Scris de bogdan


Dimineți în doi

Dimineti in doi


Scris de | 19 Dec 2016

A fost o vreme când știam cum ar arăta o dimineață în doi. Sau când îmi puteam imagina, cel puțin. Pe atunci, nu era atâta dezordine în jur. Tabloul, chiar dacă insignifiant, era frumos. Nu plin de fițe și șabloane siropoase culese care de pe unde, ci pictat cu timiditate și emoție în culori gingașe de suflet. Pe alocuri, liniile mai puțin drepte trădau nerăbdare și teamă, în timp ce prin părți elementele nu se asortau ca la manual. Perfecțiunea nu există, însă, așa că toate aceste scăpări nevinovate întăreau și mai mult momentele de magie. Te-aș fi trezit…cu șoapte. Atent alese, cuvintele mele ar fi fost ca un zumzet de poveste menite să te răpească chiar și din cel mai frumos vis. Nu de alta, dar la ce bun să te pierzi pe tărâmuri imaginare, când eu îți pot oferi mult mai mult? Așa, fără să aștept mare lucru în schimb… Ți-aș cuprinde ființa, atent să nu stric vrăjile, și te-aș duce să vezi joaca fulgilor de nea de pe brațele vântului. Te-ai speria inițial, cu un tremur ascuns la mine pe piept, dar te-ai liniști curând, realizând că nu suntem decât noi – tu, femeia fericită cu chip de copilă și eu, copilul stingher în corp de bărbat. M-ai privi zâmbind, mai mult din ochi decât de pe buze, cerându-mi, fără cuvinte, să-ți spun că te iubesc. M-aș face că nu înțeleg…și, după ce te-aș așeza să te bucuri de minunatul spectacol al naturii, aș dispărea subit. Nu în neant – căci acolo nu aș pleca decât cu tine – ci în bucătărie, să îți aduc un ceai dulce-acrișor, cu lămâie. Pe umeri, ți-aș așeza o pătură să-ți țină de cald, dar aș renunța repede la ea, căci eu i-aș lua, cu îndrăzneală, locul. Aș sta așa, cu bărbia aproape de pieptul tău, ascultându-ți respirația, întrebându-mă dacă există susur mai blând pe lume. Savurând aroma puțin înțepătoare din cană, mi-ai da și mie să mă bucur cu tine. M-ai ales de ceva vreme și, de atunci, nimic nu te poate opri să încerci să îmi oferi ce ai mai bun. Nu îți iese întotdeauna, dar despre asta e vorba când se spune că „gestul contează”, nu? Brusc, tăcerea s-ar sparge, iar tu ai porni un șir imposibil despre cât de fericită ești, cât de mult te bucuri că mă ai și despre ce urmează să facem în viitor! Un viitor pe care nu ni-l prea creionăm, ci pe care îl împletim direct cu fapte. Ce dacă nu e strălucitor ca al altora? E al nostru, iar câtă vreme timpul implică „doi”, nimic altceva nu ar putea umbri cerul! Lăsându-te...

Citește mai mult...
Sunt scriitor. Tu cine ești?

Sunt scriitor. Tu cine esti?


Scris de | 15 Dec 2016

Deși mi-e greu să recunosc, rândurile următoare sunt despre mine – despre cel care am fost, dar și despre cel care vreau să devin. Mesajul acestora, dincolo de forma pe care or să o primească, e unul singur: sunt un scriitor și ar fi cazul să mă comport ca atare. Totul a început cu un vis, cândva departe în spatele timpului. Și, așa cum capătă contur toate visurile, și al meu la început a rămas nerostit. Era acolo, dar îl negam, pe motiv că nu e drumul ce mi se potrivește. Era ca atunci când știi ce trebuie să faci, dar, pentru că e greu și preferi căldura comodității, te faci că nu ai habar. Pur și simplu, bagi capul în nisip și aștepți să treacă vremea. Dintotdeauna, cuvintele „ce te faci când o să fii mare” mi-au pus capac. De ce trebuie să „mă fac…ceva”? îmi ziceam. Nu înțelegeam de ce oamenii sunt atât de preocupați de metode de a-și vinde timpul, când există atât de multe oportunități în care să îl investești. Dar, pentru că de multe ori libertatea e doar aparentă, am început să explorez opțiunile. Așa se face că, cel puțin de pe buze, am schimbat zeci de meserii. Geolog. Alpinist. Farmacist. Jurnalist. Avocat. Pastor. Inginer. Programator. Profesor. Psiholog. Speaker. Trainer. Călător profesionist (dacă există așa ceva). Antreprenor. Blogger. Graphic designer. Etc. Practic, dilema carierei e simplă: la care din domeniile bine plătite te pricepi și te gândești că ți-ar plăcea să le explorezi? Adică, în traducere liberă: ce se plătește bine și merită să înveți, fără să îți provoace nefericire 100%? Cu o astfel de mentalitate – mai mult indusă de societate decât acceptată conștient – am ales Facultatea de Automatică și Calculatoare. Domeniu bun, salarii mari și recunoaștere profesională din plin. Sclavie de lux, adică. Mi-am zis că mă chinui eu o vreme, dar măcar o să am bani și timp să fac și ce mă împlinește cu adevărat. Mentalitate păguboasă, știu, dar mentalitate ce se regăsește foarte des în jurul nostru. Cum era de așteptat – pentru că nu sunt genul de om care să înghită ceea ce nu îi place – am trântit ușa școlii și m-am apucat de a-mi croi propriul drum. Încotro și în ce fel? N-aveam nici cea mai mică idee – iar asta îmi inducea o frică paralizantă – dar nu conta. Calea mea era în altă parte, iar eu trebuia să o descopăr. Treptat, vechile visuri au început să se șteargă de praf și să îndrăznească să iasă la lumină. Am prins curaj să călătoresc. M-am apucat să învăț design, editare foto și formatare de carte. M-am reîntors la blogul lăsat în...

