Scris de bogdan


#30dezile30detari

#30dezile30detari


Scris de | 1 Aug 2017

Când vine vorba de nebunii împlinite, se poate vorbi de două categorii: fie cele gândite la rece și visate de mult, fie cele spontane, acceptate într-o clipire din ochi, fără să iei prea mult în calcul implicațiile. Mersul cu trenul timp de o lună prin Europa – nebunia mea de anul acesta – a fost, fără doar și poate, o combinație interesantă între cele două. Pe de o parte, îmi doream de ani buni să fac asta, dar pe de alta, am plecat la drum fără să anticipez prea mult în ce mă bag. Nu știu alții cum funcționează, dar eu, când e rost de provocări, dau randament atunci când sar în gol fără să mă gândesc – ulterior, când euforia trece și înțeleg cerințele și curajul necesar mersului până la capăt, chiar dacă mă panichez, nu mă opresc până nu reușesc. Cumva, e vorba de o autoconstrângere ca să fiu sigur că nu fug din fața greului. Biletul de Interrail l-am cumpărat la sfârșit de Noiembrie, chiar dacă nu urma să plec decât în Iunie, tocmai pe acest principiu: sari și verifici ulterior dacă ai parașuta. Nu m-am omorât să fac planuri, voiam să fie ceva lipsit de stres, de bariere și de limitări: știam că vreau să merg cu bani puțini ca să mă bucur de o excursie „la firul ierbii”. Mai mult, ideea era să fiu pe cont propriu 100%. Dacă, în trecut, în fiecare din excursiile cu bicicleta am avut însoțitori, acum ar fi trebuit să nu fiu decât eu cu mine. Mi-ar fi prins bine atâtea zile de regăsire, de introspecție, de stat, singur și dezgolit, în fața propriului suflet. A ne analiza, sincer și direct, viața, iată o activitate pe care omul modern o evită iarăși și iarăși – fugim, tot timpul, de a rămâne singuri. Totuși, planetele nu s-au așezat, așa că am pornit la drum cu un prieten, urmând ca tura de redescoperire să se amâne pe termen nedeterminat (iarăși). Eram noi și două rucsacuri, în dimineața plecării. Și tatăl prietenului meu și fata mea iubită, ce avea să mă însoțească până la Craiova. Și atât, dacă nu pun la socoteală tona de emoții din suflet și temerile ce parcă se adunaseră toate în mine, exact atunci! Călătoria urma să ne poarte, în linii mari, prin toată Europa: mai întâi Țările Nordice, apoi Peninsula Iberică urmată de Alpi și Italia, iar în ultimă instanță o fugă rapidă prin Balcani. Bineînțeles, urma să vizităm și o mulțime de alte țări și orașe între destinațiile-țintă, dar acestea erau toate pe planul secund, important era să ajungem pe unde nu am mai fost. Până la Budapesta...

