oferind prea mult: – Am plecat două luni și am uitat prețul! justific. Zâmbetului meu îi răspunde o față amărâtă de propria viață. Nu o judec: închisă într-o dugheană de sticlă tanti nu face altceva decât să dea din mâini, fără rost, zi după zi. Trenul e ticsit – și asta uitasem. Transpir abundent cum numai prin Azerbaidjan pățeam. Colegii și colegele de suferință, asemenea. E ciudat să vezi bărbați la cămașă sau fete îmbrăcate elegant cum se murdăresc cu această iluzie a contemporaneității: muncă peste măsură pentru un trai (fără?) peste măsură. Cumva, omul e singurul animal care, în încercarea de a-și îmbunătăți viața, și-o distruge. Cu fruntea sus, evident. Nu mi-a plăcut Bucureștiul de la primul pas, făcut acum multă vreme, dar astăzi îl urăsc cât pentru 12 ani. Nu vreau să aud de parcurile frumoase, de clădirile cu arhitectură aparte sau de străzile bine îngrijite – căldura, traficul, noxele, gunoaiele, zgomotul, oamenii agitați și griul blocurilor mă înspăimântă. Schimb magistrala sub ochii implorând milă ai unei călugărițe. E neașteptat de tânără și, făcând abstracție de cuvertura deloc la modă, e chiar drăguță. Un impuls mă împinge să o întreb ce e cu viața ei, dar ezit până e târziu să mă întorc. Brusc, similitudinea dintre ea și ceilalți, trecătorii superiori care o judecă cu coada ochiului, îmi spintecă moalele capului: toți irosim fericirea pentru idealuri deșarte. Bulevardul e același ca în Iunie, când l-am părăsit. Băncile sunt pline de oameni singuri cu căței, dar parcările sunt goale – e perioada aceea a anului când lumea își amintește cum e să trăiești. Eu mă întorc la fel, deși poate puțin mai umblat: asta este tragedia individului, imposibilitatea de a-și corecta defectele. Suspin adânc, cu ochii alergându-mi în minte – nicicând Bucureștiul nu mi s-a părut mai urât: – O să îmi lipsești, oraș ponosit, știm amândoi...

Citește mai mult...
Cândva, cu toții eram aur

Candva, cu totii eram aur


Scris de | 3 aug. 2018

M-au fascinat, de când mă știu, oamenii puternici. Nu, nu cei care, fals, oferă o imagine dură, ci aceia simpli și liniștiți, care uită să dea cu pumnul în masă, chiar când au motive. De unde își iau tăria? Cum reușesc să fie, tot timpul, atât de stăpâni pe situație? Ce îi motivează să lupte – și să câștige – când ar putea, ușor, să plece? Paradoxal, dar puterea vine în urma dificultăților. Doar cine a suferit, știe cum să depășească momentele grele. Totuși, un obstacol te poate dărâma sau înălța. Se naște, astfel, o enigmă: cu ce sunt diferite sufletele, că unele nasc din cenușă, în timp ce celelalte se fac scrum? Îmi place metafora obținerii aurului de înaltă calitate: pentru purificare, minereul este aruncat într-un cuptor încins. După o vreme, impuritățile sunt distruse, iar metalul curat curge prin furnale. Cam ca în viață, când vine vorba de probleme. Există două tipuri de oameni, simplificând un pic problema: cei care luptă, devenind mai puternici atunci când pierd și cei care slăbesc, chiar și atunci când câștigă. Pe primii, o viață grea, trăită în lipsuri și fără iubire îi motivează să își depășească condiția. Pe ceilalți, un trai dificil nu le oferă decât justificări să fugă. Mai departe, comparația cu aurul își pierde sensul – metalul nu poate niciodată să se transforme în ceea ce nu este, oamenii da. Nu este ușor și e nevoie de o mare doză de maturitate emoțională ca să te oprești din ascuns gunoiul sub preș, dar nu e nici imposibil. Din contră, e chiar imperativ, dacă vrei să nu îți ruinezi viața și să nu îi rănești pe ceilalți, să accepți ce a fost, să înțelegi cum te programează trecutul și să te oprești din a folosi contextul ca scuză pentru a nu face nimic. Cândva, cu toții eram aur și doar de noi depinde să ne redobândim strălucirea. Dilema e una singură: ne dorim asta atât de mult încât să acceptăm durerea...

Citește mai mult...

Se aștern zilele peste foile albe ce așteaptă atingerea caldă a mâinilor. Sub durerea urmelor pixului, se naște frumosul din suflet. Cumva, cuvintele scrise capătă nu doar formă, ci și rost. Asta când vezi un sens în față, nu când gravitezi bezmetic în jurul unor planete de hârtie. Ne-am învățat să ne mințim că viețile trebuie să ne fie perfecte. Când o ducem bine, avem grijă ca toți să audă. Când cerul se întunecă, dispărem de pe radare… sau mimăm o fericire scoasă din burtă. Nu e normal să avem așteptări de gală. Traiul pe pământ nu e nici extraordinar, nici execrabil. Nici de dorit, dar nici de lepădat. Este, până la urmă, un dat cu care trebuie să o scoatem la capăt. Ca o misiune pe care avem datoria să o îndeplinim, dar ale cărei instrucțiuni le-am înstrăinat. Există, pe drum, perioade și perioade. Așa te învață călătoritul, că atunci când e bine urmează rău, iar când e rău urmează bine. Pe cărările încurcate ale vieții, însă, pare că ne pierdem direcția: avem pretenția ca frumosul să țină, iar răul – când lovește – parcă e de neînvins! Din păcate, nu ne dăm mari cu problemele și dificultățile vieții, iar până la un punct e numai și normal astfel. Mai departe, totuși, ne hazardăm într-o izolare menită să salveze aparențele. Izolare adâncită de toată fericirea și reușitele celor din anturajul nostru, online sau offline. Căci atunci când vezi că alții o duc bine, cu atât mai neagră pare nenorocirea proprie. Ce uităm, însă, e că toți suntem oameni și trăim în aceleași condiții. E adevărat, unii poate sunt mai loviți și alții mai ocoliți, dar tot pe aceeași planetă trăim, tot în aceeași țară (mă abțin de la comentarii) ne chinuim zilele și tot același aer (foarte poluat, dacă e să vorbim de orașe) respirăm! Practic, deși detaliile diferă, problemele cu care ne confruntăm sunt, în linii mare, identice. Investim, însă, în a păstra aparențele. Nici prietenilor apropiați nu le mai spunem de noi (ne mai mirăm că nu avem persoane apropiate?), dar să ne „lăudăm” pe rețelele de socializare! Construim o realitate de fațadă care nu are nicio treabă cu realitatea-realitate, un tablou în care prezentăm doar ce e bine și frumos…iar asta ne secătuiește și mai mult de resurse. Practic, nu doar că avem probleme de rezolvat, ci avem probleme și de ascuns! Din experiență proprie și nu numai, a te deschide ajută, nu îngroapă. Când devii vulnerabil, ceilalți nu îți dau în cap, ci îți întind mâini. Mai mult, își coboară și ei baricadele, iar atmosfera ajunge una relaxată, de acceptare și de înțelegere. Învingătorii sunt...

Citește mai mult...
De ce nu reușești în viață

De ce nu reusesti in viata


Scris de | 31 mai 2018

Există un număr de dezavantaje ce vin la pachet cu viața comodă pe care, tot mai mulți, ne-o permitem. Astfel, dincolo de beneficii și progres, se instalează amenințări gata să ne soarbă, cu tot ceea ce am fi putut realiza, la cel mai mic pas de neatenție. Asistam la un seminar ținut copiilor de clasa a 4-a despre importanța muncii, lecturii și a valorilor într-o lume relativizată. Vorbitorul, pentru a-și susține perspectiva și pentru a motiva audiența, a apelat la câteva exemple de personalități care, de-a lungul vieții, au avut de înfruntat obstacole majore pe drumul succesului – infirmități, umilințe, eșecuri etc. Privind în jur, însă, am constatat cât de puțin se aplică toate acestea – practic, ideea că nu contează de unde vii, și tu poți ajunge departe, nu își mai găsește locul aproape deloc în societate. Din contră, avem de luptat cu o mediocritate care are capacitatea de a ne submina existența. Grație creșterii nivelului de trai, bucurii până acum câțiva ani rezervate celor mai norocoși, au devenit accesibile tuturor. Astfel, problema nu e cum îți atinge potențialul înfruntând problemele, ci cum să înveți să ți-l atingi tocmai în lipsa acestora! Am un prieten bun care, de câteva luni, cochetează cu ideea unui IronMan. Spun „cochetează” pentru că antrenamentele lui când sunt, când nu sunt. Ceea ce șochează, însă, este că ieșea constant cu bicicleta când era frig și zăpadă pe străzi, dar prea puțin în zilele frumoase. Cum se poate asta? În cuvintele lui: „când trebuie să mă chinui, parcă are rost lupta – când toate merg bine, de ce să mă antrenez?” Fără să realizeze, mi-a oferit radiografia următorului mare zid de care urmează să ne lovim, la nivel individual, dar și la nivel de societate: trăim prea bine ca să mai muncim pentru excelență. Cu timpul, paradigma succesului s-a schimbat definitiv, într-un mod fundamental. Dacă în trecut dificultățile motivau oamenii să își atingă potențialul, astăzi lipsa acestora împiedică oamenii să crească. Avem joburi bune, bani suficienți, un nivel decent de satisfacție, de ce ne-am mai sparge singuri bula de confort? Și, în numele unei mulțumiri rupte din predicile extremiste ale unora, nu spargem nimic – ne ajunge cei care suntem. Ce nu observăm, din păcate, e că stagnarea nu există. Când ne plafonăm, de fapt o luăm la vale. Dacă nu creștem, ne uscăm. Iar dacă nu ne atingem potențialul, ne autocondamnăm la handicapuri emoționale care mai de care mai dăunătoare. Rezolvarea, însă, ia naștere chiar din miezul problemei: dacă dificultățile nu mai există, trebuie să învățăm să ni le creăm. Practic, viitorul e al acelora care sunt capabili (și dispuși) să își strice...

Citește mai mult...
Pagina 1 din 10812345...10...»