Blog


Cum am descoperit Caucazul pe bicicleta

Scris de | 7 09 2018 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Cum am descoperit Caucazul pe bicicleta

Vorbeam zilele trecute cu al meu frate despre cum a trecut și vara aceasta când am realizat că nu am scris mare lucru despre ea. Pentru noi, s-au întâmplat destule, dar lucrând deja la cartea care să însumeze experiența pe bicicletă prin Georgia, Azerbaidjan și Armenia am omis total să prezint un rezumat al călătoriei. Să îmi fie cu iertare, s-au succedat perioade grele… Au trecut ani de când ne-am infectat cu microbul cicloturismului, iar de atunci ne-a fost numai normal să ne facem concediile astfel – cititorii familiarizați știu deja de celelalte 3 excursii prin Europa. Acum, a venit rândul să ne luăm inima în dinți și să trecem în Asia, deși nu departe, ci doar dincolo de Marea Neagră. Am pornit cu avionul într-o amiază de marți, cu frica că vom găsi biciclete bucăți la aterizare. Din fericire, au fost foarte în regulă, iar în prima zi am mai și prins 35 de kilometri de pedalat. Ne-am izbit, brusc, de limite climatice deloc confortabile – căldură și ploaie – dar ne-am zis că o să fie bine. Conform planului, după o noapte aproape deloc dormită, am pornit spre Caucazul Superior, cu destinațiile Mestia, Ushguli, Lenteki. A turnat cu găleata întreaga zi și am urcat de ne-a ieșit pe ochi, dar acesta urma să fie doar începutul. Am continuat cu nopți ploioase și cățărări interminabile, dar peisajele ne-au cucerit, alinând orice rană. Ne-am delectat cu creste muntoase, am admirat localitățile tradiționale și vestitul Ushba și am înotat prin noroaie pe drumuri ascunse prin păduri. Am ajuns să îndrăgim asfaltul și să ne minunăm de fiecare contrast al regiunii: prea umed sau prea arid, prea verde sau prea uscat, prea cald sau prea rece. În Tbilisi ne-am reamintit cât de mult ne îngreunăm, ca oameni, viața. Apoi, ne-am bătut cu setea, căldura și lipsa de odihnă în Azerbaidjan, unde am descoperit cel mai cel oraș de până acum: Baku. Zgârie-nori, mare, clădiri vechi de sute de ani și bulevarde largi și aerisite, așa aș putea creiona imaginea metropolei. Deși ne-au plăcut oamenii, ne-am întors în Georgia cu trenul, ca să evităm deșertul. Pentru că e război între Armenia și Azerbaidjan, singura șansă e să faci zig-zag printre granițe dacă vrei să vezi toate țările, așa că ne-am conformat. Către platoul armean, am urcat printr-un defileu puternic industrializat pe vremea URSS-ului, dar în paragină astăzi. Totuși, spectaculozitatea lui a fost la cote maxime, unice chiar. Nu am răbdat și, după Sevan, am intrat în Karabag, regiunea-problemă dintre cele două state. Deși la altitudine ne-am crezut în al nouălea cer de cât de frumos era, curând am reîntâlnit căldura, ariditatea și vegetația care nu făceau deloc ușoară înaintarea. Lângă Yerevan am dat nas în nas cu o furtună de nisip, iar apoi am fost martorii unui uriaș curcubeu exact vis-a-vis de Ararat. Capitala, în sine, ne-a lăsat destul de reci – cred că e evident că nu ador orașele – dar nu aș fi ratat să o vizitez în niciun caz, pentru palmares măcar. Urcând nesfârșite drumuri drepte, am revenit, a treia oară, în Georgia, țara de adopție. Am căutat munții cu ardoare, iar apoi am făcut pace cu marea, la Batumi. De aici până la Kutaisi nu a mai fost decât un pas, iar avionul ne-a repatriat cât ai zice „gata!”....

