Blog


Când ceri prea mult de la tine

Scris de | 22 03 2017 | Despre: reflectii | fără comentarii

Când ceri prea mult de la tine

De slogane cum că „cerul e limita” sau „țintește luna, iar de vei rata oricum vei fi printre stele”, suntem cu toții sătui. De-alungul timpului, a avut grijă viața să ne arate că faptele mărețe nu se fac din vorbe, iar deciziile care capătă formă sunt mai mult decât simple declarații aruncate în mijlocul unei euforii de entuziasm. Ca să reușești, e nevoie de ceva în plus, iar acest ceva rămâne, cel mai adesea, de neidentificat. Totuși, societatea ne servește iluzia că trebuie și că putem să fim cei mai buni. Constant, suntem bombardați de mesaje care, deși sub forme diferite, conduc către același aspect: dacă nu ești în top, nu exiști. Ajungem, astfel, să raportăm succesul la un număr de factori externi, scoțându-ne pe noi din ecuație. Din această cauză banii, poziția în ochii cunoscuților sau mașinile pe care le conducem devin, fără să realizăm, norme de judecată. Mai mult, comparându-ne cu ceilalți, dăm startul la nefericire. Nu conștientizăm că, deși comparația în sine nu e rea (ba chiar poate fi benefică, folosită cum trebuie!), a ne raporta la ceilalți constituie primul pas către un trai ratat. Din păcate (sau era fericire?!?) drumurile vieții nu seamănă între ele, iar frumosul vine tocmai din provocarea pe care această căutare după sens o aduce – dacă vrei mult, atunci fă în așa fel încât să și obții. Capcana în care cu toții cădem, însă, e aceea că ne dorim ce au alții, nu ceea ce e bun pentru noi. Uităm că succesul nu se obține după rețete, ci că acesta e suma unor descoperiri și eforturi mărunte, cotidiene. În plus, nici măsura nu este aceeași: fiecare își definește așteptările, standardele și realizările care să îl facă fericit. Din păcate, am ajuns să cerem prea mult de la noi. Privim la toți cei care au obținut recunoaștere și îi luăm ca modele. Ne promitem că, într-o zi, vom fi asemenea lor. Și muncim, muncim și muncim, zi de zi și clipă de clipă, pentru asta. Facem sacrificii dureroase și repetate, în speranța că va veni și un mâine în care să ne fie mai bine. Trebuie, până la urmă, să devenim cei mai buni în sfera noastră de activitate, nu? Altfel nu ne așteaptă altceva decât categorisirea cea mai cruntă: ratați. Doar că nu, nu trebuie să devii cel mai bun. Nu e nevoie să te uiți stresat în părți și să îți faci coșmaruri că alții se descurcă mai bine! Viața ta e diferită de a lor, iar necunoscutele sunt atât de multe încât e imposibil să copiezi un alt drum. Mai mult, viața nu e nici dreaptă: nu plecăm toți din același punct și cu aceleași oportunități, ci fiecare beneficiază de un context doar al lui. Așadar, cum să ai pretenția că poți deveni cel mai bun pilot de Formula 1, când tu nu ai condus altceva decât Dacia lu’ tata? Nu are sens, evident, dar prea adesea ne comportăm exact așa: țintim luna, fără să observăm că aceasta nu e pe cerul nostru! Și, când impactul cu solul ne zdrobește, nici nu ne mai vine să ne ridicăm: am eșuat, de ce am vrea să mai stăm vreodată în picioare? Doare prea tare, așa că mai bine ne obișnuim cu noroiul și deprimarea. Mediocritatea nu este nici ea, însă, de preferat,...