Citește mai mult...

Așa cum spuneam, toate lucrurile au și un final, din păcate. Așa se face că, treptat, s-a terminat și excursia, dar și scrisul jurnalelor de călătorie. Și, oricât de amar ar fi gustul rămas, faptul că am obținut atâtea, compensează enorm. Cum au stat lucrurile? Păi, trebuie să menționez încă de la început că am fost norocoși – ploaia nu ne-a prea dat bătăi de cap, cu vântul nu ne-am luptat, iar probleme cu bicicletele sau cu oamenii nu am avut. De exemplu, comparativ cu prima excursie în care am făcut peste 20 pene, acum nu am făcut niciuna. Și tot așa, lucrurile chiar au mers bine, cu toate. Am parcurs traseul în buclă, cu plecare de acasă de la țară și întoarcere tot acolo. Ca țări, am străbătut: România, Ungaria, Slovacia, Polonia (un pic tare), Cehia, Austria, Germania (tot un pic), Elveția (si mai un pic), Italia, Slovenia, Croația, Serbia. În orașe importante nu prea am ajuns, decât în Liubliana, Zagreb și Belgrad. Dar ne-a fost suficient, accentul fiind să mergem prin munți, nu prin civilizație. Și așa am și făcut – am cucerit 18 pasuri, din care multe la altitudini considerabile. Stelvio, Gavia, Pordoi, Folzarego sunt doar câteva dintre ele, de prin Dolomiți. În România, am făcut Prislop și Jiu-Cerna, ultimul chiar pe drum forestier, dar nu numai. Am pedalat, în total, aproximativ 4500 km. Ne-a luat 35 de zile, dar am cam alergat. Am avut multe zile cu 130+ km parcurși, ultima zi fiind „regina”: 240 km, Curtea de Argeș – Cătina, Buzău. Ca dificultate, cel mai tare m-a omorât Stelvio. Să urci 20 km, 48 de serpentine și vreo 1500 m (până la 2760 adică) nu e deloc ușor! A doua zi, însă, a fost una din zilele în care m-am simțit cel mai obosit – am urcat Gavia (aprox 2600 m) și del Tonale (aprox 1900 m), dar efortul cumulat s-a simțit din plin. Legat de desfășurarea excursiei, a fost prima dată când am dormit numai la cort, astfel încât timp de 35 de zile nu am avut tangențe cu nimic din confortul unui trai obișnuit: pat moale, duș cald etc. Nici la mare nu am ajuns, deci și varianta cu „sub cerul liber” a căzut. Dar a fost fain, pe bune acum – nu e nici așa rău cum sună și nici așa greu cum pare. Ca porțiuni preferate, cu mâna pe inimă declar că sunt iremediabil îndrăgostit de munte. Și, deși nu urc eu prea bine, prefer să mă chinui pe serpentine, decât să învârt pedalele fără niciun rost prin câmpii. Zona Cortinei d’Ampezzo m-a cucerit, cu siguranță, făcându-mă să îmi doresc...

Citește mai mult...

