Scris de bogdan


Nici negrul nu-i atat de negru

Nici negrul nu-i atat de negru


Scris de | 14 mart. 2017

În viață, nu toate zilele sunt cu soare, după cum nici toate momentele nu sunt pline de strălucire. Mai mult, deși tendința fiecăruia e către un mâine mai bun, realitatea e că rar se întâmplă astfel. Din contră: când e să vină problemele, se adună atâtea să nu le mai poți duce, iar timpul nu numai că nu rezolvă, ci mai rău încurcă. Simți, fără să poți să te oprești, cum aluneci într-un hău mai negru ca noaptea. Brusc, pare că viața ți se sfârșește. Nu știi de ce trăiești sau care îți e rostul pe acest pământ. Teoria da, încă îți sună în cap, dar să fim serioși, teoriile nu sunt bune decât atunci când nu ai nevoie de ele! Relațiile îți scârțâie – pare că toți demonii de pe lume s-au strâns să îți joace feste, punându-ți amarul în cale. Ai de toate, până la urmă, dar, de fapt, îți lipsește totul. Te simți neînțeles și al nimănui…și nimic nu doare mai tare ca un dor ce nu poate fi alinat. Ai vrea, cât încă ești conștient că te scufunzi, să îți iei destinul în mâini. Știi că, dacă nu vrei să ajungi o epavă, trebuie să te lupți să ieși la suprafață. Așa că te zbați să te apuci de ceva în căderea ta către neant. Încerci să oprești prăbușirea sau să o încetinești, cel puțin. Orice, numai să nu te zdrobești definitiv de pietrele de pe fundul gropii! E clar că o să doară, dar măcar să doară mai puțin și pentru o perioadă cât mai scurtă de timp… Totuși, uiți că soluția nu e să te agiți ci, din contră, să te relaxezi. Nu să îndepărtezi gândurile neplăcute e cheia, ci să le accepți, lăsându-le să treacă singure. Până la urmă, lasă totul să plece și vezi ce rămâne. Lucruri, oameni, situații – nu știi care te scufundă mai tare până când nu le renunți la premiza că salvarea vine din exteriorul tău. Mai mult, odată cu schimbarea perspectivei, încep să se schimbe și tablourile. Surprinzător, dar lumina pătrunde chiar și în cele mai dosite colțuri, totul e să aștepți ca ochii să ți se adapteze! Cu timpul, nici negrul nu e atât de negru și parcă nici durerea nu e așa cruntă și de neîndurat ca mai înainte. Bineînțeles, nimic nu s-a schimbat, noroiul și sentimentul ratării vieții e tot acolo, dar parcă începi să te aduni ca să îi faci față. Nu e ușor, dar măcar te târăști către înainte. E interesant că, atunci când te decizi să te focusezi pe razele de speranță, constați că acestea sunt mai multe decât ți-ai...

Citește mai mult...
Hai, primăvară!

Hai, primavara!


Scris de | 9 mart. 2017

Hai, primăvară, mai iute afară, Să umpli natura cu tot ce-i frumos, S-aduci aer cald în tablou și pe seară, Să-mbraci, ce e-n jur, cu veșmânt glorios! Hai, primăvară, mai iute din zare, Cu toate-ale tale culori de nescris, S-aduci zâmbet cald în loc de oftare, Să iei nepăsarea…s-o faci paradis! Hai, primăvară, mai iute pe munte, Să scoți din zăpadă un verde curat! Cu el, către cer, sufletul să se-avânte, Fericirea, în stropi, s-o scoți din iernat. Și hai, primăvară, mai iute în mine, Să umpli un suflet cu noi bucurii, Să uit niciodată mărirea de bine, A vieții iubire ce-atinge...

Citește mai mult...

Dacă aș putea șterge amintirile urâte care îmi brăzdează sufletul, dar pierzându-le și pe cele frumoase, le-aș ține pe toate. Dacă, evitând tristețea, aș rata fericirea, aș îmbrățișa durerea cu toată inima, fără ezitări și regrete. Viața este, din start, o prostie. Te naști fără să alegi unde, când și în ce context. Crești înconjurat de oameni care, deși cel mai adesea îți vor binele, nu au aproape deloc habar cum să îl implementeze. Continui cu alegerea unei cariere, fix la vârsta când nu știi nici ce vrei să faci mâine, dar peste ani! Apoi urmează bătăile de cap cu ceilalți , dragostea și intratul în rândul societății. Practic, joci cu ceea ce primești, iar menirea ta e să înveți să accepți realitatea și să dai tot ce ai mai bun ca să obții maximul din traiul pe acest pământ. Pe drum, îți creionezi amintirile. Timpul – binecuvântare și blestem în același timp – te ajută să le trăiești, să le păstrezi sau să le dai deoparte, ca balast. Unele sunt de neuitat: îți iau ființa și ți-o așează pe portativul fericirii indiferent de câtă vreme s-a așternut între tine și ele. Altele încă îți mai aduc lacrimi în ochi – lacrimi pline de dor, de regrete sau de speranțe neîmplinite. Sunt ca un amestec dulce-acrișor, amintirile, transformând trecutul în prezent – nimic din ce te-a marcat cândva nu e pierdut, înveți să nu te mai doară, doar. Viitorul, însă, ar trebui să aducă amintiri mai bune. Și, dacă ar fi să poți alege între cele ce au fost și cele ce vor să vină, trebuie să îndrăznești să pariezi pe necunoscut, fără nicio ezitare. Până la urmă, e datoria fiecăruia ca ziua de mâine să fie mai bună ca cea de azi. Din fericire, putem păstra și ce a fost, dar și ce va să vină. Să nu uităm, însă, să uităm să mai doară.    ...

Citește mai mult...