Citește mai mult

Nici negrul nu-i atat de negru

Scris de | 14 03 2017 | Despre: diverse | fără comentarii

Nici negrul nu-i atat de negru

În viață, nu toate zilele sunt cu soare, după cum nici toate momentele nu sunt pline de strălucire. Mai mult, deși tendința fiecăruia e către un mâine mai bun, realitatea e că rar se întâmplă astfel. Din contră: când e să vină problemele, se adună atâtea să nu le mai poți duce, iar timpul nu numai că nu rezolvă, ci mai rău încurcă. Simți, fără să poți să te oprești, cum aluneci într-un hău mai negru ca noaptea. Brusc, pare că viața ți se sfârșește. Nu știi de ce trăiești sau care îți e rostul pe acest pământ. Teoria da, încă îți sună în cap, dar să fim serioși, teoriile nu sunt bune decât atunci când nu ai nevoie de ele! Relațiile îți scârțâie – pare că toți demonii de pe lume s-au strâns să îți joace feste, punându-ți amarul în cale. Ai de toate, până la urmă, dar, de fapt, îți lipsește totul. Te simți neînțeles și al nimănui…și nimic nu doare mai tare ca un dor ce nu poate fi alinat. Ai vrea, cât încă ești conștient că te scufunzi, să îți iei destinul în mâini. Știi că, dacă nu vrei să ajungi o epavă, trebuie să te lupți să ieși la suprafață. Așa că te zbați să te apuci de ceva în căderea ta către neant. Încerci să oprești prăbușirea sau să o încetinești, cel puțin. Orice, numai să nu te zdrobești definitiv de pietrele de pe fundul gropii! E clar că o să doară, dar măcar să doară mai puțin și pentru o perioadă cât mai scurtă de timp… Totuși, uiți că soluția nu e să te agiți ci, din contră, să te relaxezi. Nu să îndepărtezi gândurile neplăcute e cheia, ci să le accepți, lăsându-le să treacă singure. Până la urmă, lasă totul să plece și vezi ce rămâne. Lucruri, oameni, situații – nu știi care te scufundă mai tare până când nu le renunți la premiza că salvarea vine din exteriorul tău. Mai mult, odată cu schimbarea perspectivei, încep să se schimbe și tablourile. Surprinzător, dar lumina pătrunde chiar și în cele mai dosite colțuri, totul e să aștepți ca ochii să ți se adapteze! Cu timpul, nici negrul nu e atât de negru și parcă nici durerea nu e așa cruntă și de neîndurat ca mai înainte. Bineînțeles, nimic nu s-a schimbat, noroiul și sentimentul ratării vieții e tot acolo, dar parcă începi să te aduni ca să îi faci față. Nu e ușor, dar măcar te târăști către înainte. E interesant că, atunci când te decizi să te focusezi pe razele de speranță, constați că acestea sunt mai multe decât ți-ai fi imaginat vreodată. Relațiile, deși unele scârțâie, altele sunt acolo mai puternice ca niciodată. Există, totuși, oameni care sunt gata să te asculte, să te sprijine și să te susțină, numai să îi lași. Viața, deși nu îți oferă un sens peste noapte, îți arată că merită trăită. Îți aduce, surprinzător, detalii în fața ochilor care să justifice trezitul dimineața și mersul mai departe. Realizezi, așadar, că totul se rezumă la modul în care alegi să vezi realitatea: fie pui accentul pe beznă, fie te îndrepți către lumina binecuvântărilor încă existente. Descoperi, deci, că nu e imperativ ca problemele să dispară ca să poți să o iei de la capăt,...

Citește mai mult

Hai, primăvară!

Scris de | 9 03 2017 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Hai, primăvară!

Hai, primăvară, mai iute afară, Să umpli natura cu tot ce-i frumos, S-aduci aer cald în tablou și pe seară, Să-mbraci, ce e-n jur, cu veșmânt glorios! Hai, primăvară, mai iute din zare, Cu toate-ale tale culori de nescris, S-aduci zâmbet cald în loc de oftare, Să iei nepăsarea…s-o faci paradis! Hai, primăvară, mai iute pe munte, Să scoți din zăpadă un verde curat! Cu el, către cer, sufletul să se-avânte, Fericirea, în stropi, s-o scoți din iernat. Și hai, primăvară, mai iute în mine, Să umpli un suflet cu noi bucurii, Să uit niciodată mărirea de bine, A vieții iubire ce-atinge...

