Scris de bogdan


Un pic de apus

Un pic de apus


Scris de | 20 Apr 2017

Măcar un pic de apus, atât mi-aș mai dori de la seara asta. Până la el, însă, mai sunt pași de făcut și, bineînțeles, nori de înfrânt. Cărarea ne poartă, abruptă, către cerul pe al cărui orizont se pictează siluetele copacilor. Chiar dacă cere eforturi susținute, frumosul merită întotdeauna. Ți-aș da mâna, îmi place să te simt bazându-te pe mine. Nu ai nevoie de ajutor, astfel de coclauri te motivează și te înalță, dar iubesc să te simt aproape. Bâlbâi o scuză, cum că vreau să îți fie mai ușor, și îți cuprind degetele într-ale mele. Nu grăbesc ritmul ci, din contră, o las mai moale – mă bucur, astfel, mai mult de atingerea ta. Timpul își oprește goana. E verde crud în jur, dar un verde îmbrăcat încă în timiditatea mugurilor iernii. Frunzele moarte foșnesc sub tălpi, amintindu-ne că natura are ritmul și ciclurile ei, iar răbdarea e mai mult decât o virtute. E speranță. Soarele e ascuns sub cenușiul norilor de ploaie, dar nimic în afară de bătăile inimilor nu mai contează. Și agitația din liniștea pădurii, bineînțeles. Păsările se întrec în serenade, fiecare pe limba ei. Îți cântă, oare, melodiile ce se găsesc la mine în suflet? Vântul – prietenul nostru – șoptește duios pe deasupra…Iar câinii, lătrând uitați prin vreo gospodărie, nu reușesc, nici ei, să strice dialogul din gândurile noastre. Deși departe, ești mai prezentă în ele decât ți-ai imagina. Zâmbind, ne luăm să numărăm copacii. Îi considerăm stropii noștri de fericire. Învârtindu-ne printre ei, îi găsim infiniți. Aer curat, o potecă pierdută prin pădure și o fată faină cu care să împarți toate acestea – poți oare cere mai mult de la viață, fără să te întinzi? Într-un final, firele de iarbă iau locul mușchiului și frunzelor uscate, iar poiana îmi dezvăluie, ca întotdeauna, că e vorba de mai mult decât ceea ce se vede. Până la urmă, cel mai important e să îți păstrezi ochii deschiși și mintea gata să accepte provocările. Până sus, ne întrecem. Dai tot ce poți, dar nu reușești să câștigi. Te-aș fi putut lăsa, dar știu că nu îți plac victoriile gratuite. Peisajul de acolo, însă, ne fură până și glasul. La picioare, valea ni se întinde obosită, pregătită de încă o noapte. Ultimele raze de lumină roșiatică se strecoară printre barierele de nori, luminându-ți bucuria străvezie din ochi. Nu am știut, până acum, că fericirea are chip de tine! Dar e tare fain când ce trebuie să se întâmple se întâmplă nici mai devreme, nici mai târziu de vremea cuvenită. Până la urmă, oamenii frumoși apar fix atunci când ai nevoie de ei – de fiecare depinde, însă,...

Citește mai mult...
Până la capăt

Pana la capat


Scris de | 17 Apr 2017

Puține lucruri sunt mai triste ca a sta în fața unei coli goale pe care nu știi cu ce să o umpli. Ți se spune că „trebuie” dar, deși te străduiești din răsputeri, cuvintele refuză să apară. Vrei, dar nu poți. Te gândești, inevitabil, că aceasta e o bună metaforă pentru viață. Îți place cum sună: ai o foaie goală pe care trebuie să o umpli – chiar atât de greu să fie? Doar că, de fapt, hârtia vieții tale nu e atât de curată cum pare din depărtare. Din contră, e mâzgălită cu prejudecăți, cu experiențe trecute, cu așteptări legate de viitor. Cine spune că poți să faci orice, se înșeală. Fiecare pas îi influențează pe restul, urmând ca restul să îi influențeze pe cei rămași. Pur și simplu, nu îți poți lua viața să îi oferi orice formă, căci limitările există și te îngrădesc. Degeaba țintești luna, când tu ai fost făcut să te târăști. Nimic nu e mai greu decât să creezi. Iar când vine vorba despre modelarea propriului destin, atunci situația chiar că se încurcă. Opțiunile bune par nesfârșite, iar drumurile refuză să își dezvăluie destinațiile. Ceea ce azi crezi că e bine, mâine îți arată cât de mult te înșelai. Trebuie să riști, dar riscatul implică, cel mai adesea, prea multe. Așa că, la fel ca în artă, adopți soluția copiatului. E mai ușor să te iei după ceilalți, decât să vii cu ceva original și de calitate. Dai, practic, genialitatea descoperirii propriului „EU”, pe mediocritatea celorlalți. Te mulțumești, așadar, cu soluția ușoară, lipsită de efortul explorării și al eșecului. Ignori, deci, singura cale solidă ce te poate ajuta în a umple colile albe ale vieții: să urmezi aventura până la capăt, oriunde te-ar purta aceasta....