Există un mod ciudat în care ne trăim viața atunci când vine vorba de oamenii din jurul nostru: îi tratăm așa cum ne-ar plăcea să fim tratați. Și, deși această raportare nu e deloc rea când vine vorba de principii generale, atunci când cobori la particular, lucrurile nu mai sunt atât de simple. E frumos și înălțător să le vrei binele celor care te înconjoară, dar cum faci asta, concret? Pentru că, până la urmă, nu de teorii depinde fericirea cotidiană, ci de gesturi și fapte constante, eventual repetitive. În relațiile interumane, ceea ce primează e relația. Gradul de apropiere determină comportamentul, iar cunoașterea reciprocă e temelia pe care se construiește. Oferi celuilalt în aceeași măsură în care el îți oferă ție. Dacă una din părți dăruiește mai mult, echilibrul se rupe, instalându-se nefericirea sau frustrarea. Nu poți să iubești la nesfârșit fără să fii iubit înapoi: trebuie să și primești, nu doar să dai. Totuși, marea problemă este că nu știm să oferim. Privim lumea și pe cei dragi prin ochelarii propriei ființe. Îi iubim, așadar, așa cum ne-ar plăcea nouă să fim iubiți. Refuzăm să mergem în profunzime, să căutăm să descoperim ce nevoi are celălalt, rezumându-ne la o cercetare superficială a aparențelor. De asta e dragostea complicată: pentru că ne cere să renunțăm la propria viziune în detrimentul celei a aproapelui. Avem nevoie, în primul rând, să ni se vorbească astfel încât să înțelegem. Fiecare suflet are propriul alfabet și, așa cum comunicarea e dificilă când părțile nu vorbesc aceeași limbă, la fel se întâmplă și când sufletele nu sunt pe aceeași lungime de undă. În cartea „Cele 5 Limbaje ale Iubirii” Gary Chapman rezumă o întreagă filozofie de viață: conform studiilor, există 5 mari perspective prin care oamenii se simt iubiți: declarațiile, timpul în doi, darurile, serviciile și contactul fizic. Și, deși toate contribuie la o relaționare completă, fiecare are o caracteristică dominantă. Ciudat este că, foarte adesea, nu suntem conștienți de existența ei – cu atât mai mult, nu realizăm că ea există în ceilalți și că trebuie să i ne adresăm în mod direct. De asta nu e suficient să iubești, important fiind mai ales cum iubești! Degeaba oferi cadouri, de exemplu, cuiva căruia nu îi pasă decât de timpul petrecut în doi – o să se simtă neînțeles și neapreciat. Tot la fel, e în zadar să faci declarații ce ar obține invidia celor mai romantici poeți cuiva al cărui limbaj este contactul fizic. Dacă nu te pliezi pe ceea ce înțelege o persoană, poți la fel de bine să nu îi mai transmiți nimic! Dar noi, cel mai adesea, ne consolăm cu gândul că am...

Citește mai mult...
El in locul meu

El in locul meu


Scris de | 28 feb. 2017

Se spune că timpul trece peste toate, așternând uitarea. El refuză, însă, să treacă peste tine. Fără să vrei, ai ajuns să te situezi deasupra lui, făcându-l umilul tău slujitor. Nu e nimic, așa măcar suntem doi, îmi ține și mie cineva companie la ușa sufletului tău. Realizez, fără să îmi placă să recunosc, că sunt multe picăturile care umplu vasul cu durere. Dar, în final, tabloul e același: doare să nu te am. Așa că prea puțin contează frânturile, când rezultatul nu se schimbă cu nimic: vrei pe altcineva, iar eu nu mă pot decât supune. Totuși, urăsc să te știu în alte brațe. Simt cum se sfâșie inima până în străfunduri, gândindu-mă că el te privește iubitor, în timp ce tu te pierzi în ochii lui. Să știu că te visezi lângă el, pentru eternitate poate, în timp ce eu te visez pe tine, e aproape mai mult decât pot îndura! La ce bun să lași oamenii să te cuprindă, dacă nu îi poți avea? Îmi imaginez cum împărțiți aceeași bancă sau cum alergați ca niște copii pe străzile îmbrăcate în haină timidă de primăvară. Cum el, cu încredere dar și cu emoție, te ia de mână și te trage spre el. Cum îți dă drumul, jucându-se cu tine, ca apoi să te aducă iarăși aproape. Știe că ești a lui, iar asta îl face de neoprit. Oh, câtă putere poate da fata potrivită băiatului ales! Parcă îl văd: te oprește și te roagă să stați o vreme pe iarba verde-crud, abia încolțită. Te scalzi în soare, iar capul ți-l așezi pe ai lui genunchi. Zâmbind, începe să se joace în părul tău, admirându-ți chipul desăvârșit. Ochii îți sunt închiși, dar, dacă ai clipi, i-ai citi pe față fericirea – e mândru să aibă lângă el așa fată, iar faptul că, dintre toți, l-ai ales pe el, îl umple deplin. Pe buzele roșii, își plimbă un deget. Tresari. Iar gândul că te sărută e mai crunt ca altele – ca un cuțit se învârte în mine… Și e teribil să știu că sunteți mereu așa aproape. Că vă vorbiți non-stop, că petreceți timp mereu unul cu altul și că vă priviți, fără perdele, în suflete. Nu e nimic mai înălțător decât ca cineva să te lase să îl vezi în noroi, fără să îi fie frică că vei pleca! Și să știu că altcineva are privilegiul acesta mă lasă, fără să vreau, fără cuvinte. Îmi șterge totul din minte, lăsându-mi doar noapte în cale. Totuși, te zăresc prin beznă, cum îi scrii mesaje și cum zâmbești când le citești pe ale lui. Cum dimineața, te trezești doar...

Citește mai mult...
Pagina 8 din 108«...678910...20...»