Scris de bogdan


Prizonieri la 1h50m la MIB* 2016

Prizonieri la 1h50m la MIB* 2016


Scris de | 9 oct. 2016

  Nu particip des la concursuri, dar când particip…scriu! Și scriu nu pentru că nu ar fi o mulțime de persoane cărora să le revină sau care să se ocupe de slujba asta, ci o fac pentru că merită. În primul rând pentru mine, ca să îmi aduc aminte peste ani de „cum a fost atunci”, iar în al doilea rând pentru toți ceilalți. Nu se știe niciodată cine citește, rezonează cu povestea și se mobilizează să își depășească limitele. De asta, cât mai des posibil, lucrurile faine ar fi bine să fie încurajate, iar celelalte lăsate deoparte: pentru că învățăm prin exemplu, nu prin vorbe. Azi am participat la un concurs de alergare, Bucharest International Marathon, 9th edition. Așa că scriu. Nu cu multe detalii, ci succint, ce îmi vine acum în minte din aspectele importante. Am ajuns iarăși Pacemaker, tot la semimaraton și tot la 1h50m, ca la ediția din primăvară. Am conștientizat cu ceva timp în urmă că sunt prea leneș ca să alerg regulat distanța de maraton, dar am și văzut că 21 km chiar îmi prind bine. Totuși, din cauza unor dureri persistente la genunchi și a altor priorități pe timp de vară, alergatul a intrat într-un con de umbră totală. Așa, cam pentru 3 luni și ceva. Asta până acum 3 săptămâni când primesc confirmarea de la Gabriel că m-a luat în echipă. Na, mă înscrisesem, să dau înapoi nu voiam, deci la antrenamente cu mine. Dar nu am ieșit decât de vreo 6 ori, cu cea mai lungă alergare de 11 km, pace 4:47 min/km. E incredibil cât de ușor îți ieși din formă (de asta, probabil, se zice că „excelența este un obicei”)! Totuși, în ziua cursei trebuia să merg cu 5:11 min/km, ar fi urmat să fie bine. Doar genunchiul nu știam cum o să se comporte, dar aveam să aflu. Ora 8:30 mă prinde agățându-mi numerele pe tricou și schimbând 2-3 vorbe cu oamenii cunoscuți din preajmă. Vine încălzirea, statul la coadă pentru toaletă și, mai apoi, intratul în rânduri. Imediat, alergătorii se adună în jurul nostru, dornici, evident, să termine înaintea noastră. 😀 Cursa a mers pe exact același traseu ca și data trecută: ocolirea Palatului Parlamentului, Piața Unirii, urcat pe Calea Victoriei până după Academie, apoi înapoi și pe Elisabeta, urmat de Podul de la Eroilor și încă o tură în jurul Palatului Parlamentului. Adică cam 21 de kilometri cu 5 urcări ușoare în program. Lucrurile au mers perfect încă de la început, cel puțin pentru noi. Ne-a jenat puțin aglomerația, dar ne-am revenit repede și ne-am axat pe un ritm cât mai exact și cât mai...

Citește mai mult...