Citește mai mult

Cocktail cu amintiri: prostia numita „viata”

Scris de | 7 03 2017 | Despre: reflectii | fără comentarii

Cocktail cu amintiri: prostia numita „viata”

Dacă aș putea șterge amintirile urâte care îmi brăzdează sufletul, dar pierzându-le și pe cele frumoase, le-aș ține pe toate. Dacă, evitând tristețea, aș rata fericirea, aș îmbrățișa durerea cu toată inima, fără ezitări și regrete. Viața este, din start, o prostie. Te naști fără să alegi unde, când și în ce context. Crești înconjurat de oameni care, deși cel mai adesea îți vor binele, nu au aproape deloc habar cum să îl implementeze. Continui cu alegerea unei cariere, fix la vârsta când nu știi nici ce vrei să faci mâine, dar peste ani! Apoi urmează bătăile de cap cu ceilalți , dragostea și intratul în rândul societății. Practic, joci cu ceea ce primești, iar menirea ta e să înveți să accepți realitatea și să dai tot ce ai mai bun ca să obții maximul din traiul pe acest pământ. Pe drum, îți creionezi amintirile. Timpul – binecuvântare și blestem în același timp – te ajută să le trăiești, să le păstrezi sau să le dai deoparte, ca balast. Unele sunt de neuitat: îți iau ființa și ți-o așează pe portativul fericirii indiferent de câtă vreme s-a așternut între tine și ele. Altele încă îți mai aduc lacrimi în ochi – lacrimi pline de dor, de regrete sau de speranțe neîmplinite. Sunt ca un amestec dulce-acrișor, amintirile, transformând trecutul în prezent – nimic din ce te-a marcat cândva nu e pierdut, înveți să nu te mai doară, doar. Viitorul, însă, ar trebui să aducă amintiri mai bune. Și, dacă ar fi să poți alege între cele ce au fost și cele ce vor să vină, trebuie să îndrăznești să pariezi pe necunoscut, fără nicio ezitare. Până la urmă, e datoria fiecăruia ca ziua de mâine să fie mai bună ca cea de azi. Din fericire, putem păstra și ce a fost, dar și ce va să vină. Să nu uităm, însă, să uităm să mai doară.    ...

Citește mai mult

Nu îi iubi pe ceilalți cum te iubești pe tine!

Scris de | 6 03 2017 | Despre: reflectii | 2 comentarii

Nu îi iubi pe ceilalți cum te iubești pe tine!

Există un mod ciudat în care ne trăim viața atunci când vine vorba de oamenii din jurul nostru: îi tratăm așa cum ne-ar plăcea să fim tratați. Și, deși această raportare nu e deloc rea când vine vorba de principii generale, atunci când cobori la particular, lucrurile nu mai sunt atât de simple. E frumos și înălțător să le vrei binele celor care te înconjoară, dar cum faci asta, concret? Pentru că, până la urmă, nu de teorii depinde fericirea cotidiană, ci de gesturi și fapte constante, eventual repetitive. În relațiile interumane, ceea ce primează e relația. Gradul de apropiere determină comportamentul, iar cunoașterea reciprocă e temelia pe care se construiește. Oferi celuilalt în aceeași măsură în care el îți oferă ție. Dacă una din părți dăruiește mai mult, echilibrul se rupe, instalându-se nefericirea sau frustrarea. Nu poți să iubești la nesfârșit fără să fii iubit înapoi: trebuie să și primești, nu doar să dai. Totuși, marea problemă este că nu știm să oferim. Privim lumea și pe cei dragi prin ochelarii propriei ființe. Îi iubim, așadar, așa cum ne-ar plăcea nouă să fim iubiți. Refuzăm să mergem în profunzime, să căutăm să descoperim ce nevoi are celălalt, rezumându-ne la o cercetare superficială a aparențelor. De asta e dragostea complicată: pentru că ne cere să renunțăm la propria viziune în detrimentul celei a aproapelui. Avem nevoie, în primul rând, să ni se vorbească astfel încât să înțelegem. Fiecare suflet are propriul alfabet și, așa cum comunicarea e dificilă când părțile nu vorbesc aceeași limbă, la fel se întâmplă și când sufletele nu sunt pe aceeași lungime de undă. În cartea „Cele 5 Limbaje ale Iubirii” Gary Chapman rezumă o întreagă filozofie de viață: conform studiilor, există 5 mari perspective prin care oamenii se simt iubiți: declarațiile, timpul în doi, darurile, serviciile și contactul fizic. Și, deși toate contribuie la o relaționare completă, fiecare are o caracteristică dominantă. Ciudat este că, foarte adesea, nu suntem conștienți de existența ei – cu atât mai mult, nu realizăm că ea există în ceilalți și că trebuie să i ne adresăm în mod direct. De asta nu e suficient să iubești, important fiind mai ales cum iubești! Degeaba oferi cadouri, de exemplu, cuiva căruia nu îi pasă decât de timpul petrecut în doi – o să se simtă neînțeles și neapreciat. Tot la fel, e în zadar să faci declarații ce ar obține invidia celor mai romantici poeți cuiva al cărui limbaj este contactul fizic. Dacă nu te pliezi pe ceea ce înțelege o persoană, poți la fel de bine să nu îi mai transmiți nimic! Dar noi, cel mai adesea, ne consolăm cu gândul că am încercat, deși rezultatele întârzie să apară. Nu realizăm că eforturile pot să fie și infinite, dacă nu sunt canalizate pe drumul care duce către inima celuilalt, sunt zadarnice! Nu înțelegem că, atunci când vine vorba de interacțiuni, trebuie să uităm de noi și să ne focusăm complet pe celălalt. Deși e greu, trebuie să renunțăm la culorile în care vedem lumea, ca să putem vedea lucrurile așa cum le văd ceilalți. Suntem diferiți, iar asta se traduce în nevoi diferite, bucurii diferite sau perspective diferite. Nu îi putem iubi autentic pe ceilalți, decât atunci când îi iubim în felul lor – orice altceva nu e decât o frântură dintr-un mare...

