Banda Rosie de Muntii Cernei

Scris de | 23 Mai 2016 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Există o vorbă românească ce ne-a fost călăuză în tura pe munte de week-end-ul trecut și care spune astfel: socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Sau, cu alte cuvinte: poți să îți faci planuri și să te gândești la cum o să fie și la ce o să faci/vezi, dar asta nu înseamnă că acestea se vor și împlini. (Nu că surprizele și neprevăzutul ar fi aspecte rele, vreau doar să spun că și acestea se cer încorporate în socoteli.)

De aproape două săptămâni schița week-end-ului 21-22 Mai era întocmită și ne aștepta. Cum vremea în ultima lună a fost, însă, atât de capricioasă că nici speranțe la un munte liniștit nu îți venea să ai, am așteptat până în ultima clipă deznodământul plecării. Din fericire, seara de vineri ne-a prins în cort pe Valea Cernei, urmând ca Sâmbătă și Duminică să explorăm Munții Mehedințiului și Munții Cernei. În ordine inversă, că așa părea să dea socoteala mai bine.

Dar harta prea puțin exactă și marcajele proaste din teren ne-au dat toată relaxarea peste cap. Nu că era musai să facem un traseu anume sau să ajungem la o locație prestabilită, doar că nu e deloc confortabil să pleci la drum cu anumite așteptări și apoi să rămâi cu ele cu tot în pom!

Încă de dimineață, am luat-o pe o potecă greșită, iar asta ne-a costat timp. La jumătatea de oră deja întârziată la plecare, ne-am văzut nevoiți să mai adăugăm încă o oră și puțin. Așadar, abia la 11:00 intram și noi pe traseul, traseu. Adică pe potecuța marcată cu punct galben, roșu și albastru ce trebuia să ne ducă în creastă.

Am șerpuit pe serpentine strânse pe sub coroanele în verde-viu ale fagilor și, în jur de 12:00 eram la bisericuța din Dobraia. Am continuat pe drumul de munte către Bogâltin așteptând intersecția cu banda roșie. O parte din locuri îmi erau cunoscute, căci le mai parcursesem în urmă cu doi ani în cadrul Hercules Marathon, dar parcă acum le vedeam pentru prima dată. Asta e, când alergi, preocupările principale nu-s peisajele și locurile, ci pașii următori, respirația, foamea, eventualele dureri. Așa că nu mi-a părut deloc rău că am ocazia să ridic capul din pământ și să admir pajiștile, pădurile și crestele. Nu de alta, dar arătau cam așa:

DSC_0306

Cum, necum, am ajuns și la locul de unde, în mod normal, ar fi trebuit să schimbăm marcajul și să intrăm pe banda roșie. Între timp, pierdusem două din puncte, așa că nu-l mai aveam în față decât pe cel roșu. Instinctul îmi spunea că trebuie să pornim abrupt, către dreapta dar, pentru că nu am întâlnit nicio pancartă indicatoare, am continuat. Părea că urmează să dea cu rest, dar speram că, totuși, doar ni se pare. Nici întâlnirile cu alți turiști și cu un cioban nu au ajutat: primii nu găsiseră nici ei traseul, iar al doilea nu știa nici el unde se află: noi îl întrebam de Ineleț, el ne trimitea către Herculane! 😀

Într-un final, am intrat pe un drum ce ne-a dus, până la urmă, la baza Vârfului Arjana. Pierdusem mai bine de o oră cu ocolul respectiv când am găsit marcajul de creastă. Nu știm de unde apăruse, nu știm unde începuse dar era chiar acolo, în toată splendoarea ei, unica și mult-căutata bandă roșie!!! După ce au trecut momentele de oftică și de nervi cauzate de proasta marcare a traseului, am mers mai departe. Nu aveam ce face, decât să mergem tot mai sus, nu?

Dar cât de sus, totuși? Picura ușor, iar peste valea din stânga se așternuse o perdea deasă de ploaie în toată regula. Nu voiam să ne prindă descoperiți, așa că am mărit pasul cât de mult posibil. Doar că traseul s-a transformat dintr-o plimbare pe drum lejer de munte într-o cățărare în toată regula! Cățărare ce a culminat, bineînțeles, cu ajungerea și cucerirea Arjanei, vârful pe sub care ne învârteam deja de ore bune.

Dar incertitudinile au rămas căci nu aveam habar unde trebuia să părăsim creasta. Le-am înecat, însă, în peisaje de vis și raze calde de soare și ne-am văzut de cale. Mai rău decât să ne trezim în Retezat, ce puteam păți? Aveam la noi haine, cort și mâncare, iar de apă sigur dădeam, până la urmă. Din fericire, ne-a „salvat” un indicator – singurul de pe traseu, exceptând pancarta de pe vârf:
DSC_0362

Știam, așadar, de unde venim (Arjana) și unde nu vrem să ajungem (Cușmita). Deci se confirma raționamentul nostru: trebuia să o luăm la dreapta, numai să nimerim valea corectă.

Ascunsă printre copaci, am descoperit o potecuță ce ducea la Dobraia. Nu era varianta optimă, dar mergea. Bineînțeles, ar fi fost greu să mai fie pusă în șa o săgeată și către într-acolo!…Am ales să o urmăm, aruncând la gunoi toate planurile gata-făcute – nu mai aveam deloc dispoziție de mers orbește și la întâmplare, mai ales că era trecut de 19:00.

O oră mai târziu ajungeam la bisericuță, locul unde am decis să petrecem noaptea. Am fi avut timp să coborâm la mașină, dar dacă tot am cărat cort, saci de dormit și altele, de ce să nu ne bucurăm de o noapte la înălțime? Și nu ne-a părut deloc rău, căci dimineața ne-a surprins cu raze calde, lumină plăcută și multă, multă pace:

DSC_0363

Vrând, nevrând, am renunțat la Mehedinți și ne-am întors la mașină. Nu reușisem să parcurgem traseul pe care ni-l propusesem și, în plus, rucsacurile grele ne obosiseră prea mult ca să mai îndrăznim o altă aventură – lipsa de antrenament din timpul iernii și-a spus cuvântul.

În vale, am mâncat puțin și am pornit pe Cheile Țâșnei. Fără bagaje și fără stres, dar cu aparatul de fotografiat la gât. Urma să urcăm puțin peste o oră, iar apoi să revenim și să plecăm către casă – circuitul prin Crovuri rămânându-ne ca datorie pe data viitoare. Ce să-i faci, dacă nu s-a inventat încă week-end-ul de 5 zile și săptămâna de două!… 🙁

Vă las cu pozele din chei și cu o ușoară avertizare: dacă mergeți în partea aceea a țării, documentați-vă bine, bine de tot înainte!

DSC_0389

DSC_0405

DSC_0402

Mai multe poze sunt pe Facebook, deși tot câteva, căci vizibilitatea și norii de ploaie au cam încurcat treburile.

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *