Scris de bogdan


Deși nu vreau, trebuie să mă trezesc. Nu am dormit prea mult în noaptea ce tocmai se încheie, dar trenul ajunge în stația la care urmează să cobor. E încă noapte, dar clădirile din Turnu Roșu încep să se zărească. Se anunță a fi o zi interesantă. Urc în creasta Făgărașului. Sunt singur. E prima experiență de genul – pe munte, pe cont propriu, pentru mai multe zile -, dar sunt încrezător că totul o să fie bine. Am fost prevăzător: am, în rucsacul ce cântărește aproape 17 kg, tot ce îmi trebuie. Sau cel puțin așa cred. Urcușul e dur, mult prea dur. Începe lin, pe drum forestier, iar apoi se avântă pe o potecă de pădure ce îmi taie respirația. Nici cerul nu se vede, așa de sus este! Într-un fel, e ca pe drumul vieții, atunci când încerci ceva nou: la început pare ușor. Apoi, realizezi că nu ai aflat toate datele și că e greu de îți vine să te iei cu mâinile de cap. Doar la final realizezi că, după greutăți vine și binele – trebuie doar să fii suficient de încăpățânat ca să continui. Lăsând pădurea în urmă, peisajul mi se descoperă în toată măreția lui. Mă simt pe acoperișul lumii, deși nu am ajuns deocamdată nici pe cel al României. Îmi place liniștea aceasta a sălbăticiei enorm. Calmul, relaxarea sau momentele de respiro au ajuns sa ne lipsească atât de mult că nici nu le mai simțim lipsa! Oare după ce alergăm așa, fără întrerupere? Traseul pe creastă e lung. Are cam 80 de km în total. Pe deasupra, mai e și greu. E ca o sinusoidală imperfectă, ce mă poartă când pe vârfuri, când în vale. Iarăși trag paralele cu viața… Urcând, realizez că am subestimat muntele. M-am crezut mai bun, iar acum plătesc prețul. Nici vorbă să mă țin de planul inițial și să termin în 3 zile! Obosit, iau decizia corectă: mă opresc din vreme ca să am timp să îmi revin. Mă simt înțelept: e mare lucru să știi când să dai puțin înapoi ca să poți să te avânți mai tare, mai târziu! A doua zi urc Negoiul, iar apoi gonesc către Viștea și Moldoveanu. Vreau să le fac pe toate într-o zi…Cobor prin Strunga Dracului, deși oficial e închisă din cauza căderilor de pietre. Nu o fac din proprie inițiativă, dar văd alți oameni înainte care mă asigură că e în regulă. Pe la jumătate constat cât de mare e pericolul, dar e prea târziu să dau înapoi. Dacă aș putea, nu aș mai lua-o pe această variantă. Pur și simplu, unele riscuri nu merită asumate. Pe...

Citește mai mult...

Cieswyn e un orașel tare ciudat, deși este cochet în felul lui. Împărțit între două țări – Polonia și Cehia – ne dă peste cap cu marea lui aglomerație și cu străduțele întortocheate. Am parcurs kilometri buni deja și, pentru că stomacurile își cer drepturile, căutăm un magazin la care să oprim. Se întâmplă să ne iasă Kaufland-ul în cale, așa că el e alesul. Evelin pune într-o priză de afară device-urile, iar eu intru după mâncare. Cumva, ne-am împărțit responsabilitățile: el se ocupă de încărcat, eu de cumpărături (și multe altele, dar asta e altă poveste). Parcarea, păstrând notă comună cu orașul, este extrem de aglomerată. Ronțăim niște dulciuri și ne grăbim să ieșim, căci civilizația parcă se simte inconfortabil. Reîncep dealurile caracteristice Slovaciei și Cehiei – ne simțim într-un carusel în care nu am vrut să urcăm. E cald. Prea cald. Nu, nu ducem dorul norilor și al ploii! Ne-ar prinde bine, însă, o sursă de apă pentru seară ca să ne spălăm cum trebuie… Ne îndreptăm spre Brno, singurul oraș mare pe care îl vizităm în Cehia. Lui Evelin i-ar fi plăcut să ajungem și în Praga (și mie mi-ar fi plăcut să revăd acest minunat oraș, recunosc), dar nu avem timp de un astfel de ocol. Traseul ne poartă exact în direcția opusă, către sud – Alpii ne așteaptă. Doar gândul munților pare să mai îndulcească aventura noastră. Nu știu exact de ce, dar parcă entuziasmul din anii anteriori m-a părăsit. Poate că noutatea nu mai e chiar noutate, ținând cont că mergem prin aceleași culturi și aceleași țări, nu știu. E frumos, e foarte frumos, dar parcă îmi lipsește pasiunea. Iar eu, cel puțin, dacă nu fac ceea ce fac cu pasiune, atunci mai bine nu îl mai fac deloc! Trebuie să ne oprim des, căci Garminul nu poate să calculeze distanțe prea depărtate, iar intersecțiile sunt mai dese decât ne-ar fi convenit nouă. Cu grijă, găsim drumurile dorite, deși bifăm și 2-3 ocoluri scurte. Trecem prin niște sate urcate pe vârfurile unor dealuri mai înalte. Versanții sunt acoperiți de păduri, mulți dintre ei. Din loc în loc, crenelurile vreunui vechi castel răsar deasupra copacilor. Poate exagerez, dar cred că parcurgem cea mai interesantă parte a țării. Vremea nu ne lasă, nici de asta dată, să ne oprim când vrem, ci ne obligă să tragem pe dreapta mai devreme. Intrăm pe un drum de câmp, la marginea unui sat. E liniște, doar trenul trecând din timp în timp. Un tată iese cu copiii la o joacă de seară. Intră în vorbă cu mine, dar nu ne înțelegem – cu greu, evident – decât prin...

