Blog


[citesc] Eseuri de îndrăgostit, Alain de Botton

Scris de | 6 09 2017 | Despre: carti care merita | fără comentarii

[citesc] Eseuri de îndrăgostit, Alain de Botton

S-a scris atât de mult în jurul dragostei, încât orice carte pe această temă pare expirată. Ce să mai spui nou, relevant și de actualitate? Oricum ai încerca, parcă numai în clișee te învârți – siropul curge și curge, iar lecțiile ce ar trebui să te pregătească pentru dura realitate se lasă așteptate. Scopul devine nu acela de a educa oamenii într-o direcție și așa sensibilă, ci doar de a-i face să viseze la o poveste ruptă din rai, despre care știu că nu o să li se întâmple niciodată. Uitând că dragostea, dacă se oprește la romantism, e sortită pierii, ajungem să luăm fericirea ca un dat fără de care nu putem trăi. Într-un astfel de context, viciat de iluzia că a iubi vine de la sine, natural și fără efort, apare „Eseuri de îndrăgostit” – un duș rece numai bun să ilustreze anatomia procesului de îndrăgostire. Pigmentată cu multă filozofie și deschizând ferestrele către culisele inimilor, cartea descoperă o nouă perspectivă cu privire la dragoste: demască, brutal pe alocuri, miturile iubirii. Cunoscut ca un scriitor dedicat și un filozof foarte profund, Alain de Button și-a închinat viața retrasării limitelor iubirii. Parafrazându-l, nevoia de a aminti oamenilor că iubirea se învață e o luptă mult prea importantă ca să nu fie purtată. Într-un fel, în domeniul cel mai marcant al vieții suntem cel mai slab pregătiți. Crezând că lucrurile se întâmplă de la sine, ne autocondamnăm sub sabia eșecului. Cartea prezintă parcursul unui tânăr pe drumul dragostei, de la prima apariție a persoanei speciale până la…inevitabilul final. Pentru că, până la urmă, orice poveste are un sfârșit. Cum arată acesta depinde, e adevărat, de mulți factori, dintre care cel mai important ești tu, cel care iubești și vrei să fii iubit. Dacă nu ești pregătit pentru asta, atunci finalul va fi, inevitabil, cel nefericit. E interesant cum poveștile încep, aproape mereu, bine. O vezi în avion, intri în vorbă cu ea, ajungi să ieșiți și, foarte curând, realizezi că sunteți suflete pereche. Și mai interesant, însă, e călătoria interioară pe care un îndrăgostit o face către propriul sine – nicăieri nu descoperi mai bine cine ești ca într-o relație la care ții. Din păcate, călătoria nu e pavată cu flori, ci cu spini și durere. Ajungi, conștient uneori, fără voie alteori, să rănești și să fii rănit. Deși promiți luna și stele de pe cer, cel mai adesea nu ești în stare să oferi nimic mai mult decât praful de pe drum. Conștientizezi că vorbele sunt vorbe și că iubirea, chiar dacă nu îți place cum sună, se învață. A renunța la tine, a înțelege ce nevoi are celălalt și a le împlini – așa s-ar rezuma o poveste de dragoste de succes. Când ajungi să îți pese de fericirea ta mai puțin de a celuilalt, abia atunci poți spune, cu adevărat, că iubești. Îmi place mult „Eseuri de îndrăgostit”, iar plăcerea aceasta nu vine din frumusețea poveștii celor doi, ci din realismul ei. Până la urmă, ea îl înșală și îl părăsește pentru cel mai bun prieten…ce ar putea fi frumos în asta? În schimb, planul psihologic în care se dau luptele lui, analizele din spatele cortinei și încercarea de a lămuri comportamentele adeseori prostești ale celor îndrăgostiți aduc un mare plus de savoare rândurilor. Mai mult,...

Citește mai mult

Redescoperind Bucegii în ritmuri solitare

Scris de | 24 08 2017 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Redescoperind Bucegii în ritmuri solitare