Citește mai mult

Liniște-n zig-zag pe stânci de Retezat

Scris de | 5 09 2018 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Liniște-n zig-zag pe stânci de Retezat

De la un munte poți obține multe – aventură și provocare, efort și transpirație, liniște și așezare de gânduri, natură neîntinată și aer curat – depinde doar ce îți dorești. Și, deși prezența unora nu le exclude pe celelalte, există mereu un motiv interior care primează atunci când îți pui bocancii și rucsacul și pornești către creste. Plecăm marți seara, hotărâți să acoperim tot Retezatul. Eu caut durere să mai uit, Ștefan timp cu el să se așeze. Nu primim bilete la casă, dar găsim în tren cușetă, așa că ieșim chiar bine. Din Petroșani, luăm microbuzul spre Uricani și, cu noroc, găsim în doar câteva minute ocazie spre Câmpușel, „fundul” Văii Jiului. Peisajele dezolante ale fostei zone înfloritoare a țării ne sfâșie din goana mașinii, însă ne pansăm rănile, imediat ce coborâm, cu mic dejun și cu pădure. Avem bagaj mult – pentru 5 zile – așa că urcușul ne stoarce resursele lăsate neantrenate în ultima vreme. Natura ne încântă, însă, cu ale ei raze de soare cernite printre frunze, cu cântece de păsărele și cu cer albastru într-o mare de verde. Ca prin minune, intrăm în starea de pace și detașare față de tot ce e „jos” pe care doar muntele o poate aduce. Piatra Iorgovanului este primul vârf bifat și, cumva, granița dintre Munții Retezat și Godeanu. Deși avem în plan și o tură spre Herculane, o luăm spre Șaua Plaiul Mic, străbătând culmi domoale și înierbate, cu un tablou mărginit de giganții de piatră ai masivului. Campăm grăbiți de câțiva stropi, dar doar frigul ne dă, cu adevărat, probleme – sacii, însă, își fac treaba atât de bine încât adun 10 ore de somn profund așa cum nu am mai gustat de multă vreme. Dimineața e o încântare, deși sunt nevoit să strâng bine hainele pe mine. Coborâm la izvor spre Buta, apoi ne încălzim cu lunga urcare pe Custura, pe care o tăiem după ureche pe curbă de nivel. Păpușa nu se lasă cucerită ușor, simt cum sufăr serios sub apăsarea bagajului și a versantului abrupt tare. Așa că scoatem problemele sensibile la discutat și, umpluți cu adrenalină, timpul zboară fără să băgăm de seama. De sus, începem să realizăm de ce e atât de faină zona – deși atât de multă stâncă nu e pe sufletul meu, îmbinarea ei cu lacurile străvezii și maiestuozitatea vârfurilor oferă o experiență unică, iar tablourile nu au cum să nu devină parte din mine. Pe Porțile Închise constatăm o lecție pe care, de multe ori, o uităm: vezi cu ochii tăi cum stau lucrurile, nu îi mai crede pe ceilalți. Speriați de expunerea traseului, am constatat că e chiar lejer și deloc periculos, iar perspectiva pe care acesta o oferă Tăului Țapului merită cu prisosință eforturile! Trecem pe la Galeș, apoi prânzim cu lacurile din Valea Rea așternute la picioare. În Șaua Pelegii discutăm dacă ne găsim loc de cort sau mergem la Bucura…sunt rupt, dar facem și urcarea către vârf, într-un ritm încet zicem noi, dar suficient de rapid să prindem niște turiști din Ungaria cu care povestim câteva minute. 2509 metri, atât e nivelul la care Peleaga se ridică deasupra mării. Oare e competiție – ca între oameni – și între munți? Nu de alta, dar nu înălțimea e singurul criteriu… Dormim la sac, grație unei idei năstrușnice...

Citește mai mult

Iubire retezată

Scris de | 4 09 2018 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Iubire retezată

Spre vârf de stâncă îmi înalț privirea Și las, din gol, să cadă visu-n suflet – Nicicând nu merită atât iubirea, Ca în abisul muntelui rar umblet. Îmi uit singurătatea-n apă lină De lac verzui născut în fund de vale. Doar inima dă ghes și mai suspină: „Mi-e dor de-a fericirii ruptă cale!” Nu e apus în viață ca pe creste, Cu roșu stins și culmi umbrite-n frig – De aș trăi, mereu, fără de veste De greu cotidian, plin de arid! În zi, aș lua eternitatea-n palme Și-n nopți m-aș odihni de tot ce-i rău; Aș renunța, zâmbind, chiar și la arme, Nimic n-ar mai conta, de dragul tău. Doar că vrăjirea ține perioade Și măreții de munte uneori se sting! Rămânem cu regretele a roade Că slăbiciunile, în luptă, tot înving. E trist finalul, cum e înălțimea Când ai atins-o și cobori spre șes… Ne prea lipsește-n suflet profunzimea De a iubi curat, cum ne dorim...