Nu știu de ce, dar uneori, după o zi foarte solicitantă, parcă nici odihna nu mai e odihnă. Ești frânt, ai nevoie de un somn bun ca de aer, dar, totuși, corpul nu vrea să tragă pe dreapta. Iar creierul, în loc să dea el semnalul, învârtește rotițele aiurea făcând planuri, depănând amintiri sau încurcându-le pe cele două. Cam așa mi-a trecut mie noaptea, cu un du-te-vino între somn și trezire. Și, cum Gavia ne bate la ușă, nici că se putea mai prost. Totuși, dimineața a sosit exact la vremea cuvenită; și cu ea, bineînțeles, a venit și momentul urcării în șa. Începem direct în urcare, căci șoseaua nu are pic de milă. Picioarele urlă și corpurile sunt într-o letargie totală. Facem pauze dese: ba să ne odihnim (abia am plecat!), ba să ne mai dezbrăcăm, ba să așezăm bagajul etc. Cu greu, ajungem în ultima localitate – Santa Caterina – o importantă stațiune a sporturilor de iarnă. De aici, abia de aici, începe adevărata distracție! Cățărarea e mai scurtă decât Stelvio (aproximativ 16 km), iar mie îmi pare și puțin mai domoală. Drumul, în schimb, nu e mai mult decât o potecă asfaltată. La ce s-or fi complicat oamenii să traseze așa cărări prin inimile munților? Peisajul este, și el, în conul de umbră al aceluiași Stelvio. Nu că nu ar fi frumos, cu stâncile golașe și cu poienile alpine, căci este! Dar parcă ne apare puțin șters și cam „departe”. Kilometrii se scurg greu, iar pauzele sunt destul de dese. Astăzi nu ne grăbim, deși avem două pasuri în program. Oboseala s-a acumulat din plin și trebuie să fim raționali. Dacă vrem să nu ne epuizăm, trebuie să păstrăm măsura. Nu de puțin ori, în viață, tragem de noi până e prea târziu. Uităm să privim în jur, să respirăm sau să ne bucurăm. Trăim într-un cerc în care nu contează atât de tare spre ce te îndrepți, ci doar viteza cu care mergi. Și la fel pățești uneori și în șaua bicicletei fiind. Vârful pasului vine imediat după un frumos lac, iar coborârea e și mai spectaculoasă decât urcarea. Drumul e și mai îngust, iar înclinația pantelor aproape că ne dă peste cap. Până și motoarele autovehiculelor se chinuie anevoie la fiecare viraj… În Ponte di Legno ne oprim pentru un prânz sărăcăcios format din ultimele rezerve de mâncare. Passo Tonale ne așteaptă. Și, deși nu e nici jumătate din Gavia (ca lungime), abia aici simțim durerea cățărărilor acumulate. Cei aproape 8 kilometri par o tortură, iar timpul necesar să îi îndurăm, o veșnicie. Peisajul, în schimb, e chiar frumos. Pârtii de schi coboară de...

Citește mai mult...
Prea egoiști să ne mai pese

Prea egoisti sa ne mai pese


Scris de | 4 oct. 2016

Se spune că omul este o ființă socială, care nu poate funcționa decât în mijlocul altora ca el. Ce se uită, însă, să se menționeze, e că pe om îl interesează societatea numai atunci când poate beneficia de pe urma ei. Din fire, suntem egoiști. Preocupați de propriile nevoi, interese, stări de spirit. Nu uităm niciodată că prima e cămașa, abia mai apoi urmând haina. Avem grijă, de fiecare dată, să ne urmărim propriul interes. Dacă mai avem energie, apoi, și pentru alții, bine. Dacă nu, măcar ne vedem cu sacii în căruță. Nu contează unde activăm și nici în ce grup de oameni ne învârtim. Niciodată nu o să întindem o mână, dacă nu vom primi ceva în schimb! Nici când vine vorba de relații și de persoane de care „ne pasă” lucrurile nu stau altfel: oferim timp, vorbe bune, sprijin și primim satisfacție sufletească. Da, legea cu nimic nu e pe gratis se aplică, bineînțeles, și la nevoile umane! Ar trebui ca oamenii să fie aici pentru oameni. De fapt, suntem aici pentru noi: pentru confort, pentru consum, pentru călcat pe cadavre. De aici și invidia, competiția nesănătoasă și orgoliile. Îi vedem pe toți ceilalți ca adversari… Și, într-un fel, e normal. Ce ne-am face dacă toți am avea grijă de ceilalți mai întâi? Am ajunge să trăim într-o lume „defectă” și ciudată. Adică de! parcă nici trezitul de dimineață n-ar mai avea farmec știind că urmează să te dedici altora, nu ție, nu? Doar na: ca să poți să ai grijă de ei, trebuie ca, în primul rând, să ai grijă de tine! Și dacă tu nu te ocupi să fii primul, de ce s-ar ocupa celălalt? Până la urmă, în viață intrăm toți, dar nu reușim decât cei care vrem. Nici prietenii nu mai sunt prieteni. Dacă nu e cu profit, atunci nu e deloc. Nu ne sunăm, decât la ocazii; nu ocazii speciale, ci ocazii de nevoie. Când e rost de întâlnit, e rost de vorbit. Nu realizăm că, de fapt, trebuie să ascultăm… Suntem primii în a da sfaturi. Și ultimii în a întinde o mână. Așa se face că felul în care se prezintă societatea contemporană nu e nicio surpriză: cum să crești frumos și deplin, când focusul e doar pe propria ființă? Căci, într-adevăr, viața nu e atât despre a lua, cât despre a da! Iar atunci când schimbi ordinea, nu ai cum să obții decât haos. Sau războaie, sărăcie și ură. Sau clase sociale. Problema e că am fost răniți. Cu intenție sau fără, dar cicatricile s-au adunat. Nu putem să ne deschidem, nu putem să fim noi cei care...

