Scris de bogdan


În piața de suflete

In piata de suflete


Scris de | 28 Mar 2017

M-am trezit, pe nepusă masă, în piață. Nu îmi aminteam să am treabă acolo, dar ofertele nu erau puține, iar vânzătorii știau cum să atragă. De pe tarabe, diversitatea îmi dădea ghes să mă cuprindă în ghearele nefaste. Și, deși inițial am încercat o luptă timidă cu ispita, m-am surprins curând cu ochii în toate părțile, căutând marfă cât mai de soi. Peste tot, agitație mare. Oameni alergând în toate părțile sau negociind prețurile la sânge. Pe alocuri, se vedeau zâmbete de satisfacție. Prin colțuri, lacrimile curgeau cu amar. M-a cucerit tabloul acesta bizar. Voiam să întorc spatele și să fug, dar picioarele îmi erau ca de plumb. Mai mult, au început să mă poarte printre tarabe. Marfa – multă, frumos aranjată și cosmetizată – mă îmbia să o încerc. Cu ochii la portofelul inimii, am început marea explorare. Erau suflete pentru toate buzunarele. Pentru cei atenți cu economiile, se găsea ușor calitate la prețuri acceptabile. Pentru cei cu pretenții, însă, care voiau ceva mai mult decât o carcasă frumoasă, misiunea nu mai era așa ușoară. Iar greul apărea abia după efectuarea tranzacției – în timp, când aflai dacă ce ai cumpărat e real sau doar o iluzie formată din rămășițe ambalate într-o anume formă de frumos. Pe gânduri, am început să cheltuiesc din visterie. Am ales cu grijă și am plecat să mă bucur de inima proaspăt achiziționată. Cu timpul, relele au învins bunele și, cele ce cândva păreau suflete pereche, s-au descoperit străine unul în fața celuilalt. Rar ceea ce e frumos și durează… M-am reîntors, deci. Alt colț de piață luat la picior, alte tarabe vizitate, alte negocieri purtate. Ne înțelegem, plătesc cu sentimente în stare pură și merg să îmi continui viața, sperând la mai bine. Când vine vorba de iubire, nimeni nu se pricepe mai bine la mințit ca noi înșine. Pe drum, același rezultat: poteci separate, cu lacrimi udate, lăsând răvășite suflete rănite. Oare de ce nu e mai ușoară dragostea? Atât de frumoasă și, totuși, atât de cruntă!… Nu e greu de intuit, așadar, că mi-am făcut un obicei din a vizita piața de suflete. Undeva acolo, între miile de inimi, trebuia să fie și cea care să îmi rămână mie! Așa că istoria s-a repetat, pierzându-i numărul: privit îndelung la marfă, analizat ambalajul, culoarea, calitatea aparentă, discutat cu vânzătorii etc. De fiecare dată, plecam acasă crezând că am luat ceva mai bun, ce o să dureze pentru totdeauna. Iluzii! Constatam, relativ curând, că am plătit scump un produs de duzină… Și, fără să îmi dau seama, am ajuns să îmi rămână doar o inimă fărâmițată a mărunțiș. Cu deznădejde, am revenit iarăși...