Citește mai mult...
Moartea in haine de gala

Moartea in haine de gala


Scris de | 29 Iul 2017

Dădea târcoale casei de multă vreme. Deghizată în haine de boală și venită la pachet cu lipsă de poftă de mâncare, făcea tot posibilul să ne arate că da, e aproape. Că întârzie, asta era doar iluzie, pregătirile erau toate încheiate și nu aștepta decât semnalul cuvenit pentru a-și face intrarea în scenă. Căci da, uneori, moartea așteaptă încuviințarea omului înainte de a își juca rolul… Nu sunt multe cazurile când scena aceasta se petrece liniștit, pe tăcute, în surdină. De obicei, moartea te lovește bădăran, dur, fără milă. Te ia, pe nepregătite, și te aruncă în hăuri din care nu știi cum (și dacă) o să mai ieși. Vrea, într-un fel, să târască după ea nu doar pe cel în cauză, ci și pe toți cei dragi lui, ce îl înconjurau și îi luminau traiul. Sunt, însă, și situații când discreția e mantaua cu care aceasta se înfășoară. Tiptil, deschide ușile, își face curaj să intre și, după două-trei momente de ezitare, se așează pe pat să se odihnească ca după un drum lung. Cu grijă, liniștește bolnavul și, cu duioșie parcă, îi închide ochii sufletului – De ajuns! parcă șoptește… A fost anul despărțirilor pentru mine. E adevărat, nu am pierdut pe nimeni atât de apropiat, dar nu ai cum să nu suferi când cunoscuți cu care ai interacționat, cu care ai povestit și despre a căror viață știai, se pierd în bezna cea de pe urmă. A fost mai întâi Geta, o tânără alpinistă pe care o cunoscusem la TEDx Eroilor și cu care împărțeam atunci scena. Apoi, un prieten de familie al părinților care, subit, s-a pricopsit cu un cancer ce i-a curmat zilele în doar câteva săptămâni. Iar acum…acum s-a dus tataie. Așa îi ziceam, da, tataie! Și, ah, ce bine i se potrivea rolul acesta! Nu că ar fi fost el omul acela desăvârșit căruia să nu ai ce să îi reproșezi, nu – a fost, însă, persoana care, așa cum s-a priceput, a oferit celor dragi tot ce a avut mai bun. Încăpățânat, din cale afară de hotărât, harnic cum rar îți e dat să vezi pe cineva, mereu pus pe drumuri, gata oricând să te ajute cu o vorbă sau cu o mână întinsă…Nu l-aș putea identifica niciodată cu bunicul tipic din povești, care nu are altceva mai bun de făcut decât să stea pe prispă și să citească nepoților povești – din contră, a rămas, până aproape în ultima clipă, mâna de fier ca știa că viața nu e ușoară și că, dacă vrei să reziști, trebuie să lupți. Prin exemplu, nu prin vorbe, a știut să arate ce înseamnă să...

Citește mai mult...
Ce am făcut cât am tăcut

Ce am facut cat am tacut


Scris de | 17 Iul 2017

Am realizat, privind în trecut, că nu reușesc niciodată să scriu în mod constant – oricât mi-aș propune, am perioade în care zilele se înșiruie fără să postez nimic nou pe blog. Motivele sunt diverse, știu, dar niciunul nu constituie o scuză suficient de bună pentru cineva care, în mod conștient, își propune să facă din scriitura lui o „operă” cu aspirații de artă. Pe nesimțite, am dispărut din peisaj o bună bucată de vreme. Ce a început ca o perioadă lipsită de inspirație, s-a continuat cu săptămâni de muncă și cu pregătiri pentru una din excursiile pe care o visam de multă vreme. Așa se face că, oricât de bine m-am organizat și oricât de mult mi-am dorit, pur și simplu a trebuit să renunț la unele activități. Dar nu e rost de teamă, m-am întors și sunt tare hotărât să recuperez! Nu că ceea ce pierzi s-ar putea recupera vreodată (în mod real, zic, nu în calcule pe hârtie), dar măcar să trag mai tare decât aș face-o în mod normal, pot să încerc. Totuși, pe unde mi-au umblat gândurile, sufletul și pașii? Ei bine, iată o întrebare la care nu știu să răspund în totalitate. Pentru că, dacă atunci când vine vorba de pași e ușor să îmi asum parcursul, când le iau în discuție pe primele două, firul devine încâlcit tare, iar capetele îmi sunt imposibil de găsit. Gândurile, știu sigur, mi-au colindat, în lung și în lat, cam peste tot pe unde s-a putut. De la mărunțișuri cotidiene, până la planuri îndrăznețe de viitor, au avut ele grijă să acopere tot tabloul. Pe alocuri, au luat cu ele și sufletul, căci uneori creierul poate face casă bună cu inima, deși nu e deloc ușor. Cu trupul…cu trupul e altă poveste! Așa cum aminteam, am reușit să plec într-o călătorie pe care mi-o doream și care, deși a ieșit total altfel de cum o visasem și planificasem, și-a meritat din plin timpul și banii. Cu rucsacul în spate, am urcat în tren spre Occident, urmând ca o lună întreagă să bat la picior cât mai multe, fără niște linii bine definite, ci lăsând necunoscutul să mă surprindă. Ideea era să ajungem în 30 de țări în 30 de zile (#30dezile30detari), dar ce a ieșit e destul de departe de asta. Oricum, urmează un scurt rezumat al călătoriei pe blog (deci țineți aproape!), și, cine știe, dacă vor exista doritori, poate și o scurtă cărticică cu tot ce implică să pleci la drum doar cu un rucsac, un prieten și niște bănuți în buzunar (cum să te boschetărești, de bună voie, prin țările Europei, adică – și...