Trăim, cel mai adesea, cu impresia că aventurile au nevoie de anumite limite bine stabilite ca să poată avea loc. Cumva, cădem pradă iluziei că doar depărtarea și necunoscutul ne pot umple cu doza aceea de satisfacție după care, ca orice explorator modern, tânjim. Din fericire, nimic nu e mai fals, iar oricine a învățat să se bucure de „grădina din spatele casei” știe că am dreptate. Se împlinesc ani buni de când mi-am descoperit pasiunea pentru munte. De fapt, aveam să realizez că nu doar de munte m-am îndrăgostit, ci de starea de spirit în care o viață activă te introduce. Astfel, am ajuns să îmi concentrez viața în jurul unor activități care, pentru oamenii de rând, par nu doar un non-sens, ci și o nebunie: excursii cu bicicleta, alergat prin parc, bătut potecile pădurilor și crestele alpine, etc. Și, de atunci, fără acestea nu mai sunt eu – da, într-un anume sens, am ajuns dependent de o astfel de viață. Trebuie să recunosc că îmi place, cât mai des, să încerc noul cu degetul. Urăsc să merg, de prea multe ori, pe aceleași trasee. Dar, atunci când situația nu o permite, îmi amintesc că locurile vechi pot deveni noi, dacă știi cu ce ochi să le privești. Așadar, deși planul pentru ultimul week-end din Iulie implica să ajung din Iezer în Făgăraș (prin Mezea-Oticu), a trebuit să mă mulțumesc cu ceva situat mai jos pe scara preferințelor mele: Munții Bucegi. Nu că Bucegii nu ar fi spectaculoși și provocatori, doar că îmi făcusem destule speranțe pentru câteva zile petrecute pe alte meleaguri. Nu m-am grăbit să plec devreme pe traseu, așa că se apropia de 11:00 când intram pe Jepii Mici. Singur fiind, știam că am 100% control asupra ritmului și pauzelor și, dacă nu intervenea ceva neprevăzut grav, aveam timp suficient până seara să ajung la Strunga. Traseul, deși solicitant, era plin. Îmbucurătoare situație, dacă facem abstracție de gălăgia și mizeria ce vin, uneori, la pachet cu prea mulți oameni. Dar asta este: promovarea mersului pe munte are și riscurile lui, iar dacă oamenii nu sunt educați la oraș, cu atât mai puțin or să fie în sălbăticie. Totuși, e de apreciat tendința ca, într-o zi perfectă de vară, atât de multe persoane au ales să o ia la pas pe munte, decât să stea la un grătar și la o manea lângă portbagajul deschis al mașinii pe cine știe ce vale recunoscută pentru astfel de activități mioritice. Până la Caraiman am timp numai bine să îmi intru în ritm – constat, surprins, că picioarele chiar mă țin – și, după o pauză de masă mai sus de cabană, gonesc către Babele. Doar vântul furios mă încetinește, asta dacă nu pun la socoteală fluxul de turiști pe care trebuie când să-i depășesc, când să îi las să treacă. Mai departe, cobor val-vârtej către Platoul Padina (se vede că îmi e dor de o alergare montană!) și, pentru că ceasul nu indică nici 15:00, îmi fac planul să o iau prin Canionul Horoabelor. În sfârșit, urma să mă bucur de o porțiune de traseu cu adevărat necunoscută! Dar necunoscutul nu vine niciodată în hainele în care te-ai aștepta să îl afli. Cumva, se descurcă bine la a te surprinde și la a te scoate din zona de confort....

Citește mai mult

A trece „pe langa”

Scris de | 18 08 2017 | Despre: reflectii | fără comentarii

A trece „pe langa”

Când trebuie să vin acasă, prefer, de cele mai multe ori, să fac în așa fel încât să iau și bicicleta; astfel, călătoria e mai plăcută, dar și mai relaxantă. Ce nu mi se întâmplă des, însă, e să trec pe lângă oportunități de a sări în ajutor…Sau, poate că acestea sunt, doar că nu bat tare la ochi, așa că a le ignora nu implică mare efort, ci doar o privire discretă în direcția opusă. Abia pornisem din gara din Ploiești și, fiind neîncălzit încă, picioarele refuzau să se învârtă corespunzător. Mai mult, vântul hotărât din față făcea ca deplasarea să fie și lentă, dar și obositoare psihic. Urma, știam asta, să mă lupt cu 65 km tare lungi! Pot, deci, să îmi găsesc suficiente scuze pentru că nu am oprit. Ora târzie, oboseala deja prezentă, stresul cu problemele de rezolvat…și alte o sută (de mii), dacă îmi pun capul. Nu aveam cum să îl ratez, deoarece, deși ascuns de bălăriile de pe marginea șoselei, trupul i se vedea suficient de bine. Era un bătrânel cam de 70-80 de ani, cu un chip aproape imposibil de zărit, și cu un băț neted strâns bine în mâna stângă. Căzut acolo, părea cineva căruia nu i-a rămas nimic altceva de făcut decât să aștepte…Să aștepte să îi revină puterile sau, cine știe, să aștepte ca să i se facă milă cuiva de neputința lui. Da, nu am oprit! Până m-am dezmeticit eu, îl lăsasem în urmă serios. Nu că nu m-aș fi putut întoarce, doar că nu am făcut-o. Nu știu de ce, dar, cel mai adesea, preferăm să fim comozi. Căci cine știe ce ar fi implicat să merg să îl ajut? Poate trebuia să îl car până acasă. Sau să sun la ambulanță și să aștept. Sau orice altceva ce mi-ar fi cerut să ies din zona mea de confort. Și, de ce nu, să pierd. Timp, bani sau alte resurse – când îl pui pe celălalt pe primul loc, inevitabil ai de pierdut. Continuându-mi drumul, nu am putut să nu mă gândesc cum ar fi ca persoana respectivă să moară pentru că eu nu m-am oprit să întind o mână. Mi-am amintit cum, în ultimul an, oamenii din satul de la țară îmi ajutau bunicul să ajungă acasă, când nu mai putea – de ce nu alesesem să fiu unul din bunii samariteni? Trebuia să recunosc că, dacă ceva grav s-ar fi întâmplat, nu mi-aș fi iertat-o niciodată. E ciudat, însă, cum nu ne trezesc la realitate decât dramele. Ne plac doar aventurile extreme și căutăm adrenalină la maximum. Tot ce e decent, obișnuit și „pe toate drumurile” ne lasă reci. Mai mult, dacă efectele apar decalate față de cauze, tindem să ignorăm răul ce l-am putea îndrepta. Ca să înțelegem importanța cuiva, trebuie ca, mai întâi, să îl pierdem. Ca să vedem cât costă o viață trebuie ca, înainte de asta, să vedem cum e să nu o mai ai. Nu știi cât contează apa? Fii însetat! Vrei să cunoști valoarea timpului? O să o descoperi în secundele dinaintea ratării unui tren! Nu știi cât înseamnă să ai ce mânca? Încearcă să fii flămând și o să înțelegi! Paradoxal poate, dar nu suntem în stare să apreciem decât lipsa!… Exact la fel se întâmplă, din păcate, și...

