Scris de bogdan


Nu am știut niciodată cum să descriu toamna, astfel încât să nu îi distrug din perfecțiune. A nu îi trunchia din strălucire, din neantul de culori sau din negura ploilor și a frigului mușcător se transformă, foarte adesea, într-o imposibilitate. Capriciile ei – contrastante, dominante și deloc ușor de suportat – nu se regăsesc nici pe departe în hainele altui anotimp. Cum să faci, deci, să pictezi tablourile cu acuarelele potrivite? Sau cu vorbele, dacă e să îți iei timp să așezi cuvintele pe hârtie. Sau cu respirațiile obosite, dacă te apuci să explorezi măreția la ea acasă. Sau cu șoapte, dacă încerci să cânți frunzele căzând și adierile ce aduc tot mai tare a crivăț. Sau cu odihnă, dacă te mulțumești să te relaxezi cu o carte bună și cu o cană fierbinte de ceai. Și sufletul, până la urmă, are frigul lui ce trebuie aburit… Nu iubesc niciun anotimp așa cum iubesc toamna. Primăvara mă face să renasc, amintindu-mi de toate visurile îngropate sub troienele iernii. Vara mă topește, nu cu căldura, ci cu multitudinea de oportunități ce se deschid odată cu ea. Iarna…iarna mă face să strâng hainele pe mine, să mă minunez de poveștile înghețate în peisaje, să mă văd alb asemenea ei, să descopăr arta din gheață, să mă simt iarăși copil și să privesc cu speranță către un final ce se lasă așteptat. Numai toamna, însă, mă copleșește. Mă ia de pe piedestalul propriei măriri și mă coboară în amestecul de nuanțe din care ies cu ființa mai șifonată ca oricând. Mă înăbușă și mă distruge, împrăștiindu-mă în zări îndepărtate, din care uit, de multe ori, să mai revin. Cumva, sub bagheta fermecată a toamnei, efemeritatea vieții capătă valențe de veșnicie. Tablourile se înscriu – uneori cu bătăi repezi, alteori cu șoapte surde – în cufărul cu amintiri ale sufletului. Fiecare pată de culoare este, până la urmă, o poveste. Îți trebuie doar ochi dispuși să o citească. Și o inimă atentă, care să aibă curaj să strângă frumosul în brațe. Cine știe, mai apoi, poate că vei deveni una cu acesta. Scriitura toamnei nu este, de fapt, decât un concurs al diversității. Și al contrastelor. Oricât te-ai învârti, oricât ai umbla și oricât de mult ai visa, tot pământul va fi cel care te va scutura cu putere ca să observi. Copacii ale căror mantii s-au îngălbenit, așteaptă, în tăcere, rugina finală. Spectacolul e fascinant! Niciun pictor nu ar putea, oricâtă libertate și-ar lua, să combine frunză cu frunză și nuanță cu nuanță! Pe jos, sunetele veștejite îți amintesc, cu fiecare înaintare, că destinația finală nu e decât moartea – unde te grăbești, omule, așadar?...

Citește mai mult...
Mi-ajunge, lume, o valiză!

Mi-ajunge, lume, o valiza!


Scris de | 1 oct. 2017

Nu vreau să car în viață, după mine Bagaje multe, grele, pline de ce-i rău, Căci pașii lini, urcând spre zări senine Deschid speranței un tablou cu chip de hău. E plină lumea de comori ce umerii apasă Pe care oamenii le vor c-un dor nefast, Uitând să-și umple-a sufletului casă Cu praful vieții unui trai mai vast. Căci nu e prețios un drum de aur, Pavat cu lucruri, bani și chiar cu bogății; Constați, mult prea târziu, că nu e laur Să vrei să ai, dar să nu lupți să fii. Sunt alte nestemate ce vor timpul Și merită sudoarea pe altar s-o verși… Se poate fericire și mai simplu, Decât gonind, pe brânci, în buzunar să-ndeși. Eu vreau în viață numai o valiză, Să pun în ea nu multe, dar cu rost. Vreau dor aprins, gând bun și…o surpriză, Să nu mă plictisesc când drumul e anost. Mai vreau să-i bag prin buzunare Iubire până nu mai pot căra; Un dram de nebunie s-o-mpresoare, Să pot nu doar s-alerg, ci chiar visa. Nu pot să mă lipsesc de fericire Și strop de zâmbet bine-ales; Pentru la greu pun glas de nemurire, Să mă ridic, chiar de-oi cădea prea des. Și, uite-așa, pun în valiză greutate, Ce nu apare nicăieri pe talere lumești… Căci nebuniile din suflet dezgropate, Cer altfel de talent de vrei să cântărești. De asta, iau cu mine mai departe Din praful neglijat numit valori – Vom fi doi călători ciudați, pe-un drum aparte: Eu și valiza mea, cea plină de comori. P.S: Era să uit – mai iau, în viitor, cu mine, Un suflet fain, mult prea frumos: Te iau, da, draga mea, pe tine Să-mi fi tovarășă de drum și de stat...