Citește mai mult...

Marți, 18:20 Primele mașini le ratez. Nu știu de ce, dar mereu am nevoie de timp să intru în pielea autostopistului. Pur și simplu, le las să treacă, fără niciun semn. Realizez, însă, că seara bate la ușă și că drumul nu e circulat, așa că fiecare posibilă șansă trebuie încercată. Nu am de așteptat mult, un VW albastru se oprește, dar nu mă poate duce decât un sfert din distanță. Accept imediat, orice kilometru în mașină se traduce în 10 minute mai puține de mers pe jos. Ne luăm la povestit. Jovial, șoferul meu deapănă amintiri: cum petrecea serile cu prietenii la cort la pescuit, cum explora pădurile cu Jeep-ul sau ATV și altele de genul. Îl ascult cu interes: îmi place când oamenii vorbesc despre ceea ce îi face fericiți. Ajunși la destinație, se oferă să mă ducă până la capăt. Încerc să refuz, dar insistă. Cei 5 km devin 8. Mă simt prost, dar pe el pare să nu îl deranjeze. Îmi spune și despre motivația din spate – cândva, a fost în aceeași situație. Făcuse pană de cauciuc aproape de Cerna Sat, iar rezerva era și ea proastă. Târziu, l-a luat cineva la ocazie, într-o carlingă a unei Dacii plină cu muncitori. De atunci, dacă poate să ajute, o face mereu. Îi mulțumesc – nu vrea să îmi ia bani.  Ne strângem mâna și ne vedem fiecare de viața noastră. Ah, cât îmi plac întâlnirile acestea punctuale dintre oameni!   19:17 Dacă ar fi să descriu Paradisul, l-aș descrie numai prin cuvinte care să creioneze momentul de față. Minunățiile mă înconjoară într-un asemenea fel că nu știu nici de unde încep acestea, nici unde se termină. Liniștea e apăsătoare în jur – oamenii lipsesc cu desăvârșire. Simt cum disconfortul mă cuprinde, să fie tăcerea de vină sau doar faptul că am uitat cum e să stau la povești cu mine? Nu e nimic, o iau de la început, aspectele faine ale traiului merită, oricând, să fie reînvățate. Totuși, să începi este, întotdeauna, dificil. Doare incredibil de tare, iar frica îți macină sufletul. Dacă nu sunt astfel, atunci înseamnă că drumurile pe care apuci nu sunt suficient de provocatoare – când te temi, crești. Aici, în Paradisul meu din astă seară, frica îmi sparge, cu bubuitul ei, timpanele. Afară, natura dă spectacol: păsări se întrec în concerte zglobii, câțiva câini latră în așteptarea lunii, iar susurul apei se amestecă cu unduirile vântului printre frunze. În mine, însă, nu găsesc decât goliciune – până și gândurile îmi tac. Impresia e una singură: cheia spre fericire e să uiți tot ce ai fost.   20:19 Cu stomacul plin,...

Citește mai mult...
Ce rost au stelele…?

Ce rost au stelele…?


Scris de | 29 Apr 2017

Ce rost au stelele pe cer, Când le privesc tot fără tine? Se duc speranțele și pier Uitate-n gânduri de mai bine. Ce rost au stelele pe cer, Să-mprăștie romanțe-n noapte, Când eu stau singur, tu la fel Distanțele-ajungând prea vaste? Ce rost au stelele pe cer, Când eu aici, iar tu departe? Promisiuni cu mult mister S-au spulberat în praf de șoapte. Și mă întreb, din nou, ce rost Au stelele pe bolta neagră? Un viitor ce nu a fost, Cine-ar putea să înțeleagă? Și, totuși, rostul stă în ele, Când le privesc oriunde-aș fi… Căci cea mai faină dintre stele, Ești tu, deși…nu vrei să știi! Valea Cernei,...

Citește mai mult...
Pagina 4 din 106«...23456...10...»