Citește mai mult

#30dezile30detari

Scris de | 1 08 2017 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

#30dezile30detari

Când vine vorba de nebunii împlinite, se poate vorbi de două categorii: fie cele gândite la rece și visate de mult, fie cele spontane, acceptate într-o clipire din ochi, fără să iei prea mult în calcul implicațiile. Mersul cu trenul timp de o lună prin Europa – nebunia mea de anul acesta – a fost, fără doar și poate, o combinație interesantă între cele două. Pe de o parte, îmi doream de ani buni să fac asta, dar pe de alta, am plecat la drum fără să anticipez prea mult în ce mă bag. Nu știu alții cum funcționează, dar eu, când e rost de provocări, dau randament atunci când sar în gol fără să mă gândesc – ulterior, când euforia trece și înțeleg cerințele și curajul necesar mersului până la capăt, chiar dacă mă panichez, nu mă opresc până nu reușesc. Cumva, e vorba de o autoconstrângere ca să fiu sigur că nu fug din fața greului. Biletul de Interrail l-am cumpărat la sfârșit de Noiembrie, chiar dacă nu urma să plec decât în Iunie, tocmai pe acest principiu: sari și verifici ulterior dacă ai parașuta. Nu m-am omorât să fac planuri, voiam să fie ceva lipsit de stres, de bariere și de limitări: știam că vreau să merg cu bani puțini ca să mă bucur de o excursie „la firul ierbii”. Mai mult, ideea era să fiu pe cont propriu 100%. Dacă, în trecut, în fiecare din excursiile cu bicicleta am avut însoțitori, acum ar fi trebuit să nu fiu decât eu cu mine. Mi-ar fi prins bine atâtea zile de regăsire, de introspecție, de stat, singur și dezgolit, în fața propriului suflet. A ne analiza, sincer și direct, viața, iată o activitate pe care omul modern o evită iarăși și iarăși – fugim, tot timpul, de a rămâne singuri. Totuși, planetele nu s-au așezat, așa că am pornit la drum cu un prieten, urmând ca tura de redescoperire să se amâne pe termen nedeterminat (iarăși). Eram noi și două rucsacuri, în dimineața plecării. Și tatăl prietenului meu și fata mea iubită, ce avea să mă însoțească până la Craiova. Și atât, dacă nu pun la socoteală tona de emoții din suflet și temerile ce parcă se adunaseră toate în mine, exact atunci! Călătoria urma să ne poarte, în linii mari, prin toată Europa: mai întâi Țările Nordice, apoi Peninsula Iberică urmată de Alpi și Italia, iar în ultimă instanță o fugă rapidă prin Balcani. Bineînțeles, urma să vizităm și o mulțime de alte țări și orașe între destinațiile-țintă, dar acestea erau toate pe planul secund, important era să ajungem pe unde nu am mai fost. Până la Budapesta am făcut o veșnicie, așa ca și diferența dintre Est și Vest. Practic, am plecat dimineață din București și am ajuns în miez de noapte. La timp, dacă e să privesc partea plină a paharului, pentru a descoperi orașul în toată splendoarea lui – liniștit, luminat într-un mare fel și doar al nostru. Pierduți pe străzi, am realizat că excursia a început cum nu se poate mai bine: urma să avem parte de o mulțime de zile (și nopți) pline. Mai departe, am pornit spre Danemarca, via Praga. Am fi putut opri și în orașe emblematice ca Bratislava și Berlin, dar cum eu le-am mai vizitat și în trecut, am...