Citește mai mult

Lupte

Scris de | 28 08 2018 | Despre: diverse | fără comentarii

Lupte

Am obosit să mă tot lupt. De fapt, mai pot, dar m-am săturat. Unde privesc, văd doar războaie și durere. Unde e fericirea? Prea departe – prea a altora – ca să poată fi atinsă.  De la naștere încă, începe sfârșitul. Plângi atunci, doar ca să descoperi apoi de ce. Fără armele potrivite, ești aruncat în cuptor. Scapi, teoretic. Căci practic, fiecare efort te sfârșește. Fiecare picătură de sudoare ce-ți cade, ia cu ea și ceva din tine. Câștigi în timp ce pierzi. Lupți să fii iubit. Să te descurci printre copii. Să ieși în evidență. Să atragi. Să fii cel mai deștept. Sau cea mai frumoasă. Lupți să contezi. Mai târziu, te lupți pe băncile școlilor. Vrei succes, vrei bani, vrei faimă etc. Vrei o fată faină la dreapta ta. Vrei pe cineva care să te aprecieze. Vrei independență. Vrei intimitate. Timpul trece, dar luptele continuă. În familie, cu soția/soțul sau copiii. Cu părinții. Cu tine însuți, dacă încă nu ai abandonat partea asta. Cu Dumnezeu, dacă mai înseamnă ceva pentru tine. Lupți, te zbați și câștigi. Așa crezi. Bătrân, lupți să nu mori. Medici, controale, pastile etc. Singurătatea ce te-a bântuit toată viața acum clar nu mai pleacă. Strigi să exiști, ești disperat că ai devenit o povară. Cei dragi te-au lăsat, în vremea cea mai cruntă. Dar lupți…și ai lupta și cu moartea dacă ar îndrăzni să se ia la trântă cu tine! Nu e, viața nu e mai mult decât un șir de lupte ce se termină cu o înfrângere. Inevitabil, sfârșitul e negru amar. Toți pierdem, dar numai unii avem puterea să o recunoaștem. Până la urmă, onestitatea cu care privim în oglindă ne diferențiază…Trăim, dar nu câștigăm nimic, oricât ne-am minți că e altfel. Totuși, avem datoria morală să murim pe baricade. Dar, totuși, la ce bună...

Citește mai mult

Unu plus unu

Scris de | 20 08 2018 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Unu plus unu

Unu plus unu nu fac doi, Când vine vorba de iubire… Curg fericirile-n șuvoi Din muncă grea, ca răsplătire. Nu-i lin cu dragostea pe drum, Sunt relele mulțime-n noi: Chiar ce-i frumos se face scrum – Unu plus unu nu fac doi. Voi, construiți cu grijă casa: Cu sufletele mulțumire. Așterneți-vă frumos masa Când vine vorba de iubire. Zidiți cu Cer la temelie Și nu uitați pereții goi! Pe-acoperiș de veselie Curg fericirile-n șuvoi. Atunci, zâmbind sub vânt și ploi În ochi avea-veți strălucire Căci veți fi una amândoi, Din muncă grea, ca răsplătire. Din muncă grea, ca răsplătire Curg fericirile-n șuvoi; Când vine vorba de iubire Unu plus unu nu fac...

Citește mai mult

Natura este o mare. Muntele e o vrajă

Scris de | 13 08 2018 | Despre: reflectii | fără comentarii

Natura este o mare. Muntele e o vrajă

Există glasuri ce te cheamă, asemeni serenadelor de sirenă, să îți urmezi aspirațiile. Privești către vârfuri, acolo unde cerul se îmbrățișează cu stânca, și simți cum sufletul ți-o ia la goană. Cu el, inima tropăie în ritmuri inumane, avântându-se spre limite pe care doar creierul se încăpățânează să le țină în picioare. Natura este o mare. Cu valuri de stimuli, provocări și impresii ce încântă ființa. Dacă te lași în brațele ei, nu ai cum să rămâi la fel. Fiecare pas, fiecare strop de sudoare și fiecare strângere din dinți te dezbracă în fața acestei mărețe ibovnice. Dintre toate, muntele e cel mai aprig. Dar și cel mai blând, dacă știi cum să îl iei. În fața maiestuozității sale, niciun om nu rămâne semeț. Îl privești și îți curg lacrimi nespuse. Îl admiri și sufletul ți se schimbă. Îl cucerești și devii de neînvins. Pe ale sale creste, descoperi puteri de extaz – nimeni care a urcat un munte nu s-a întors același în vale. Libertate – iată ce căutăm noi, muritorii, între astrele planetei. Veșnic înlănțuiți în efemeritate, reușitele contra naturii sunt singurele răzvrătiri pe care ni le permitem. Victorii iluzorii, ne hrănim din ele ca din veninul unui drog niciodată suficient. Când descoperi infinitul, viața cotidiană devine un praf de care te-ai debarasa oricând. Când afli muntele, clipele fără el devin chinuri deșarte. Natura este o mare. Muntele e o vrajă....