Citește mai mult

El in locul meu

Scris de | 28 02 2017 | Despre: diverse | fără comentarii

El in locul meu

Se spune că timpul trece peste toate, așternând uitarea. El refuză, însă, să treacă peste tine. Fără să vrei, ai ajuns să te situezi deasupra lui, făcându-l umilul tău slujitor. Nu e nimic, așa măcar suntem doi, îmi ține și mie cineva companie la ușa sufletului tău. Realizez, fără să îmi placă să recunosc, că sunt multe picăturile care umplu vasul cu durere. Dar, în final, tabloul e același: doare să nu te am. Așa că prea puțin contează frânturile, când rezultatul nu se schimbă cu nimic: vrei pe altcineva, iar eu nu mă pot decât supune. Totuși, urăsc să te știu în alte brațe. Simt cum se sfâșie inima până în străfunduri, gândindu-mă că el te privește iubitor, în timp ce tu te pierzi în ochii lui. Să știu că te visezi lângă el, pentru eternitate poate, în timp ce eu te visez pe tine, e aproape mai mult decât pot îndura! La ce bun să lași oamenii să te cuprindă, dacă nu îi poți avea? Îmi imaginez cum împărțiți aceeași bancă sau cum alergați ca niște copii pe străzile îmbrăcate în haină timidă de primăvară. Cum el, cu încredere dar și cu emoție, te ia de mână și te trage spre el. Cum îți dă drumul, jucându-se cu tine, ca apoi să te aducă iarăși aproape. Știe că ești a lui, iar asta îl face de neoprit. Oh, câtă putere poate da fata potrivită băiatului ales! Parcă îl văd: te oprește și te roagă să stați o vreme pe iarba verde-crud, abia încolțită. Te scalzi în soare, iar capul ți-l așezi pe ai lui genunchi. Zâmbind, începe să se joace în părul tău, admirându-ți chipul desăvârșit. Ochii îți sunt închiși, dar, dacă ai clipi, i-ai citi pe față fericirea – e mândru să aibă lângă el așa fată, iar faptul că, dintre toți, l-ai ales pe el, îl umple deplin. Pe buzele roșii, își plimbă un deget. Tresari. Iar gândul că te sărută e mai crunt ca altele – ca un cuțit se învârte în mine… Și e teribil să știu că sunteți mereu așa aproape. Că vă vorbiți non-stop, că petreceți timp mereu unul cu altul și că vă priviți, fără perdele, în suflete. Nu e nimic mai înălțător decât ca cineva să te lase să îl vezi în noroi, fără să îi fie frică că vei pleca! Și să știu că altcineva are privilegiul acesta mă lasă, fără să vreau, fără cuvinte. Îmi șterge totul din minte, lăsându-mi doar noapte în cale. Totuși, te zăresc prin beznă, cum îi scrii mesaje și cum zâmbești când le citești pe ale lui. Cum dimineața, te trezești doar ca să îi trimiți o urare de bine. Sau cum seara, înainte ca oboseala să te dărâme, îi șoptești drăgăstos „noapte bună!”…Mi te pot imagina cum umbli prin oraș, rătăcind străzile și lovindu-te accidental de oameni, doar pentru că ale lui cuvinte îți fascinează ființa. Oare alor mele ce le-a lipsit, ca să te cucerească? De ce nu au fost în stare să mă ducă dincolo de uși, prin cotloanele nebănuite ale celei ce ești? Și să știu că îți bântuie mereu gândurile – așa cum tu zburzi întotdeauna, când nu am grijă, prin ale mele – provoacă mai multă tristețe decât poate sufletul meu accepta. Așadar, peste toate, suferința...