Citește mai mult

Moartea in haine de gala

Scris de | 29 07 2017 | Despre: reflectii | fără comentarii

Moartea in haine de gala

Dădea târcoale casei de multă vreme. Deghizată în haine de boală și venită la pachet cu lipsă de poftă de mâncare, făcea tot posibilul să ne arate că da, e aproape. Că întârzie, asta era doar iluzie, pregătirile erau toate încheiate și nu aștepta decât semnalul cuvenit pentru a-și face intrarea în scenă. Căci da, uneori, moartea așteaptă încuviințarea omului înainte de a își juca rolul… Nu sunt multe cazurile când scena aceasta se petrece liniștit, pe tăcute, în surdină. De obicei, moartea te lovește bădăran, dur, fără milă. Te ia, pe nepregătite, și te aruncă în hăuri din care nu știi cum (și dacă) o să mai ieși. Vrea, într-un fel, să târască după ea nu doar pe cel în cauză, ci și pe toți cei dragi lui, ce îl înconjurau și îi luminau traiul. Sunt, însă, și situații când discreția e mantaua cu care aceasta se înfășoară. Tiptil, deschide ușile, își face curaj să intre și, după două-trei momente de ezitare, se așează pe pat să se odihnească ca după un drum lung. Cu grijă, liniștește bolnavul și, cu duioșie parcă, îi închide ochii sufletului – De ajuns! parcă șoptește… A fost anul despărțirilor pentru mine. E adevărat, nu am pierdut pe nimeni atât de apropiat, dar nu ai cum să nu suferi când cunoscuți cu care ai interacționat, cu care ai povestit și despre a căror viață știai, se pierd în bezna cea de pe urmă. A fost mai întâi Geta, o tânără alpinistă pe care o cunoscusem la TEDx Eroilor și cu care împărțeam atunci scena. Apoi, un prieten de familie al părinților care, subit, s-a pricopsit cu un cancer ce i-a curmat zilele în doar câteva săptămâni. Iar acum…acum s-a dus tataie. Așa îi ziceam, da, tataie! Și, ah, ce bine i se potrivea rolul acesta! Nu că ar fi fost el omul acela desăvârșit căruia să nu ai ce să îi reproșezi, nu – a fost, însă, persoana care, așa cum s-a priceput, a oferit celor dragi tot ce a avut mai bun. Încăpățânat, din cale afară de hotărât, harnic cum rar îți e dat să vezi pe cineva, mereu pus pe drumuri, gata oricând să te ajute cu o vorbă sau cu o mână întinsă…Nu l-aș putea identifica niciodată cu bunicul tipic din povești, care nu are altceva mai bun de făcut decât să stea pe prispă și să citească nepoților povești – din contră, a rămas, până aproape în ultima clipă, mâna de fier ca știa că viața nu e ușoară și că, dacă vrei să reziști, trebuie să lupți. Prin exemplu, nu prin vorbe, a știut să arate ce înseamnă să trăiești: dă tot ce ai mai bun acolo unde ești, muncește din toate puterile și bucură-te de tot ceea ce obții. Nu e ușor să te trezești singur pe lume de la 14 ani, așa cum a fost el nevoit să își înceapă viața. Nu e ușor să vezi cum războiul mondial îți decimează țara și cum, ca să supraviețuiești, ai nevoie să te mulțumești cu făină din scoarță de copac. Nu e ușor să vezi cum inundațiile îți distrug casa din temelii, în timp ce copiii și soția îți plâng de frică pe drumuri…ca apoi să o iei de la zero. Și să îți iasă, căci mulți încearcă, dar...