Citește mai mult

Astăzi urăsc Bucureștiul

Scris de | 9 08 2018 | Despre: reflectii | 2 comentarii

Astăzi urăsc Bucureștiul

Niciodată scările de la metrou nu mi-au părut mai lungi, pașii mari, calculați, abia făcându-le față. Cu gândurile pierdute de toată zumzăiala obișnuită a orașului, cumpăr cartela oferind prea mult: – Am plecat două luni și am uitat prețul! justific. Zâmbetului meu îi răspunde o față amărâtă de propria viață. Nu o judec: închisă într-o dugheană de sticlă tanti nu face altceva decât să dea din mâini, fără rost, zi după zi. Trenul e ticsit – și asta uitasem. Transpir abundent cum numai prin Azerbaidjan pățeam. Colegii și colegele de suferință, asemenea. E ciudat să vezi bărbați la cămașă sau fete îmbrăcate elegant cum se murdăresc cu această iluzie a contemporaneității: muncă peste măsură pentru un trai (fără?) peste măsură. Cumva, omul e singurul animal care, în încercarea de a-și îmbunătăți viața, și-o distruge. Cu fruntea sus, evident. Nu mi-a plăcut Bucureștiul de la primul pas, făcut acum multă vreme, dar astăzi îl urăsc cât pentru 12 ani. Nu vreau să aud de parcurile frumoase, de clădirile cu arhitectură aparte sau de străzile bine îngrijite – căldura, traficul, noxele, gunoaiele, zgomotul, oamenii agitați și griul blocurilor mă înspăimântă. Schimb magistrala sub ochii implorând milă ai unei călugărițe. E neașteptat de tânără și, făcând abstracție de cuvertura deloc la modă, e chiar drăguță. Un impuls mă împinge să o întreb ce e cu viața ei, dar ezit până e târziu să mă întorc. Brusc, similitudinea dintre ea și ceilalți, trecătorii superiori care o judecă cu coada ochiului, îmi spintecă moalele capului: toți irosim fericirea pentru idealuri deșarte. Bulevardul e același ca în Iunie, când l-am părăsit. Băncile sunt pline de oameni singuri cu căței, dar parcările sunt goale – e perioada aceea a anului când lumea își amintește cum e să trăiești. Eu mă întorc la fel, deși poate puțin mai umblat: asta este tragedia individului, imposibilitatea de a-și corecta defectele. Suspin adânc, cu ochii alergându-mi în minte – nicicând Bucureștiul nu mi s-a părut mai urât: – O să îmi lipsești, oraș ponosit, știm amândoi...