Citește mai mult...
Când ceri prea mult de la tine

Cand ceri prea mult de la tine


Scris de | 22 Mar 2017

De slogane cum că „cerul e limita” sau „țintește luna, iar de vei rata oricum vei fi printre stele”, suntem cu toții sătui. De-alungul timpului, a avut grijă viața să ne arate că faptele mărețe nu se fac din vorbe, iar deciziile care capătă formă sunt mai mult decât simple declarații aruncate în mijlocul unei euforii de entuziasm. Ca să reușești, e nevoie de ceva în plus, iar acest ceva rămâne, cel mai adesea, de neidentificat. Totuși, societatea ne servește iluzia că trebuie și că putem să fim cei mai buni. Constant, suntem bombardați de mesaje care, deși sub forme diferite, conduc către același aspect: dacă nu ești în top, nu exiști. Ajungem, astfel, să raportăm succesul la un număr de factori externi, scoțându-ne pe noi din ecuație. Din această cauză banii, poziția în ochii cunoscuților sau mașinile pe care le conducem devin, fără să realizăm, norme de judecată. Mai mult, comparându-ne cu ceilalți, dăm startul la nefericire. Nu conștientizăm că, deși comparația în sine nu e rea (ba chiar poate fi benefică, folosită cum trebuie!), a ne raporta la ceilalți constituie primul pas către un trai ratat. Din păcate (sau era fericire?!?) drumurile vieții nu seamănă între ele, iar frumosul vine tocmai din provocarea pe care această căutare după sens o aduce – dacă vrei mult, atunci fă în așa fel încât să și obții. Capcana în care cu toții cădem, însă, e aceea că ne dorim ce au alții, nu ceea ce e bun pentru noi. Uităm că succesul nu se obține după rețete, ci că acesta e suma unor descoperiri și eforturi mărunte, cotidiene. În plus, nici măsura nu este aceeași: fiecare își definește așteptările, standardele și realizările care să îl facă fericit. Din păcate, am ajuns să cerem prea mult de la noi. Privim la toți cei care au obținut recunoaștere și îi luăm ca modele. Ne promitem că, într-o zi, vom fi asemenea lor. Și muncim, muncim și muncim, zi de zi și clipă de clipă, pentru asta. Facem sacrificii dureroase și repetate, în speranța că va veni și un mâine în care să ne fie mai bine. Trebuie, până la urmă, să devenim cei mai buni în sfera noastră de activitate, nu? Altfel nu ne așteaptă altceva decât categorisirea cea mai cruntă: ratați. Doar că nu, nu trebuie să devii cel mai bun. Nu e nevoie să te uiți stresat în părți și să îți faci coșmaruri că alții se descurcă mai bine! Viața ta e diferită de a lor, iar necunoscutele sunt atât de multe încât e imposibil să copiezi un alt drum. Mai mult, viața nu e nici dreaptă: nu plecăm toți din...

Citește mai mult...
Nici negrul nu-i atat de negru

Nici negrul nu-i atat de negru


Scris de | 14 Mar 2017

În viață, nu toate zilele sunt cu soare, după cum nici toate momentele nu sunt pline de strălucire. Mai mult, deși tendința fiecăruia e către un mâine mai bun, realitatea e că rar se întâmplă astfel. Din contră: când e să vină problemele, se adună atâtea să nu le mai poți duce, iar timpul nu numai că nu rezolvă, ci mai rău încurcă. Simți, fără să poți să te oprești, cum aluneci într-un hău mai negru ca noaptea. Brusc, pare că viața ți se sfârșește. Nu știi de ce trăiești sau care îți e rostul pe acest pământ. Teoria da, încă îți sună în cap, dar să fim serioși, teoriile nu sunt bune decât atunci când nu ai nevoie de ele! Relațiile îți scârțâie – pare că toți demonii de pe lume s-au strâns să îți joace feste, punându-ți amarul în cale. Ai de toate, până la urmă, dar, de fapt, îți lipsește totul. Te simți neînțeles și al nimănui…și nimic nu doare mai tare ca un dor ce nu poate fi alinat. Ai vrea, cât încă ești conștient că te scufunzi, să îți iei destinul în mâini. Știi că, dacă nu vrei să ajungi o epavă, trebuie să te lupți să ieși la suprafață. Așa că te zbați să te apuci de ceva în căderea ta către neant. Încerci să oprești prăbușirea sau să o încetinești, cel puțin. Orice, numai să nu te zdrobești definitiv de pietrele de pe fundul gropii! E clar că o să doară, dar măcar să doară mai puțin și pentru o perioadă cât mai scurtă de timp… Totuși, uiți că soluția nu e să te agiți ci, din contră, să te relaxezi. Nu să îndepărtezi gândurile neplăcute e cheia, ci să le accepți, lăsându-le să treacă singure. Până la urmă, lasă totul să plece și vezi ce rămâne. Lucruri, oameni, situații – nu știi care te scufundă mai tare până când nu le renunți la premiza că salvarea vine din exteriorul tău. Mai mult, odată cu schimbarea perspectivei, încep să se schimbe și tablourile. Surprinzător, dar lumina pătrunde chiar și în cele mai dosite colțuri, totul e să aștepți ca ochii să ți se adapteze! Cu timpul, nici negrul nu e atât de negru și parcă nici durerea nu e așa cruntă și de neîndurat ca mai înainte. Bineînțeles, nimic nu s-a schimbat, noroiul și sentimentul ratării vieții e tot acolo, dar parcă începi să te aduni ca să îi faci față. Nu e ușor, dar măcar te târăști către înainte. E interesant că, atunci când te decizi să te focusezi pe razele de speranță, constați că acestea sunt mai multe decât ți-ai...