Citește mai mult

Ce am făcut cât am tăcut

Scris de | 17 07 2017 | Despre: diverse | fără comentarii

Ce am făcut cât am tăcut

Am realizat, privind în trecut, că nu reușesc niciodată să scriu în mod constant – oricât mi-aș propune, am perioade în care zilele se înșiruie fără să postez nimic nou pe blog. Motivele sunt diverse, știu, dar niciunul nu constituie o scuză suficient de bună pentru cineva care, în mod conștient, își propune să facă din scriitura lui o „operă” cu aspirații de artă. Pe nesimțite, am dispărut din peisaj o bună bucată de vreme. Ce a început ca o perioadă lipsită de inspirație, s-a continuat cu săptămâni de muncă și cu pregătiri pentru una din excursiile pe care o visam de multă vreme. Așa se face că, oricât de bine m-am organizat și oricât de mult mi-am dorit, pur și simplu a trebuit să renunț la unele activități. Dar nu e rost de teamă, m-am întors și sunt tare hotărât să recuperez! Nu că ceea ce pierzi s-ar putea recupera vreodată (în mod real, zic, nu în calcule pe hârtie), dar măcar să trag mai tare decât aș face-o în mod normal, pot să încerc. Totuși, pe unde mi-au umblat gândurile, sufletul și pașii? Ei bine, iată o întrebare la care nu știu să răspund în totalitate. Pentru că, dacă atunci când vine vorba de pași e ușor să îmi asum parcursul, când le iau în discuție pe primele două, firul devine încâlcit tare, iar capetele îmi sunt imposibil de găsit. Gândurile, știu sigur, mi-au colindat, în lung și în lat, cam peste tot pe unde s-a putut. De la mărunțișuri cotidiene, până la planuri îndrăznețe de viitor, au avut ele grijă să acopere tot tabloul. Pe alocuri, au luat cu ele și sufletul, căci uneori creierul poate face casă bună cu inima, deși nu e deloc ușor. Cu trupul…cu trupul e altă poveste! Așa cum aminteam, am reușit să plec într-o călătorie pe care mi-o doream și care, deși a ieșit total altfel de cum o visasem și planificasem, și-a meritat din plin timpul și banii. Cu rucsacul în spate, am urcat în tren spre Occident, urmând ca o lună întreagă să bat la picior cât mai multe, fără niște linii bine definite, ci lăsând necunoscutul să mă surprindă. Ideea era să ajungem în 30 de țări în 30 de zile (#30dezile30detari), dar ce a ieșit e destul de departe de asta. Oricum, urmează un scurt rezumat al călătoriei pe blog (deci țineți aproape!), și, cine știe, dacă vor exista doritori, poate și o scurtă cărticică cu tot ce implică să pleci la drum doar cu un rucsac, un prieten și niște bănuți în buzunar (cum să te boschetărești, de bună voie, prin țările Europei, adică – și să îți mai și placă!!!). Mai mult, după cum spuneam, gândurile și sufletul au refuzat să îmi dea pace. Au avut ele grijă, chiar prin străini fiind, să fie mereu prezente acolo unde e important pentru ele. Ba chiar, surprinzându-mă și pe mine, au întocmit planuri și idei pentru un viitor care se anunță nu doar interesant, ci și provocator și imposibil de stăvilit (din toate la timpul lor, răbdarea nu strică). Există însă și urme de regret cu privire la ce nu am făcut în tot timpul cât am tăcut. Căci nu e suficient să te îndrăgostești, să umbli „fără rost” și să te gândești la tot ce ai...

Citește mai mult

Notițe pe suflet din Munții Mehedinți

Scris de | 30 04 2017 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Notițe pe suflet din Munții Mehedinți

Marți, 18:20 Primele mașini le ratez. Nu știu de ce, dar mereu am nevoie de timp să intru în pielea autostopistului. Pur și simplu, le las să treacă, fără niciun semn. Realizez, însă, că seara bate la ușă și că drumul nu e circulat, așa că fiecare posibilă șansă trebuie încercată. Nu am de așteptat mult, un VW albastru se oprește, dar nu mă poate duce decât un sfert din distanță. Accept imediat, orice kilometru în mașină se traduce în 10 minute mai puține de mers pe jos. Ne luăm la povestit. Jovial, șoferul meu deapănă amintiri: cum petrecea serile cu prietenii la cort la pescuit, cum explora pădurile cu Jeep-ul sau ATV și altele de genul. Îl ascult cu interes: îmi place când oamenii vorbesc despre ceea ce îi face fericiți. Ajunși la destinație, se oferă să mă ducă până la capăt. Încerc să refuz, dar insistă. Cei 5 km devin 8. Mă simt prost, dar pe el pare să nu îl deranjeze. Îmi spune și despre motivația din spate – cândva, a fost în aceeași situație. Făcuse pană de cauciuc aproape de Cerna Sat, iar rezerva era și ea proastă. Târziu, l-a luat cineva la ocazie, într-o carlingă a unei Dacii plină cu muncitori. De atunci, dacă poate să ajute, o face mereu. Îi mulțumesc – nu vrea să îmi ia bani.  Ne strângem mâna și ne vedem fiecare de viața noastră. Ah, cât îmi plac întâlnirile acestea punctuale dintre oameni!   19:17 Dacă ar fi să descriu Paradisul, l-aș descrie numai prin cuvinte care să creioneze momentul de față. Minunățiile mă înconjoară într-un asemenea fel că nu știu nici de unde încep acestea, nici unde se termină. Liniștea e apăsătoare în jur – oamenii lipsesc cu desăvârșire. Simt cum disconfortul mă cuprinde, să fie tăcerea de vină sau doar faptul că am uitat cum e să stau la povești cu mine? Nu e nimic, o iau de la început, aspectele faine ale traiului merită, oricând, să fie reînvățate. Totuși, să începi este, întotdeauna, dificil. Doare incredibil de tare, iar frica îți macină sufletul. Dacă nu sunt astfel, atunci înseamnă că drumurile pe care apuci nu sunt suficient de provocatoare – când te temi, crești. Aici, în Paradisul meu din astă seară, frica îmi sparge, cu bubuitul ei, timpanele. Afară, natura dă spectacol: păsări se întrec în concerte zglobii, câțiva câini latră în așteptarea lunii, iar susurul apei se amestecă cu unduirile vântului printre frunze. În mine, însă, nu găsesc decât goliciune – până și gândurile îmi tac. Impresia e una singură: cheia spre fericire e să uiți tot ce ai fost.   20:19 Cu stomacul plin, atmosfera parcă e mai roz. Și, deși golul din cap e tot acolo – ba mai mult, s-a împrăștiat în toată ființa -, acum poate fi abordat altfel. E interesant cum, în sălbăticie fiind, nevoile se schimbă radical față de societate. Devenim, fără să vrem, primitivi. Hrana și adăpostul primează. Important e să te simți în siguranță și să fii sătul, restul sunt detalii ce se pierd în fundal. Totuși, nici natura întreagă și nici orice altceva nu poate suplini nevoia socială. Cel puțin nu în cazul meu…Să nu am pe nimeni cu care să comunic, iată una din fricile care îmi macină viitorul! Și nu e vorba doar de...