Citește mai mult

Scris de | 8 08 2018 | Despre: reflectii | fără comentarii

Niciodată scările de la metrou nu mi-au părut mai lungi, pașii mari, calculați, abia făcându-le față. Cu gândurile pierdute de toată zumzăiala obișnuită a orașului, cumpăr cartela oferind prea mult: – Am plecat două luni și am uitat prețul! justific. Zâmbetului meu îi răspunde o față amărâtă de propria viață. Nu o judec: închisă într-o dugheană de sticlă tanti nu face altceva decât să dea din mâini, fără rost, zi după zi. Trenul e ticsit – și asta uitasem. Transpir abundent cum numai prin Azerbaidjan pățeam. Colegii și colegele de suferință, asemenea. E ciudat să vezi bărbați la cămașă sau fete îmbrăcate elegant cum se murdăresc cu această iluzie a contemporaneității: muncă peste măsură pentru un trai (fără?) peste măsură. Cumva, omul e singurul animal care, în încercarea de a-și îmbunătăți viața, și-o distruge. Cu fruntea sus, evident. Nu mi-a plăcut Bucureștiul de la primul pas, cu ani în urmă, dar astăzi îl urăsc cât pentru 12 ani. Nu vreau să aud de parcurile frumoase, de clădirile cu arhitectură aparte sau de străzile bine îngrijite – căldura, traficul, noxele, gunoaiele, zgomotul, oamenii agitați și griul blocurilor mă înspăimântă. Schimb magistrala, sub ochii implorând milă ai unei călugărițe. E neașteptat de tânără și, făcând abstracție de cuvertura deloc la modă, e chiar drăguță. Un impuls mă împinge să o întreb ce e cu viața ei, dar ezit până e târziu să mă întorc. Brusc, similitudinea dintre ea și ceilalți, trecătorii superiori care o judecă cu coada ochiului, îmi spintecă moalele capului: toți irosim fericirea pentru idealuri deșarte. Bulevardul e același ca în Iunie, când l-am părăsit. Băncile sunt pline de oameni singuri cu căței, dar parcările sunt goale – e perioada aceea a anului când lumea își amintește cum e să trăiești. Eu mă întorc la fel, deși poate puțin mai umblat: asta este tragedia individului: imposibilitatea de a-și corecta defectele. Suspin adânc, cu ochii alergându-mi în minte: nicicând Bucureștiul nu mi s-a părut mai urât. Șoptesc: – O să îmi lipsești, oraș ponosit, știm amândoi...

Citește mai mult

Cândva, cu toții eram aur

Scris de | 3 08 2018 | Despre: diverse | fără comentarii

Cândva, cu toții eram aur

M-au fascinat, de când mă știu, oamenii puternici. Nu, nu cei care, fals, oferă o imagine dură, ci aceia simpli și liniștiți, care uită să dea cu pumnul în masă, chiar când au motive. De unde își iau tăria? Cum reușesc să fie, tot timpul, atât de stăpâni pe situație? Ce îi motivează să lupte – și să câștige – când ar putea, ușor, să plece? Paradoxal, dar puterea vine în urma dificultăților. Doar cine a suferit, știe cum să depășească momentele grele. Totuși, un obstacol te poate dărâma sau înălța. Se naște, astfel, o enigmă: cu ce sunt diferite sufletele, că unele nasc din cenușă, în timp ce celelalte se fac scrum? Îmi place metafora obținerii aurului de înaltă calitate: pentru purificare, minereul este aruncat într-un cuptor încins. După o vreme, impuritățile sunt distruse, iar metalul curat curge prin furnale. Cam ca în viață, când vine vorba de probleme. Există două tipuri de oameni, simplificând un pic problema: cei care luptă, devenind mai puternici atunci când pierd și cei care slăbesc, chiar și atunci când câștigă. Pe primii, o viață grea, trăită în lipsuri și fără iubire îi motivează să își depășească condiția. Pe ceilalți, un trai dificil nu le oferă decât justificări să fugă. Mai departe, comparația cu aurul își pierde sensul – metalul nu poate niciodată să se transforme în ceea ce nu este, oamenii da. Nu este ușor și e nevoie de o mare doză de maturitate emoțională ca să te oprești din ascuns gunoiul sub preș, dar nu e nici imposibil. Din contră, e chiar imperativ, dacă vrei să nu îți ruinezi viața și să nu îi rănești pe ceilalți, să accepți ce a fost, să înțelegi cum te programează trecutul și să te oprești din a folosi contextul ca scuză pentru a nu face nimic. Cândva, cu toții eram aur și doar de noi depinde să ne redobândim strălucirea. Dilema e una singură: ne dorim asta atât de mult încât să acceptăm durerea...