Citește mai mult...
Hai, primăvară!

Hai, primavara!


Scris de | 9 Mar 2017

Hai, primăvară, mai iute afară, Să umpli natura cu tot ce-i frumos, S-aduci aer cald în tablou și pe seară, Să-mbraci, ce e-n jur, cu veșmânt glorios! Hai, primăvară, mai iute din zare, Cu toate-ale tale culori de nescris, S-aduci zâmbet cald în loc de oftare, Să iei nepăsarea…s-o faci paradis! Hai, primăvară, mai iute pe munte, Să scoți din zăpadă un verde curat! Cu el, către cer, sufletul să se-avânte, Fericirea, în stropi, s-o scoți din iernat. Și hai, primăvară, mai iute în mine, Să umpli un suflet cu noi bucurii, Să uit niciodată mărirea de bine, A vieții iubire ce-atinge...

Citește mai mult...

Dacă aș putea șterge amintirile urâte care îmi brăzdează sufletul, dar pierzându-le și pe cele frumoase, le-aș ține pe toate. Dacă, evitând tristețea, aș rata fericirea, aș îmbrățișa durerea cu toată inima, fără ezitări și regrete. Viața este, din start, o prostie. Te naști fără să alegi unde, când și în ce context. Crești înconjurat de oameni care, deși cel mai adesea îți vor binele, nu au aproape deloc habar cum să îl implementeze. Continui cu alegerea unei cariere, fix la vârsta când nu știi nici ce vrei să faci mâine, dar peste ani! Apoi urmează bătăile de cap cu ceilalți , dragostea și intratul în rândul societății. Practic, joci cu ceea ce primești, iar menirea ta e să înveți să accepți realitatea și să dai tot ce ai mai bun ca să obții maximul din traiul pe acest pământ. Pe drum, îți creionezi amintirile. Timpul – binecuvântare și blestem în același timp – te ajută să le trăiești, să le păstrezi sau să le dai deoparte, ca balast. Unele sunt de neuitat: îți iau ființa și ți-o așează pe portativul fericirii indiferent de câtă vreme s-a așternut între tine și ele. Altele încă îți mai aduc lacrimi în ochi – lacrimi pline de dor, de regrete sau de speranțe neîmplinite. Sunt ca un amestec dulce-acrișor, amintirile, transformând trecutul în prezent – nimic din ce te-a marcat cândva nu e pierdut, înveți să nu te mai doară, doar. Viitorul, însă, ar trebui să aducă amintiri mai bune. Și, dacă ar fi să poți alege între cele ce au fost și cele ce vor să vină, trebuie să îndrăznești să pariezi pe necunoscut, fără nicio ezitare. Până la urmă, e datoria fiecăruia ca ziua de mâine să fie mai bună ca cea de azi. Din fericire, putem păstra și ce a fost, dar și ce va să vină. Să nu uităm, însă, să uităm să mai doară.    ...

Citește mai mult...
Pagina 4 din 104«...23456...10...»