Citește mai mult...

Uneori, e destul de simplu să te ridici și să pleci la drum, motivat fiind de necunoscut, frumusețea din jur sau, pur și simplu, atracția aventurii. Alteori, însă, când vremea nu e așa cum ți-ai dori și când oboseala îți apasă moralul, accentul se mută, fără să vrei, pe cenușiul din peisaj. Dimineața e veselă, dar nouă ne vine extrem de greu să ieșim din cort la ora cuvenită, așa că mai zăbovim un timp în comoditatea oferită de sacii de dormit. Aproape că se împlinesc două săptămâni de când am plecat din România – doar pe biciclete -, iar dorul de casă roade, fără să ne dăm seama, din suflete. Totuși, soarele ce bate la ușa inimii și a cortului, ne dă curaj și entuziasm să ne bucurăm de tot ce ne înconjoară. Învârtind pedalele pe cățărarea către Oberalppass, conștientizăm cât suntem de norocoși să trăim astfel de momente. Cumva, pare că lumea e a noastră. Aerul rece ne învăluie în mantia lui gingașă, liniștea ne fură imaginația, iar serpentinele, deși ne lovesc în plin cu duritatea lor, ne invită către nori să ne depășim limitele. Doar trenul – bine cunoscutul Glacier Express – ne amintește că civilizația există și că natura a fost, prea adesea, îmblânzită de îndârjirea omului. Zâmbind, salutăm cu entuziasm pasagerii din vagoane cu care împărțim, din perspective diferite, aceeași experiență. Preț de câteva clipe, ne permitem să lăsăm barierele deoparte și să ne oferim, deși doar indirect, bucurie unii altora. Sudoarea se scurge, cu durere, pe asfaltul ce ne poartă călătoria, arătându-ne că efortul este, întotdeauna, răsplătit. Nimic din ceea ce merită nu vine gratis în viață… Până să ajungem în Andermatt, primim vizita unei ploi reci, cum numai la munte vara întâlnești. În schimb, în vale soarele își face de cap, iar orășelul e atât de pitoresc că îți fură nu doar privirea, ci întreaga ființă! Zumzetul turiștilor, străzile înguste și clădirile din piatră oferă, luate împreună, un cadru din care nu ți-ai dori niciodată să evadezi. Aici, vremea parcă și-a oprit alergarea, iar oamenii au descoperit că timpul e bun și la altceva în afară de a-l amaneta pe bani… Cu noi însă, clipele nu au răbdare. Pe bicicletă fiind, distanțele se dilată, iar nisipul din clepsidră se grăbește tare. Avem nevoie de încă trei zile să ajungem în Chamonix, dar în amintire gândul zboară în fracțiuni de secundă. Trece, ușor ca un fulg, peste Furkapass; ploaia și frigul de care ne lovim nu îl împiedică să continue, jucăuș, către Col de la Forclaz. De aici până la poalele Mont-Blanc-ului nu mai e decât un strop de clipire pierdut în măreția peisajului....