Citește mai mult...

S-a scris atât de mult în jurul dragostei, încât orice carte pe această temă pare expirată. Ce să mai spui nou, relevant și de actualitate? Oricum ai încerca, parcă numai în clișee te învârți – siropul curge și curge, iar lecțiile ce ar trebui să te pregătească pentru dura realitate se lasă așteptate. Scopul devine nu acela de a educa oamenii într-o direcție și așa sensibilă, ci doar de a-i face să viseze la o poveste ruptă din rai, despre care știu că nu o să li se întâmple niciodată. Uitând că dragostea, dacă se oprește la romantism, e sortită pierii, ajungem să luăm fericirea ca un dat fără de care nu putem trăi. Într-un astfel de context, viciat de iluzia că a iubi vine de la sine, natural și fără efort, apare „Eseuri de îndrăgostit” – un duș rece numai bun să ilustreze anatomia procesului de îndrăgostire. Pigmentată cu multă filozofie și deschizând ferestrele către culisele inimilor, cartea descoperă o nouă perspectivă cu privire la dragoste: demască, brutal pe alocuri, miturile iubirii. Cunoscut ca un scriitor dedicat și un filozof foarte profund, Alain de Button și-a închinat viața retrasării limitelor iubirii. Parafrazându-l, nevoia de a aminti oamenilor că iubirea se învață e o luptă mult prea importantă ca să nu fie purtată. Într-un fel, în domeniul cel mai marcant al vieții suntem cel mai slab pregătiți. Crezând că lucrurile se întâmplă de la sine, ne autocondamnăm sub sabia eșecului. Cartea prezintă parcursul unui tânăr pe drumul dragostei, de la prima apariție a persoanei speciale până la…inevitabilul final. Pentru că, până la urmă, orice poveste are un sfârșit. Cum arată acesta depinde, e adevărat, de mulți factori, dintre care cel mai important ești tu, cel care iubești și vrei să fii iubit. Dacă nu ești pregătit pentru asta, atunci finalul va fi, inevitabil, cel nefericit. E interesant cum poveștile încep, aproape mereu, bine. O vezi în avion, intri în vorbă cu ea, ajungi să ieșiți și, foarte curând, realizezi că sunteți suflete pereche. Și mai interesant, însă, e călătoria interioară pe care un îndrăgostit o face către propriul sine – nicăieri nu descoperi mai bine cine ești ca într-o relație la care ții. Din păcate, călătoria nu e pavată cu flori, ci cu spini și durere. Ajungi, conștient uneori, fără voie alteori, să rănești și să fii rănit. Deși promiți luna și stele de pe cer, cel mai adesea nu ești în stare să oferi nimic mai mult decât praful de pe drum. Conștientizezi că vorbele sunt vorbe și că iubirea, chiar dacă nu îți place cum sună, se învață. A renunța la tine, a înțelege ce nevoi are...

Citește mai mult...