Citește mai mult...

Pe drumuri fiind, constat că libertatea este, până la urmă, o alegere. Iar oamenii, oricum ar da-o ei, se împart în două mari categorii: cei care sunt liberi și cei care spun că și-ar dori să fie. Bicicleta, mie unul, îmi arată că sunt liber. Poate e doar o iluzie, dar cu siguranță e o iluzie ce merită urmărită și păstrată. E ca un necunoscut în care, conștient fiind de existența lui, te arunci. Au trecut zece zile de când am plecat de acasă. Din păcate, nu a fost cea mai dulce și simplă despărțire. Oamenii și locurile cu care te-ai învățat și cu care te simți bine nu se pot căra după tine. Oricât ți-ai dori, nu poți să faci tu partea altcuiva. Căci viața e o chestiune de alegere, iar fiecare dintre noi ne aflăm acum exact unde vrem să fim. Cu puțină onestitate și responsabilitate, am putea recunoaște că ne place traiul pe care îl ducem. Ce dacă suntem „neliberi”? Merge și așa… Îmi place să mă trezesc dimineața și să realizez că sunt în cort, undeva prin lume sau pe munte. Dacă aș putea, m-aș muta într-un cort. Nu pentru confort, ci pentru simplitate și frumos. Prea ne-am complicat traiul în societate, prea ne-am distrus orizonturile! Ne-am învățat să ne creem nevoi de care – culmea! – nu avem nevoie. Să ne mai mirăm că nu avem timp? Și astăzi e tot rece afară, la fel ca în celelalte dimineți. Iarba e plină de rouă, iar păsările ne îndeamnă să ne facem curaj să primim surprizele noii zile. Începem direct cu urcare, cale de 3-4 kilometri. În vârf, ne oprim pentru câteva poze, iar apoi gonim la vale. Mergem cot la cot cu TIR-urile, coborând constant cu viteze de peste 50 km/h. În Dolny Kubin virăm ușor spre dreapta și ne continuăm traseul către Polonia. Moralul ne e sus azi. Am început frumos, iar razele jucăușe ce încep să spargă norii ne încălzesc și fizic, dar și psihic. Urcăm iarăși. Parcurgem un drum nou, proaspăt reabilitat. Pădurea de foioase ne mărginește calea. Treptat, aceasta îi lasă locul celei de conifere. E liniște, doar respirațiile grăbite spărgând calmitatea. Mergem ușor, așteptând vârful. De acolo până la graniță nu ar trebui să fie mai mult de câțiva pași. Ne înșelăm. Capătul cățărării sosește mai târziu decât ne-am fi gândit. Iar până la vamă mai avem cam două ore de mers. Flămânzi, oprim să cumpărăm câte ceva. Încercăm să încărcăm Garmin-ul, dar suntem refuzați. De două ori. Și, uite așa, entuziasmul de dimineață lasă loc unei apatii seci. S-a încălzit. E cam zăpușeală. – Oare o să plouă și...

Citește mai mult...