Citește mai mult

Ce rost au stelele…?

Scris de | 29 04 2017 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Ce rost au stelele…?

Ce rost au stelele pe cer, Când le privesc tot fără tine? Se duc speranțele și pier Uitate-n gânduri de mai bine. Ce rost au stelele pe cer, Să-mprăștie romanțe-n noapte, Când eu stau singur, tu la fel Distanțele-ajungând prea vaste? Ce rost au stelele pe cer, Când eu aici, iar tu departe? Promisiuni cu mult mister S-au spulberat în praf de șoapte. Și mă întreb, din nou, ce rost Au stelele pe bolta neagră? Un viitor ce nu a fost, Cine-ar putea să înțeleagă? Și, totuși, rostul stă în ele, Când le privesc oriunde-aș fi… Căci cea mai faină dintre stele, Ești tu, deși…nu vrei să știi! Valea Cernei,...

Citește mai mult

Un pic de apus

Scris de | 20 04 2017 | Despre: diverse | fără comentarii

Un pic de apus

Măcar un pic de apus, atât mi-aș mai dori de la seara asta. Până la el, însă, mai sunt pași de făcut și, bineînțeles, nori de înfrânt. Cărarea ne poartă, abruptă, către cerul pe al cărui orizont se pictează siluetele copacilor. Chiar dacă cere eforturi susținute, frumosul merită întotdeauna. Ți-aș da mâna, îmi place să te simt bazându-te pe mine. Nu ai nevoie de ajutor, astfel de coclauri te motivează și te înalță, dar iubesc să te simt aproape. Bâlbâi o scuză, cum că vreau să îți fie mai ușor, și îți cuprind degetele într-ale mele. Nu grăbesc ritmul ci, din contră, o las mai moale – mă bucur, astfel, mai mult de atingerea ta. Timpul își oprește goana. E verde crud în jur, dar un verde îmbrăcat încă în timiditatea mugurilor iernii. Frunzele moarte foșnesc sub tălpi, amintindu-ne că natura are ritmul și ciclurile ei, iar răbdarea e mai mult decât o virtute. E speranță. Soarele e ascuns sub cenușiul norilor de ploaie, dar nimic în afară de bătăile inimilor nu mai contează. Și agitația din liniștea pădurii, bineînțeles. Păsările se întrec în serenade, fiecare pe limba ei. Îți cântă, oare, melodiile ce se găsesc la mine în suflet? Vântul – prietenul nostru – șoptește duios pe deasupra…Iar câinii, lătrând uitați prin vreo gospodărie, nu reușesc, nici ei, să strice dialogul din gândurile noastre. Deși departe, ești mai prezentă în ele decât ți-ai imagina. Zâmbind, ne luăm să numărăm copacii. Îi considerăm stropii noștri de fericire. Învârtindu-ne printre ei, îi găsim infiniți. Aer curat, o potecă pierdută prin pădure și o fată faină cu care să împarți toate acestea – poți oare cere mai mult de la viață, fără să te întinzi? Într-un final, firele de iarbă iau locul mușchiului și frunzelor uscate, iar poiana îmi dezvăluie, ca întotdeauna, că e vorba de mai mult decât ceea ce se vede. Până la urmă, cel mai important e să îți păstrezi ochii deschiși și mintea gata să accepte provocările. Până sus, ne întrecem. Dai tot ce poți, dar nu reușești să câștigi. Te-aș fi putut lăsa, dar știu că nu îți plac victoriile gratuite. Peisajul de acolo, însă, ne fură până și glasul. La picioare, valea ni se întinde obosită, pregătită de încă o noapte. Ultimele raze de lumină roșiatică se strecoară printre barierele de nori, luminându-ți bucuria străvezie din ochi. Nu am știut, până acum, că fericirea are chip de tine! Dar e tare fain când ce trebuie să se întâmple se întâmplă nici mai devreme, nici mai târziu de vremea cuvenită. Până la urmă, oamenii frumoși apar fix atunci când ai nevoie de ei – de fiecare depinde, însă, cât și dacă rămân… Sub perdeaua nopții ce ne învăluie, vrem să o luăm la fugă înapoi. Ne oprim, însă, căci graba nu duce, niciodată, nicăieri. Unele momente sunt mai lungi ca veșnicia, dacă știi să le trăiești. Cu tine alături, fiecare secundă face un secol. Prin tăcere, continui către viitor. Aceeași potecă de mai devreme, aceeași liniște profundă și aceeași fată frumoasă mă însoțesc pe mai departe. Ce mi-aș putea dori mai mult de la viață?  ...

