Scris de bogdan


Suflet tomnatic

Suflet tomnatic


Scris de | 23 Noi 2017

Mă-ntreabă vântul printre crengi, De frunzele căzute-a dor Ce poartă pașii mei, betegi Pe căi prea pline de fior. Mă pierd în valuri de pădure, Uitând ce-am vrut ieri să devin; Mă zbat în șovăieli de spume, A unui suflet doar venin. Nu știu de cer, de soare sau lumină Doar merg bezmetic nicăieri… Speranța-i singura ce-alină, Necunoscutele-mi dureri. Și mă arunc în valea-adâncă, Să mă găsesc spre infinit – O toamnă, cât îmi ești de sfântă, Când te descoperi blând,...

Citește mai mult...
Ești prea sărac!

Esti prea sarac!


Scris de | 17 Noi 2017

Dacă ai ultimul model de iPhone, dar ți-ai dat salariul pe trei luni pe el, ești prea sărac. Dacă mănânci de la Mega (doar e aproape), dar te împrumuți de la rude, ești prea sărac. Dacă consumi răcoritoare în fiecare zi, dar nu ai bani să pleci în vacanțe, ești prea sărac. Dacă îți schimbi hainele doar pentru că cele vechi nu mai sunt la modă sau te-ai plictisit de ele, dar nu realizezi că nimănui nu îi pasă cum ești îmbrăcat, ești prea sărac. Dacă mergi cu taxi-ul doar pentru că e comod, dar trăiești de la o lună la alta, ești prea sărac. Dacă mănânci zilnic în oraș, dar te plângi că mâncarea e scumpă, ești prea sărac. Dacă îți cumperi cartelă cu două călătorii la metrou sau produse în ambalajele cele mai mici din supermarket-uri, ești prea sărac. Dacă nu știi când e sezonul de reduceri la haine (sau la diverse), ești prea sărac. Dacă mașina îți stă în parcare fiindcă s-a scumpit combustibilul din cauza lui Dragnea și Tudose, ești prea sărac. Dacă nu ai timp să faci cumpărături înțelepte (pentru că trebuie să fii la job majoritatea zilelor), ești prea sărac. Dacă ai credit la apartament ce se întinde pe 30 de ani, ești prea sărac. Iar dacă ratele sunt mai mici de 1/4 din salariu, ar cam fi cazul să îți regândești prioritățile. Dacă te uiți mai des după etichete decât după calitate, ești prea sărac. Cel puțin în ochii tăi… Dacă abia aștepți Sărbătorile ca să arunci cu bani în stânga și în dreapta și nu te gândești că vine Ianuarie după, ești prea sărac. Dacă nu stai măcar câteva secunde pe gânduri când ai poftă să cumperi ceva, ești prea sărac. Pe termen lung… Dacă nu economisești jumătate din salariu, ești prea sărac. O sa îmi dai dreptate mâine. Dacă nu ai bani de pasiuni, de plimbări sau de altele de genul, dar chiria e prea mare și costul recurent la fel, ești prea sărac. Dacă nu îți poți da demisia, fără regrete financiare, chiar azi, ești prea sărac. Iar ieri…ieri ai muncit în zadar.   Disclaimer: Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare! Cele de mai sus se doresc un scurt semnal de alarmă pentru cei veșnic nemulțumiți, cărora niciodată nu le ajung banii, dar care nu economisesc aproape deloc și mereu trăiesc pe picior...

Citește mai mult...

Există, în viață, momente și momente. Unele plăcute, încărcate de fericire și entuziasm, te motivează să mergi mai departe. Altele, pictate în nuanțe mai puțin vesele, îți amintesc că nu poți trece prin această lume fără să te oprești să analizezi, să tragi concluzii și să ajustezi. Traiul pe acest pământ nu e doar tablou de bucurii, ci are și perioade în care norii predomină, iar distanțele par imposibil de atins. Totuși, răbdarea și perseverența sunt chei care nu dau niciodată greș. Cine, în necaz fiind, a eșuat vreodată așteptând? Cine, continuând să se târască, a rămas în fundul gropii? Viața are căile ei care ne amintesc că nu suntem nici perfecți, nici intangibili. Din contră, prin diferite metode, ne spune când e timpul să ne oprim și când să continuăm. Uneori țipând, alteori șoptit, Divinitatea are grijă să ne pună în locul în care ar trebui deja să ne găsim. Rătăcitori fără direcție, e nevoie de Cineva din afară să ne îndrume pașii către piscurile propriilor aspirații. Muntele arată, mai bine ca oricare, cât de ușor pălește măreția omului în fața măreției naturii. În oglindă, părem uriași. Afară, ne vedem ca firele de praf ce suntem. Realitatea e aceiași, doar perspectiva diferă. Traseul ne poartă, direct în abrupt, din Paroșeni către creastă. Ne încântăm ochii sufletelor cu un răsărit cernit de creasta zimțată a Parângului, iar apoi continuăm prin frunzele uscate de toamnă. Suntem numai încântare, deși inimile au și ofurile lor care își ajustează notele în fundal. Liniștea din jur, însă, acoperă dezacordurile vieții cotidiene și ne provoacă să lăsăm grijile în vale. Sus, vântul năprasnic ne face să strângem pe noi nu doar hainele, ci și gândurile bune care să ne motiveze să mergem mai departe. La fiecare pas, destinul se rezumă la o singură alegere: continui sau faci cale întoarsă. Treptat, iarba lasă locul stâncilor, iar stâncile, zăpezii. Crusta înghețată de deasupra ne încetinește mersul, dar soarele imaculat și orizontul nuanțat în albastru compensează așteptarea. În acest templu al frumosului, ne simțim invadatori barbari provocând sacrilegii. Minutele trec, iar pașii se adună. Cocoșați de cele 20 kg de bagaje, la îngânarea zilei cu noaptea, poposim în Curmătura Tulișa. Suntem mult în urma programului, dar traseele pe munte nu se parcurg pe hartă, ci la fața locului. În timp ce supa fierbe, montăm rapid cortul, iar apoi, bine îmbrăcați, ne așezăm să ne bucurăm de cină. În sălbăticie, viața se rezumă la trei elemente simple: adăpost, hrană și prieteni. Oboseala învinge teama cu privire la pericolele pădurii, iar somnul ne îmbrățișează pe deplin. Dimineața ne întâmpină cu o ceață densă ce transformă totul în feerie. Noi...