Citește mai mult...
M-am reîntors

M-am reintors


Scris de | 29 sept. 2016

Și m-am întors! Nu că am vrut, Dar nu prea am avut de-ales… Mi-e sufletul în franjuri rupt Și gândul îmi oftează des. Te-am regăsit, oraș pierdut a dezgolire, La fel: aglomerat, pustiu și trist. Mă-nec ușor prin amintire, Dar mă opresc; nu vreau să risc… Mă tot întreb: unde mă duc? Și ce-am să caut pe pământ? De-aș fi ce vreau, aș fi…un nuc, Să am un loc al meu înfipt, adânc. Aș vrea să strig, dar deranjez. Deci tac; doar ochii mi-i închid… Prefer să stau, să mă așez Și să zâmbesc, cu foc arid. E noapte-afară, calm, plăcut. În suflet bezna-i cu amar. Orașul fuge…-n ritm acut, Eu stau blocat. Să stai e rar… M-am reîntors, sperând la bine. Doar că-i la fel ca până-acum! Constat că, de nu schimb în mine, Totul e-o pleavă și un...

Citește mai mult...

Când vine vorba de zilele dificile, ai două posibile variante de abordare: fie tragi de tine la fiecare pas, nevenindu-ți nici să ieși din cort, nici nimic, fie stai ca pe jar și abia aștepți să dai piept cu greul ca să îl înfrunți. E adevărat, de obicei alegem prima variantă, dar astăzi clocotim de entuziasm și de nerăbdare. Nu de alta, dar uriașul – Pasul Stelvio, 2757m – ne așteaptă! Totuși, mai întâi avem de urcat serpentinele rămase de cu seara către Pasul Reșia. Kilometri nu sunt mulți – în jur de 6 – dar suntem neîncălziți și somnoroși, așa că pedalele nu se învârt chiar repede. Mai mult, e chiar răcoroasă vremea, iar soarele se arată cu greu printre coroanele copacilor ce străjuiesc șoseaua. În Italia sosim abia după ce trecem iarăși prin Austria, iar pasul e mai mult o convenție: e așezat pe vârful unei coline ce desparte două văi montane superbe. Coborârea e lină, paralelă cu lacul de acumulare Reșia, iar micile localități ce le străbatem sunt mai mult decât superbe! Constat, fără să vreau, că și pe aici m-aș muta… Serpentinele sosesc și ele, așa că tocăm altitudinea mult mai repede decât ne-am dori. Când știi că urmează să urci Stelvio, vrei să fii cât mai sus, nu cât mai jos! Imediat ce ieșim din Ponte Stelvio, ne oprim să alimentăm. Ne așteaptă aproximativ 26 de kilometri de cățărare! Drumul e plin: mașini, motociclete și biciclete se „bat” să profite de renumele și frumusețea zonei. La început e ușor – mergem pe firul unei ape, iar înclinația nu depășește 2-3%. Nu după mult timp, însă, ne lovim de primele curbe la 180 de grade, iar odată cu ele îmi scapă și o exclamație din piept: – 48! Evelin e departe în față, dar imediat ce îl ajung îi repet „revelația”: – Sunt 48 de serpentine până sus! – Câte? reușește să își facă curaj să întrebe. Și revine: – Nu are nimic, doar de asta am venit! Stelvio, păzea! Și se aruncă în șaua bicicletei și începe să învârtă la pedale. Niciodată, când am plecat în astfel de călătorii, nu m-am documentat cum trebuie de acasă. Îmi place să păstrez necunoscutul, să nu știu prea multe date și informații. Simt că, făcând astfel, mă bucur mai deplin de locurile pe care le vizitez. Parcă nu ar mai avea niciun farmec să ajung undeva și să știu deja totul! Așa că nici de Stelvio nu știm mare lucru: decât că e al doilea pas din Europa (Iseran-ul – numărul 1 – l-am urcat anul trecut), că e foarte lung și dificil și că din vârf...

Citește mai mult...
Pagina 20 din 108«...10...1819202122...30...»