Citește mai mult

Până la capăt

Scris de | 17 04 2017 | Despre: diverse | fără comentarii

Până la capăt

Puține lucruri sunt mai triste ca a sta în fața unei coli goale pe care nu știi cu ce să o umpli. Ți se spune că „trebuie” dar, deși te străduiești din răsputeri, cuvintele refuză să apară. Vrei, dar nu poți. Te gândești, inevitabil, că aceasta e o bună metaforă pentru viață. Îți place cum sună: ai o foaie goală pe care trebuie să o umpli – chiar atât de greu să fie? Doar că, de fapt, hârtia vieții tale nu e atât de curată cum pare din depărtare. Din contră, e mâzgălită cu prejudecăți, cu experiențe trecute, cu așteptări legate de viitor. Cine spune că poți să faci orice, se înșeală. Fiecare pas îi influențează pe restul, urmând ca restul să îi influențeze pe cei rămași. Pur și simplu, nu îți poți lua viața să îi oferi orice formă, căci limitările există și te îngrădesc. Degeaba țintești luna, când tu ai fost făcut să te târăști. Nimic nu e mai greu decât să creezi. Iar când vine vorba despre modelarea propriului destin, atunci situația chiar că se încurcă. Opțiunile bune par nesfârșite, iar drumurile refuză să își dezvăluie destinațiile. Ceea ce azi crezi că e bine, mâine îți arată cât de mult te înșelai. Trebuie să riști, dar riscatul implică, cel mai adesea, prea multe. Așa că, la fel ca în artă, adopți soluția copiatului. E mai ușor să te iei după ceilalți, decât să vii cu ceva original și de calitate. Dai, practic, genialitatea descoperirii propriului „EU”, pe mediocritatea celorlalți. Te mulțumești, așadar, cu soluția ușoară, lipsită de efortul explorării și al eșecului. Ignori, deci, singura cale solidă ce te poate ajuta în a umple colile albe ale vieții: să urmezi aventura până la capăt, oriunde te-ar purta aceasta....

Citește mai mult

Descoperind Alpii în slow-motion

Scris de | 2 04 2017 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Descoperind Alpii în slow-motion

Uneori, e destul de simplu să te ridici și să pleci la drum, motivat fiind de necunoscut, frumusețea din jur sau, pur și simplu, atracția aventurii. Alteori, însă, când vremea nu e așa cum ți-ai dori și când oboseala îți apasă moralul, accentul se mută, fără să vrei, pe cenușiul din peisaj. Dimineața e veselă, dar nouă ne vine extrem de greu să ieșim din cort la ora cuvenită, așa că mai zăbovim un timp în comoditatea oferită de sacii de dormit. Aproape că se împlinesc două săptămâni de când am plecat din România – doar pe biciclete -, iar dorul de casă roade, fără să ne dăm seama, din suflete. Totuși, soarele ce bate la ușa inimii și a cortului, ne dă curaj și entuziasm să ne bucurăm de tot ce ne înconjoară. Învârtind pedalele pe cățărarea către Oberalppass, conștientizăm cât suntem de norocoși să trăim astfel de momente. Cumva, pare că lumea e a noastră. Aerul rece ne învăluie în mantia lui gingașă, liniștea ne fură imaginația, iar serpentinele, deși ne lovesc în plin cu duritatea lor, ne invită către nori să ne depășim limitele. Doar trenul – bine cunoscutul Glacier Express – ne amintește că civilizația există și că natura a fost, prea adesea, îmblânzită de îndârjirea omului. Zâmbind, salutăm cu entuziasm pasagerii din vagoane cu care împărțim, din perspective diferite, aceeași experiență. Preț de câteva clipe, ne permitem să lăsăm barierele deoparte și să ne oferim, deși doar indirect, bucurie unii altora. Sudoarea se scurge, cu durere, pe asfaltul ce ne poartă călătoria, arătându-ne că efortul este, întotdeauna, răsplătit. Nimic din ceea ce merită nu vine gratis în viață… Până să ajungem în Andermatt, primim vizita unei ploi reci, cum numai la munte vara întâlnești. În schimb, în vale soarele își face de cap, iar orășelul e atât de pitoresc că îți fură nu doar privirea, ci întreaga ființă! Zumzetul turiștilor, străzile înguste și clădirile din piatră oferă, luate împreună, un cadru din care nu ți-ai dori niciodată să evadezi. Aici, vremea parcă și-a oprit alergarea, iar oamenii au descoperit că timpul e bun și la altceva în afară de a-l amaneta pe bani… Cu noi însă, clipele nu au răbdare. Pe bicicletă fiind, distanțele se dilată, iar nisipul din clepsidră se grăbește tare. Avem nevoie de încă trei zile să ajungem în Chamonix, dar în amintire gândul zboară în fracțiuni de secundă. Trece, ușor ca un fulg, peste Furkapass; ploaia și frigul de care ne lovim nu îl împiedică să continue, jucăuș, către Col de la Forclaz. De aici până la poalele Mont-Blanc-ului nu mai e decât un strop de clipire pierdut în măreția peisajului. Întotdeauna mi-au plăcut munții, iar Alpii reprezintă pentru mine cireașa prea puțin gustată de pe un tort incredibil de vast și plin de oportunități numit Europa. Iar când vine vorba de visuri, am încercat mereu să le agăț de înălțimea acestui acoperiș al continentului – nu de alta, dar să am la ce aspira. În fața masivului, rămân mut. Și nu numai buzele îmi sunt pecetluite, ci și emoțiile și gândurile. Parcă mă găsesc în fața unui mistic ce mă copleșește, cu ființa și spiritul lui, lăsând goliciune în cel care credeam că sunt. Simt cum sufletul îmi tânjește după zboruri de vulturi și salturi în gol – din păcate,...