Citește mai mult

Zidurile perfectiunii din calea fericirii

Scris de | 13 06 2018 | Despre: de meditat | fără comentarii

Zidurile perfectiunii din calea fericirii

Se aștern zilele peste foile albe ce așteaptă atingerea caldă a mâinilor. Sub durerea urmelor pixului, se naște frumosul din suflet. Cumva, cuvintele scrise capătă nu doar formă, ci și rost. Asta când vezi un sens în față, nu când gravitezi bezmetic în jurul unor planete de hârtie. Ne-am învățat să ne mințim că viețile trebuie să ne fie perfecte. Când o ducem bine, avem grijă ca toți să audă. Când cerul se întunecă, dispărem de pe radare… sau mimăm o fericire scoasă din burtă. Nu e normal să avem așteptări de gală. Traiul pe pământ nu e nici extraordinar, nici execrabil. Nici de dorit, dar nici de lepădat. Este, până la urmă, un dat cu care trebuie să o scoatem la capăt. Ca o misiune pe care avem datoria să o îndeplinim, dar ale cărei instrucțiuni le-am înstrăinat. Există, pe drum, perioade și perioade. Așa te învață călătoritul, că atunci când e bine urmează rău, iar când e rău urmează bine. Pe cărările încurcate ale vieții, însă, pare că ne pierdem direcția: avem pretenția ca frumosul să țină, iar răul – când lovește – parcă e de neînvins! Din păcate, nu ne dăm mari cu problemele și dificultățile vieții, iar până la un punct e numai și normal astfel. Mai departe, totuși, ne hazardăm într-o izolare menită să salveze aparențele. Izolare adâncită de toată fericirea și reușitele celor din anturajul nostru, online sau offline. Căci atunci când vezi că alții o duc bine, cu atât mai neagră pare nenorocirea proprie. Ce uităm, însă, e că toți suntem oameni și trăim în aceleași condiții. E adevărat, unii poate sunt mai loviți și alții mai ocoliți, dar tot pe aceeași planetă trăim, tot în aceeași țară (mă abțin de la comentarii) ne chinuim zilele și tot același aer (foarte poluat, dacă e să vorbim de orașe) respirăm! Practic, deși detaliile diferă, problemele cu care ne confruntăm sunt, în linii mare, identice. Investim, însă, în a păstra aparențele. Nici prietenilor apropiați nu le mai spunem de noi (ne mai mirăm că nu avem persoane apropiate?), dar să ne „lăudăm” pe rețelele de socializare! Construim o realitate de fațadă care nu are nicio treabă cu realitatea-realitate, un tablou în care prezentăm doar ce e bine și frumos…iar asta ne secătuiește și mai mult de resurse. Practic, nu doar că avem probleme de rezolvat, ci avem probleme și de ascuns! Din experiență proprie și nu numai, a te deschide ajută, nu îngroapă. Când devii vulnerabil, ceilalți nu îți dau în cap, ci îți întind mâini. Mai mult, își coboară și ei baricadele, iar atmosfera ajunge una relaxată, de acceptare și de înțelegere. Învingătorii sunt întotdeauna singuri nu pentru că nu au nevoie de ceilalți, ci pentru că transmit că se descurcă excelent pe cont propriu…și la fel e și cu cei care simulează victoriile.    ...

Citește mai mult

De ce nu reușești în viață

Scris de | 31 05 2018 | Despre: reflectii | fără comentarii

De ce nu reușești în viață

Există un număr de dezavantaje ce vin la pachet cu viața comodă pe care, tot mai mulți, ne-o permitem. Astfel, dincolo de beneficii și progres, se instalează amenințări gata să ne soarbă, cu tot ceea ce am fi putut realiza, la cel mai mic pas de neatenție. Asistam la un seminar ținut copiilor de clasa a 4-a despre importanța muncii, lecturii și a valorilor într-o lume relativizată. Vorbitorul, pentru a-și susține perspectiva și pentru a motiva audiența, a apelat la câteva exemple de personalități care, de-a lungul vieții, au avut de înfruntat obstacole majore pe drumul succesului – infirmități, umilințe, eșecuri etc. Privind în jur, însă, am constatat cât de puțin se aplică toate acestea – practic, ideea că nu contează de unde vii, și tu poți ajunge departe, nu își mai găsește locul aproape deloc în societate. Din contră, avem de luptat cu o mediocritate care are capacitatea de a ne submina existența. Grație creșterii nivelului de trai, bucurii până acum câțiva ani rezervate celor mai norocoși, au devenit accesibile tuturor. Astfel, problema nu e cum îți atinge potențialul înfruntând problemele, ci cum să înveți să ți-l atingi tocmai în lipsa acestora! Am un prieten bun care, de câteva luni, cochetează cu ideea unui IronMan. Spun „cochetează” pentru că antrenamentele lui când sunt, când nu sunt. Ceea ce șochează, însă, este că ieșea constant cu bicicleta când era frig și zăpadă pe străzi, dar prea puțin în zilele frumoase. Cum se poate asta? În cuvintele lui: „când trebuie să mă chinui, parcă are rost lupta – când toate merg bine, de ce să mă antrenez?” Fără să realizeze, mi-a oferit radiografia următorului mare zid de care urmează să ne lovim, la nivel individual, dar și la nivel de societate: trăim prea bine ca să mai muncim pentru excelență. Cu timpul, paradigma succesului s-a schimbat definitiv, într-un mod fundamental. Dacă în trecut dificultățile motivau oamenii să își atingă potențialul, astăzi lipsa acestora împiedică oamenii să crească. Avem joburi bune, bani suficienți, un nivel decent de satisfacție, de ce ne-am mai sparge singuri bula de confort? Și, în numele unei mulțumiri rupte din predicile extremiste ale unora, nu spargem nimic – ne ajunge cei care suntem. Ce nu observăm, din păcate, e că stagnarea nu există. Când ne plafonăm, de fapt o luăm la vale. Dacă nu creștem, ne uscăm. Iar dacă nu ne atingem potențialul, ne autocondamnăm la handicapuri emoționale care mai de care mai dăunătoare. Rezolvarea, însă, ia naștere chiar din miezul problemei: dacă dificultățile nu mai există, trebuie să învățăm să ni le creăm. Practic, viitorul e al acelora care sunt capabili (și dispuși) să își strice status-quo-ul perfect al prezentului pentru a da naștere unui context care să îi conducă mai sus pe scara perfecțiunii. Conștienți, responsabili și determinați, doar cei care pot trece dincolo de confortul în care trăiesc, au șanse să pună ceva mai bun în loc. Eram în Piatra Craiului, în unul din primele trasee de primăvara aceasta. Însoțit de același prieten de mai sus, ne-am planificat Poiana Închisă și apoi întoarcere pe creastă, până în Zărnești. Asigurați în coardă și cu pioleții în mână, am ieșit deasupra văii pline de zăpadă exact când norii se spărgeau, dezvăluindu-ne un peisaj rupt din tablouri. Deși răcoare, soarele încălzea voios, oferindu-ne un loc din care...