Trăim, cel mai adesea, cu impresia că aventurile au nevoie de anumite limite bine stabilite ca să poată avea loc. Cumva, cădem pradă iluziei că doar depărtarea și necunoscutul ne pot umple cu doza aceea de satisfacție după care, ca orice explorator modern, tânjim. Din fericire, nimic nu e mai fals, iar oricine a învățat să se bucure de „grădina din spatele casei” știe că am dreptate. Se împlinesc ani buni de când mi-am descoperit pasiunea pentru munte. De fapt, aveam să realizez că nu doar de munte m-am îndrăgostit, ci de starea de spirit în care o viață activă te introduce. Astfel, am ajuns să îmi concentrez viața în jurul unor activități care, pentru oamenii de rând, par nu doar un non-sens, ci și o nebunie: excursii cu bicicleta, alergat prin parc, bătut potecile pădurilor și crestele alpine, etc. Și, de atunci, fără acestea nu mai sunt eu – da, într-un anume sens, am ajuns dependent de o astfel de viață. Trebuie să recunosc că îmi place, cât mai des, să încerc noul cu degetul. Urăsc să merg, de prea multe ori, pe aceleași trasee. Dar, atunci când situația nu o permite, îmi amintesc că locurile vechi pot deveni noi, dacă știi cu ce ochi să le privești. Așadar, deși planul pentru ultimul week-end din Iulie implica să ajung din Iezer în Făgăraș (prin Mezea-Oticu), a trebuit să mă mulțumesc cu ceva situat mai jos pe scara preferințelor mele: Munții Bucegi. Nu că Bucegii nu ar fi spectaculoși și provocatori, doar că îmi făcusem destule speranțe pentru câteva zile petrecute pe alte meleaguri. Nu m-am grăbit să plec devreme pe traseu, așa că se apropia de 11:00 când intram pe Jepii Mici. Singur fiind, știam că am 100% control asupra ritmului și pauzelor și, dacă nu intervenea ceva neprevăzut grav, aveam timp suficient până seara să ajung la Strunga. Traseul, deși solicitant, era plin. Îmbucurătoare situație, dacă facem abstracție de gălăgia și mizeria ce vin, uneori, la pachet cu prea mulți oameni. Dar asta este: promovarea mersului pe munte are și riscurile lui, iar dacă oamenii nu sunt educați la oraș, cu atât mai puțin or să fie în sălbăticie. Totuși, e de apreciat tendința ca, într-o zi perfectă de vară, atât de multe persoane au ales să o ia la pas pe munte, decât să stea la un grătar și la o manea lângă portbagajul deschis al mașinii pe cine știe ce vale recunoscută pentru astfel de activități mioritice. Până la Caraiman am timp numai bine să îmi intru în ritm – constat, surprins, că picioarele chiar mă țin – și, după o pauză de masă mai sus...

Citește mai mult...
A trece „pe langa”

A trece „pe langa”


Scris de | 18 aug. 2017

Când trebuie să vin acasă, prefer, de cele mai multe ori, să fac în așa fel încât să iau și bicicleta; astfel, călătoria e mai plăcută, dar și mai relaxantă. Ce nu mi se întâmplă des, însă, e să trec pe lângă oportunități de a sări în ajutor…Sau, poate că acestea sunt, doar că nu bat tare la ochi, așa că a le ignora nu implică mare efort, ci doar o privire discretă în direcția opusă. Abia pornisem din gara din Ploiești și, fiind neîncălzit încă, picioarele refuzau să se învârtă corespunzător. Mai mult, vântul hotărât din față făcea ca deplasarea să fie și lentă, dar și obositoare psihic. Urma, știam asta, să mă lupt cu 65 km tare lungi! Pot, deci, să îmi găsesc suficiente scuze pentru că nu am oprit. Ora târzie, oboseala deja prezentă, stresul cu problemele de rezolvat…și alte o sută (de mii), dacă îmi pun capul. Nu aveam cum să îl ratez, deoarece, deși ascuns de bălăriile de pe marginea șoselei, trupul i se vedea suficient de bine. Era un bătrânel cam de 70-80 de ani, cu un chip aproape imposibil de zărit, și cu un băț neted strâns bine în mâna stângă. Căzut acolo, părea cineva căruia nu i-a rămas nimic altceva de făcut decât să aștepte…Să aștepte să îi revină puterile sau, cine știe, să aștepte ca să i se facă milă cuiva de neputința lui. Da, nu am oprit! Până m-am dezmeticit eu, îl lăsasem în urmă serios. Nu că nu m-aș fi putut întoarce, doar că nu am făcut-o. Nu știu de ce, dar, cel mai adesea, preferăm să fim comozi. Căci cine știe ce ar fi implicat să merg să îl ajut? Poate trebuia să îl car până acasă. Sau să sun la ambulanță și să aștept. Sau orice altceva ce mi-ar fi cerut să ies din zona mea de confort. Și, de ce nu, să pierd. Timp, bani sau alte resurse – când îl pui pe celălalt pe primul loc, inevitabil ai de pierdut. Continuându-mi drumul, nu am putut să nu mă gândesc cum ar fi ca persoana respectivă să moară pentru că eu nu m-am oprit să întind o mână. Mi-am amintit cum, în ultimul an, oamenii din satul de la țară îmi ajutau bunicul să ajungă acasă, când nu mai putea – de ce nu alesesem să fiu unul din bunii samariteni? Trebuia să recunosc că, dacă ceva grav s-ar fi întâmplat, nu mi-aș fi iertat-o niciodată. E ciudat, însă, cum nu ne trezesc la realitate decât dramele. Ne plac doar aventurile extreme și căutăm adrenalină la maximum. Tot ce e decent, obișnuit și „pe toate drumurile”...

Citește mai mult...
Pagina 5 din 108«...34567...10...»