Citește mai mult...
În piața de suflete

In piata de suflete


Scris de | 28 Mar 2017

M-am trezit, pe nepusă masă, în piață. Nu îmi aminteam să am treabă acolo, dar ofertele nu erau puține, iar vânzătorii știau cum să atragă. De pe tarabe, diversitatea îmi dădea ghes să mă cuprindă în ghearele nefaste. Și, deși inițial am încercat o luptă timidă cu ispita, m-am surprins curând cu ochii în toate părțile, căutând marfă cât mai de soi. Peste tot, agitație mare. Oameni alergând în toate părțile sau negociind prețurile la sânge. Pe alocuri, se vedeau zâmbete de satisfacție. Prin colțuri, lacrimile curgeau cu amar. M-a cucerit tabloul acesta bizar. Voiam să întorc spatele și să fug, dar picioarele îmi erau ca de plumb. Mai mult, au început să mă poarte printre tarabe. Marfa – multă, frumos aranjată și cosmetizată – mă îmbia să o încerc. Cu ochii la portofelul inimii, am început marea explorare. Erau suflete pentru toate buzunarele. Pentru cei atenți cu economiile, se găsea ușor calitate la prețuri acceptabile. Pentru cei cu pretenții, însă, care voiau ceva mai mult decât o carcasă frumoasă, misiunea nu mai era așa ușoară. Iar greul apărea abia după efectuarea tranzacției – în timp, când aflai dacă ce ai cumpărat e real sau doar o iluzie formată din rămășițe ambalate într-o anume formă de frumos. Pe gânduri, am început să cheltuiesc din visterie. Am ales cu grijă și am plecat să mă bucur de inima proaspăt achiziționată. Cu timpul, relele au învins bunele și, cele ce cândva păreau suflete pereche, s-au descoperit străine unul în fața celuilalt. Rar ceea ce e frumos și durează… M-am reîntors, deci. Alt colț de piață luat la picior, alte tarabe vizitate, alte negocieri purtate. Ne înțelegem, plătesc cu sentimente în stare pură și merg să îmi continui viața, sperând la mai bine. Când vine vorba de iubire, nimeni nu se pricepe mai bine la mințit ca noi înșine. Pe drum, același rezultat: poteci separate, cu lacrimi udate, lăsând răvășite suflete rănite. Oare de ce nu e mai ușoară dragostea? Atât de frumoasă și, totuși, atât de cruntă!… Nu e greu de intuit, așadar, că mi-am făcut un obicei din a vizita piața de suflete. Undeva acolo, între miile de inimi, trebuia să fie și cea care să îmi rămână mie! Așa că istoria s-a repetat, pierzându-i numărul: privit îndelung la marfă, analizat ambalajul, culoarea, calitatea aparentă, discutat cu vânzătorii etc. De fiecare dată, plecam acasă crezând că am luat ceva mai bun, ce o să dureze pentru totdeauna. Iluzii! Constatam, relativ curând, că am plătit scump un produs de duzină… Și, fără să îmi dau seama, am ajuns să îmi rămână doar o inimă fărâmițată a mărunțiș. Cu deznădejde, am revenit iarăși...

Citește mai mult...
Când ceri prea mult de la tine

Cand ceri prea mult de la tine


Scris de | 22 Mar 2017

De slogane cum că „cerul e limita” sau „țintește luna, iar de vei rata oricum vei fi printre stele”, suntem cu toții sătui. De-alungul timpului, a avut grijă viața să ne arate că faptele mărețe nu se fac din vorbe, iar deciziile care capătă formă sunt mai mult decât simple declarații aruncate în mijlocul unei euforii de entuziasm. Ca să reușești, e nevoie de ceva în plus, iar acest ceva rămâne, cel mai adesea, de neidentificat. Totuși, societatea ne servește iluzia că trebuie și că putem să fim cei mai buni. Constant, suntem bombardați de mesaje care, deși sub forme diferite, conduc către același aspect: dacă nu ești în top, nu exiști. Ajungem, astfel, să raportăm succesul la un număr de factori externi, scoțându-ne pe noi din ecuație. Din această cauză banii, poziția în ochii cunoscuților sau mașinile pe care le conducem devin, fără să realizăm, norme de judecată. Mai mult, comparându-ne cu ceilalți, dăm startul la nefericire. Nu conștientizăm că, deși comparația în sine nu e rea (ba chiar poate fi benefică, folosită cum trebuie!), a ne raporta la ceilalți constituie primul pas către un trai ratat. Din păcate (sau era fericire?!?) drumurile vieții nu seamănă între ele, iar frumosul vine tocmai din provocarea pe care această căutare după sens o aduce – dacă vrei mult, atunci fă în așa fel încât să și obții. Capcana în care cu toții cădem, însă, e aceea că ne dorim ce au alții, nu ceea ce e bun pentru noi. Uităm că succesul nu se obține după rețete, ci că acesta e suma unor descoperiri și eforturi mărunte, cotidiene. În plus, nici măsura nu este aceeași: fiecare își definește așteptările, standardele și realizările care să îl facă fericit. Din păcate, am ajuns să cerem prea mult de la noi. Privim la toți cei care au obținut recunoaștere și îi luăm ca modele. Ne promitem că, într-o zi, vom fi asemenea lor. Și muncim, muncim și muncim, zi de zi și clipă de clipă, pentru asta. Facem sacrificii dureroase și repetate, în speranța că va veni și un mâine în care să ne fie mai bine. Trebuie, până la urmă, să devenim cei mai buni în sfera noastră de activitate, nu? Altfel nu ne așteaptă altceva decât categorisirea cea mai cruntă: ratați. Doar că nu, nu trebuie să devii cel mai bun. Nu e nevoie să te uiți stresat în părți și să îți faci coșmaruri că alții se descurcă mai bine! Viața ta e diferită de a lor, iar necunoscutele sunt atât de multe încât e imposibil să copiezi un alt drum. Mai mult, viața nu e nici dreaptă: nu plecăm toți din...

Citește mai mult...
Pagina 5 din 106«...34567...10...»