Citește mai mult

În piața de suflete

Scris de | 28 03 2017 | Despre: reflectii | fără comentarii

În piața de suflete

M-am trezit, pe nepusă masă, în piață. Nu îmi aminteam să am treabă acolo, dar ofertele nu erau puține, iar vânzătorii știau cum să atragă. De pe tarabe, diversitatea îmi dădea ghes să mă cuprindă în ghearele nefaste. Și, deși inițial am încercat o luptă timidă cu ispita, m-am surprins curând cu ochii în toate părțile, căutând marfă cât mai de soi. Peste tot, agitație mare. Oameni alergând în toate părțile sau negociind prețurile la sânge. Pe alocuri, se vedeau zâmbete de satisfacție. Prin colțuri, lacrimile curgeau cu amar. M-a cucerit tabloul acesta bizar. Voiam să întorc spatele și să fug, dar picioarele îmi erau ca de plumb. Mai mult, au început să mă poarte printre tarabe. Marfa – multă, frumos aranjată și cosmetizată – mă îmbia să o încerc. Cu ochii la portofelul inimii, am început marea explorare. Erau suflete pentru toate buzunarele. Pentru cei atenți cu economiile, se găsea ușor calitate la prețuri acceptabile. Pentru cei cu pretenții, însă, care voiau ceva mai mult decât o carcasă frumoasă, misiunea nu mai era așa ușoară. Iar greul apărea abia după efectuarea tranzacției – în timp, când aflai dacă ce ai cumpărat e real sau doar o iluzie formată din rămășițe ambalate într-o anume formă de frumos. Pe gânduri, am început să cheltuiesc din visterie. Am ales cu grijă și am plecat să mă bucur de inima proaspăt achiziționată. Cu timpul, relele au învins bunele și, cele ce cândva păreau suflete pereche, s-au descoperit străine unul în fața celuilalt. Rar ceea ce e frumos și durează… M-am reîntors, deci. Alt colț de piață luat la picior, alte tarabe vizitate, alte negocieri purtate. Ne înțelegem, plătesc cu sentimente în stare pură și merg să îmi continui viața, sperând la mai bine. Când vine vorba de iubire, nimeni nu se pricepe mai bine la mințit ca noi înșine. Pe drum, același rezultat: poteci separate, cu lacrimi udate, lăsând răvășite suflete rănite. Oare de ce nu e mai ușoară dragostea? Atât de frumoasă și, totuși, atât de cruntă!… Nu e greu de intuit, așadar, că mi-am făcut un obicei din a vizita piața de suflete. Undeva acolo, între miile de inimi, trebuia să fie și cea care să îmi rămână mie! Așa că istoria s-a repetat, pierzându-i numărul: privit îndelung la marfă, analizat ambalajul, culoarea, calitatea aparentă, discutat cu vânzătorii etc. De fiecare dată, plecam acasă crezând că am luat ceva mai bun, ce o să dureze pentru totdeauna. Iluzii! Constatam, relativ curând, că am plătit scump un produs de duzină… Și, fără să îmi dau seama, am ajuns să îmi rămână doar o inimă fărâmițată a mărunțiș. Cu deznădejde, am revenit iarăși în piață. M-am așezat pe o bordură, într-o margine, și mi-am pus inima la vedere. Eram prea sătul să fiu înșelat, prea obosit să îmi investesc sufletul în suflete ce duc nicăieri! Nu am cusut-o cu ață roșie, nu am umplut-o cu vată să pară mare și nici nu am ambalat-o frumos… Pe o foaie de ziar mototolită, am aranjat rămășițele a ceva odinioară deplin – cine vrea să cumpere, să știe ce primește, fără ascunzișuri și șmecherii. M-am transformat, deci, din cumpărător în vânzător. Doar că pe etichetă am scris, cu mână tremurândă, nu prețul, ci următorul text: „A se lipi cu grijă. În mâinile potrivite, bucățile devin neprețuite. Se oferă,...

Citește mai mult