– Evelin!!! Mergem? îmi trezesc eu fratele, când soarele e deja de mult pe cer. – Unde? Hai să mai stăm! răspunde el, reluând discuția pe care o purtăm aproape în fiecare dimineață. Nu îndrăznesc să aduc vorba despre „poate ajungem azi acasă”, dar încerc măcar să grăbesc rutina plecării. Nu că el nu s-ar prinde, evident. În Curtea de Argeș ajungem relativ repede și, în parcarea de la Kaufland, ne umplem stomacurile cu un al doilea mic-dejun. Azi e imposibil să mâncăm prea mult, avem kilometri suficienți să balanseze uriașul aport de calorii! Drumul până la Câmpulung ne toacă atât fizic, cât și psihic. Îl știam ondulat, plin de cățărări și coborâri repetitive, dar realitatea mi se pare mai dură decât amintirea. În plus, căldura contribuie și ea la starea de disconfort, iar asfaltul prost mă cam face să îmi iau gândul de la atingerea țintei. Totuși, nu mă dau bătut, ci mă pierd în analiza zilelor excursiei ce se apropie cu mare viteză de final, în ciuda mersului nostru lent. E trist că tot ce e mai frumos în viață nu durează. Poate, însă, că doar așa putem aprecia frumosul, știind că ni se poate lua oricând. Trebuie să recunosc, nu am fost în apele mele în ultima lună, dar călătoria tot memorabilă rămâne. Mi-am atins visurile de a străbate Dolomiții (incluzând Stelvio) și de a pedala, destul de mult, prin Carpații României. Ne-am bucurat de vreme de vis (cu 2-3 mici excepții) și de peisaje rupte parcă din tablouri pictate de mâini divine. Mai mult, am beneficiat de o solitudine plăcută și caldă care, în loc să încurce, a ajutat la decantarea negurilor din suflete. Și, deși mă încântă că se termină – căci e fain să vezi ținta atinsă – puțină amărăciune pentru că ajung la final există. De asta pentru mine, cel puțin până acum, cam toate călătoriile au aromă de ciocolată neagră… Sosind la Câmpulung, realizez că abia am făcut 60 km din cei peste 220 din plan. E clar, o să fie o zi lungă și dură! De aici, suntem nevoiți să coborâm – pe hartă cel puțin – pe lângă Dâmbovița, până la Târgoviște. Cunosc traseul, l-am parcurs odată cu un prieten în sens invers, am făcut atunci Sinaia-Târgoviște-Câmpulung-Brașov într-o singură zi…Ce ploaie ne-a prins pe Rucăr-Bran! Și cum era să intrăm noi sub roțile unui camion de ciment care ne-a depășit când din sens opus îi venea mașină!…În fine, azi mergem cu atenție, încercăm să ne ferim noi de orice șofer iresponsabil, că oricum zona e plină de astfel de specimene. Garmin-ul nu mai are baterie, așa că trebuie să ne...

Citește mai mult...

Deși am adormit printre picături, iată că ne trezim cerniți de raze de soare. Suntem tot pe marginea șoselei, în plină vizibilitate deja, pe malul veselului Jieț. Pentru că nu vrem să petrecem mai mult timp decât e nevoie cu cortul întins, strângem bagajele și ne apucăm să ne înfruptăm – se anunță o zi dificilă, cu urcări serioase și drumuri destul de proaste, așa că mâncăm cât cuprinde. Ulterior, fără prea multă tragere de inimă, ne avântăm la deal. Cățărarea spre Obârșia Lotrului începe lin, șerpuind pe marginea apei printre versanții abrupți ai muntelui. Asfaltul e încă bun, abia în a doua parte urmând ca acesta să lase loc drumului de țară cu rang de DJ. Deși nu ne grăbim, nu prea apucăm să ne încălzim înainte de a fi nevoiți să cuplăm motoarele pe porțiunile mai abrupte ale traseului. Ne bucurăm, însă, de răcoarea – prea răcoare, parcă! – dimineții, tot aruncând priviri către peisajele din jur. Pe nesimțite, tot căscând ochii și vorbind între noi, ne și surprindem în vârf – de ce nu-s toate cățărările așa?!? După ce ne îmbrăcăm bine, lăsăm roțile să se învârtă la vale, atât cât le permite starea jalnică a pavajului. Mai apoi, lăsând în urmă intersecția cu Transalpina, începem a creiona conturul Lacului Vidra, învârtind constant la pedale. De la niște căbănuțe, doi cicloturiști pornesc și ei, iar foarte curând ne depășesc, fără efort parcă. În Evelin se trezește ambiția-i caracteristică: – Hai să îi depășim și noi! îmi zice el. Și, deși nu sunt foarte încântat de idee, mărim ușor ritmul, cât să nu îi pierdem din vedere. Pentru că se opresc să facă câteva fotografii, ne regăsim foarte curând în față. Dar nu durează, căci ne lovește foamea și oprim, la rândul nostru, la umbra unor brazi falnici. Îi ajungem din urmă abia la intersecția către Stațiunea Vidra (oare mai e ceva pe acolo?), exact înainte de ultima urcare înainte de Voineasa. Ne oprim și noi să mai ronțăim puțin dar, pentru că Evelin întârzie, ei apucă să pornească înainte pe serpentine. Pentru că urc mai încet, plec și eu, urmând să fiu prins destul de curând, cel puțin teoretic. – Where are you from? îl întreb eu pe cel mai lent dintre cei doi, atunci când îl ajung din urmă. Iată că nu sunt cel mai lent de pe cățărare astăzi, îmi zic, în timp ce aștept răspunsul. – Hungary! nu întârzie acesta, printre respirații nu tocmai ușoare. Și ne întindem, cale de câteva curbe, să povestim despre călătorie, trasee și planuri. Totuși, pentru că nu vreau să fiu scos din ritm, sunt nevoit să îl las...

Citește mai mult...
Pagina 12 din 105«...1011121314...20...»