Citește mai mult...

Nu am știut niciodată cum să descriu toamna, astfel încât să nu îi distrug din perfecțiune. A nu îi trunchia din strălucire, din neantul de culori sau din negura ploilor și a frigului mușcător se transformă, foarte adesea, într-o imposibilitate. Capriciile ei – contrastante, dominante și deloc ușor de suportat – nu se regăsesc nici pe departe în hainele altui anotimp. Cum să faci, deci, să pictezi tablourile cu acuarelele potrivite? Sau cu vorbele, dacă e să îți iei timp să așezi cuvintele pe hârtie. Sau cu respirațiile obosite, dacă te apuci să explorezi măreția la ea acasă. Sau cu șoapte, dacă încerci să cânți frunzele căzând și adierile ce aduc tot mai tare a crivăț. Sau cu odihnă, dacă te mulțumești să te relaxezi cu o carte bună și cu o cană fierbinte de ceai. Și sufletul, până la urmă, are frigul lui ce trebuie aburit… Nu iubesc niciun anotimp așa cum iubesc toamna. Primăvara mă face să renasc, amintindu-mi de toate visurile îngropate sub troienele iernii. Vara mă topește, nu cu căldura, ci cu multitudinea de oportunități ce se deschid odată cu ea. Iarna…iarna mă face să strâng hainele pe mine, să mă minunez de poveștile înghețate în peisaje, să mă văd alb asemenea ei, să descopăr arta din gheață, să mă simt iarăși copil și să privesc cu speranță către un final ce se lasă așteptat. Numai toamna, însă, mă copleșește. Mă ia de pe piedestalul propriei măriri și mă coboară în amestecul de nuanțe din care ies cu ființa mai șifonată ca oricând. Mă înăbușă și mă distruge, împrăștiindu-mă în zări îndepărtate, din care uit, de multe ori, să mai revin. Cumva, sub bagheta fermecată a toamnei, efemeritatea vieții capătă valențe de veșnicie. Tablourile se înscriu – uneori cu bătăi repezi, alteori cu șoapte surde – în cufărul cu amintiri ale sufletului. Fiecare pată de culoare este, până la urmă, o poveste. Îți trebuie doar ochi dispuși să o citească. Și o inimă atentă, care să aibă curaj să strângă frumosul în brațe. Cine știe, mai apoi, poate că vei deveni una cu acesta. Scriitura toamnei nu este, de fapt, decât un concurs al diversității. Și al contrastelor. Oricât te-ai învârti, oricât ai umbla și oricât de mult ai visa, tot pământul va fi cel care te va scutura cu putere ca să observi. Copacii ale căror mantii s-au îngălbenit, așteaptă, în tăcere, rugina finală. Spectacolul e fascinant! Niciun pictor nu ar putea, oricâtă libertate și-ar lua, să combine frunză cu frunză și nuanță cu nuanță! Pe jos, sunetele veștejite îți amintesc, cu fiecare înaintare, că destinația finală nu e decât moartea – unde te grăbești, omule, așadar?...

Citește mai mult...
Mi-ajunge, lume, o valiză!

Mi-ajunge, lume, o valiza!


Scris de | 1 Oct 2017

Nu vreau să car în viață, după mine Bagaje multe, grele, pline de ce-i rău, Căci pașii lini, urcând spre zări senine Deschid speranței un tablou cu chip de hău. E plină lumea de comori ce umerii apasă Pe care oamenii le vor c-un dor nefast, Uitând să-și umple-a sufletului casă Cu praful vieții unui trai mai vast. Căci nu e prețios un drum de aur, Pavat cu lucruri, bani și chiar cu bogății; Constați, mult prea târziu, că nu e laur Să vrei să ai, dar să nu lupți să fii. Sunt alte nestemate ce vor timpul Și merită sudoarea pe altar s-o verși… Se poate fericire și mai simplu, Decât gonind, pe brânci, în buzunar să-ndeși. Eu vreau în viață numai o valiză, Să pun în ea nu multe, dar cu rost. Vreau dor aprins, gând bun și…o surpriză, Să nu mă plictisesc când drumul e anost. Mai vreau să-i bag prin buzunare Iubire până nu mai pot căra; Un dram de nebunie s-o-mpresoare, Să pot nu doar s-alerg, ci chiar visa. Nu pot să mă lipsesc de fericire Și strop de zâmbet bine-ales; Pentru la greu pun glas de nemurire, Să mă ridic, chiar de-oi cădea prea des. Și, uite-așa, pun în valiză greutate, Ce nu apare nicăieri pe talere lumești… Căci nebuniile din suflet dezgropate, Cer altfel de talent de vrei să cântărești. De asta, iau cu mine mai departe Din praful neglijat numit valori – Vom fi doi călători ciudați, pe-un drum aparte: Eu și valiza mea, cea plină de comori. P.S: Era să uit – mai iau, în viitor, cu mine, Un suflet fain, mult prea frumos: Te iau, da, draga mea, pe tine Să-mi fi tovarășă de drum și de stat...

Citește mai mult...
Pagina 1 din 10412345...10...»