Citește mai mult

Cartea „#30dezile30dețări”

Scris de | 14 05 2018 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Cartea „#30dezile30dețări”

S-au scurs câteva luni de când încheiam, în miez de noapte, manuscrisul celei de-a patra cărți, dar prima despre altceva decât biciclete. Bineînțeles, am rămas tot în zona călătoriilor (nu doar fizice, ci și prin viață), dar am dat șaua deloc confortabilă pe scaunele moi ale trenului. Astfel, kilometrii până acum câștigați cu greu, au ajuns să zboare din viteza alunecării pe șine, asemeni gândurilor sub praful timpului. E ciudat cum, deși nu pare, o călătorie nici nu începe cu primul pas, nici nu se termină cu ultimul. Întotdeauna, există eforturi nemărginite înainte și, aproape mereu, există luptă și după – căci să scrii, pagini la rând, poate să devină dureros. Nimic, însă, nu se compară cu satisfacția unei aventuri încheiate – fie ea pe drumuri, fie din spatele tastaturii, poveștile merită împărtășite. Probabil că, dacă am avea mai mule voci care să bată toba cu privire la actele de non-conformism constructiv, am fi mai mulți care ne-am depăși limitele. #30dezile30dețări vine tocmai ca o soluție pentru cei care își doresc mai mult, dar nu știu cum să obțină. În esență, să te urci în tren și să stai o lună pe drumuri, nu e mare lucru – în practică, însă, înțelegi de ce atât de puțini oameni o fac. Astfel, cartea se vrea a fi un manual de vise împlinite, de provocări lăsate în spate și de lecții pe care cu toții ni le putem însuși. Lăsând vorbăria deoparte (am mai scris despre excursie și aici), puteți afla detalii de pe pagina dedicată. Varianta PDF a cărții o puteți descărca gratuit, dar aș aprecia mult dacă alegeți să vă procurați și varianta tipărită (costă 20 de lei), căci ar fi o susținere palpabilă pentru astfel de acțiuni viitoare. Mai mult, pentru că știu că sunt oameni cărora le place să obțină mult cu puțin, m-am gândit să ofer toate cele trei cărți la prețul special de 50 de lei. Astfel, primești „Europa în 80 de Zile„, „Munte, Vremuri, Depărtări” și „#30dezile30dețări” cu o reducere de 30%! Un ultim gând: dacă ai pus mâna pe oricare din cărțile mele și le-ai citit, ia-ți timp te rog și spune-mi cum ți s-au părut – mă interesează să cresc și doar prin feedback-uri sincere o pot face! Mulțumesc!...

Citește mai mult