E foarte ciudat cum, atunci când e soare, ai impresia că nu poate să fie niciodată altfel. Și cum, atunci când plouă, pare că așa o să o țină la nesfârșit. E adevărat, rațional știi că nici vremea bună și nici cea rea nu pot să dureze o eternitate, dar cu emoțiile nu se simte la fel. E și cu vremea, cum e cu viața: nici necazurile, nici fericirile nu durează, dar, pentru suflet, mereu pare că e altfel. Așa am ajuns să fim noi: într-un vas cu deznădejde în care soarele nu o să mai răsară niciodată. Dimineața nu e roz, ci gri. În vale, se vede orășelul pe care sperasem de cu seară să-l lăsăm în urmă. După un mic-dejun îndestulător și o dezmorțire completă, începem traseul zilei. Coborâm, iar frigul ne pătrunde până la măduvă. Apoi fierbem, căci mai trebuie să și urcăm – niciun deal nu rămâne dator. Astăzi bate și vântul. Cred că e prima zi de la plecare când avem așa curenți de aer. E și bine, dar și rău: înseamnă că urmează să se schimbe vremea (deci să revină vara cu soarele ei), dar pedalatul devine incredibil de obositor. Abia dacă ajungem la 12-14 km/h, cu mari eforturi. Pare că mergem într-o urcare continuă. Ne e cald și frig, în același timp. Ușor, dar sigur, moralul ni se duce spre zero. Prindem, din fericire, un „tren” de care profităm: pedalăm câțiva kilometri în spatele unui utilaj care ne protejează perfect de vânt. Mergem cu aceeași viteză, dar efortul e aproape inexistent. Din păcate, bucuria nu durează foarte mult, dar e de ajuns să ne mai redea curajul. Ne apropiem de munți – de Carpați. De partea lor cea mai înaltă, de fapt, căci prin ei umblăm deja de zile bune. Suntem prieteni apropiați, îmi place să cred. Rar găsești o relație mai apropiată și mai sănătoasă ca între munte și om. Mergem paralel cu ei și, dacă nu ar fi pătura de nori de la 1800 m, am vedea vârfurile în toată splendoarea lor. Sunt stâncoși Carpații pe aici, parcă le lipsește veșmântul verde al pădurii. Mă lovește nostalgia: mi-ar plăcea să dau bicicleta pe bocanci și să urc pe câteva trasee, dar nu e timp. Cine știe, poate altă dată, căci ideea de aventură nu e rea – hiking și cicloturism în același pachet. Către seară pare că scenariul zilei precedente se va repeta, dar ploaia ne cruță. În schimb, intrăm într-un fel de vale îngustă, unde ne e greu să ne găsim loc de campare. Nu mai oprim devreme, ci tocmai invers: suntem nevoiți să mergem mult mai mult decât ne-am fi...

Citește mai mult...

– Ne oprim? întreabă Evelin. Nu de alta, dar măcar să ne îmbrăcăm, continuă el. Plouă iarăși. E seară, dar ar mai fi mers pedalat încă vreo oră. Din păcate, vremea are alte planuri. După o zi încărcată de nori amenințători, iată că a venit momentul de care ne era cel mai teamă. – Bine, dar haide să ne grăbim! Și să vedem dacă dăm de un loc mai ascuns ca să campăm…îi răspund eu, trăgând aprig de frâne. Tocmai terminăm de coborât unul din multele dealuri de pe parcursul zilei. Așa ne-a fost tot traseul prin Slovacia:  urcare-coborâre, urcare-coborâre. Doar în preajma orașului Kosice, unde am oprit pentru cumpărături și stabilirea traseului, ne-am bucurat de puțin plat. Nu a durat, însă. Iar speranțele noastre cum ca măcar vremea să redevină bună, s-au mai lăsat și ele așteptate. Dar măcar coborârile sunt faine pe aici. După ce împingi la deal 20-30 minute, parcă nimic nu se simte mai fain decât să zbori cu 50-60 km/h către vale. Și nici peisajul nu e mai prejos, căci străbatem păduri întinse, pline de liniște și aer curat. Pare că am fi în munți, dar altitudinea nu e mare, totuși. Mai bine, căci altfel cățărările ar fi și mai dure! – Campăm? vine întrebarea cu care fratele meu mă tulbură din efortul pedalatului. – Unde? răspund eu, ridicând capul și lăsând ploaia torențială să îmi biciuiască fața. În spatele pinilor? continui eu, văzând copacii ce mărginesc șoseaua în vârful dealului. – Da, exact!! îmi strigă el, ridicându-se din șa și accelerând să inspecteze locul. Din păcate, nu putem campa oriunde. Deși avem experiență și nici frică nu ne este, încercăm cât mai des să nu atragem privirile. Nu știi niciodată ce fel de oameni te-ar putea vedea sau de ce polițist „zelos” dai…Cu atât mai mult acum, trebuie să avem grijă sporită: satele de rromi de cu o zi înainte s-au continuat, așa că nu e deloc confortabil să petreci noaptea prin preajma lor. Nu de alta, dar din multitudinea de barăci pe lângă care am trecut ne tot priveau chipuri nu chiar prietenoase… – E în regulă! vine confirmarea, așa că ne luăm imediat să împingem bicicletele, prin iarbă, până la locul cuvenit. E cam noroi pe marginea lanului de grâu, dar improvizăm cu niște crengi de pin și ierburi mai mari, așa încât să avem un loc uscat și curat. Mâncăm pe fugă în ploaia care s-a mai domolit puțin și ne aruncăm în așternuturi. E incredibil cât de frig poate să fie afară și cât de cald în sacul de dormit! Dar nu avem mult timp să ne gândim la...

Citește mai mult...
Pagina 20 din 105«...10...1819202122...30...»