Citește mai mult

7 avantaje ale mersului cu bicicleta în oraș

Scris de | 27 02 2017 | Despre: diverse | fără comentarii

7 avantaje ale mersului cu bicicleta în oraș

  De mers pe bicicletă, cred că merg de când mă știu. Am avut ocazia, încă de copil, să bârâi vehiculul pe două roți în toate părțile. Am început cu timiditate, în satul de acasă, iar treptat am evoluat de la banalul mers la magazin la vizitatul Europei din șa. Așadar, pot să numesc, cu maxim de încredere, câteva din avantajele mersului pe bicicletă într-un oraș cum e Bucureștiul. Evident, cei care folosesc deja acest mijloc de transport știu despre ce este vorba, dar toți ceilalți habar nu au ce pierd. Nu rămâi blocat în trafic. Acesta este, cu siguranță, cel mai mare avantaj al bicicletei într-un oraș: faptul că îți permite să te strecori cu multă ușurință printre coloanele de mașini. Și, într-un oraș ca Bucureștiul, care ocupă locul 4 în lume la congestionare, e simplu de făcut calculul și de tras linie. Din experiență vorbind, nimic nu bate bicicleta când vine vorba de deplasarea în oraș, nici chiar metroul! Totuși, oamenii sunt atât de obsedați de ideea de mașină personală și confort încât preferă să petreacă 2 ore pe drum la volanul unei mașini, decât să înjumătățească timpul cu ajutorul unei biciclete. Scapi de înghesuiala din mijloacele de transport în comun. Oricine are un job cu program stabil știe cum arată un autobuz, un tramvai sau metroul la orele de vârf – nu e nici ușor, nici plăcut să împarți același spațiu (limitat) și același aer (sufocant) cu o mulțime infinită de alți oameni ca tine. Și, dacă pe deasupra mai e și vară, clar aglomerația nu se cere altfel decât evitată. Te bucuri de independență. Nu mai trebuie să aștepți un timp nedeterminat să îți sosească autobuzul. Nu mai trebuie să te învârți 10 minute să găsești loc de parcare. Poți să alegi ce rută îți e mai la îndemână sau care ți se pare mai rapidă. Și tot așa, ai prins ideea, sunt convins. Nu mai întârzii niciodată. Exceptând situațiile neprevăzute – o pană de cauciuc, de exemplu – vei știi de fiecare dată cât timp îți ia să ajungi în orice punct al orașului. Practic, eu fac maxim 40 de minute către oriunde în București. Cu timpul, înveți exact cât durează un drum până la Unirii, în parc sau la supermarket. În plus, e super simplu să calculezi: știi că mergi cu o medie de 25 km/h, deci te uiți pe Maps la distanțe și ai rezolvat dilema. Faci mișcare în fiecare zi. E clar că în societatea în care trăim ducem, cu toții, vieți extrem de sedentare. Și, cu toată această înmulțire a mâncării nesănătoase și a bolilor, chiar e nevoie de activitate sportivă în mod constant. Totuși, pentru că nimeni nu ne mai oprește din alergare, ne e aproape imposibil să găsim timp suficient și pentru sport. Așadar, să te duci cu bicicleta la muncă sau la școală poate reprezenta o soluție extrem de la îndemână. Ești mai vesel și te simți mai bine. E dovedit de către oamenii mai deștepți (cercetători, adică) că sportul declanșează secreția de endorfine. Practic substanțele astea îți invadează corpul și te fac mai optimist. Așadar, să mergi cu bicicleta prin oraș în loc de mașină sau transport în comun înseamnă să fii mai fericit și mai bine dispus, zilnic. Înveți orașul și îl redescoperi în mod constant. Viteza în care ne trăim viețile cred...

Citește mai mult

Escapadă la Veliko

Scris de | 24 02 2017 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Escapadă la Veliko

Nu se întâlnesc des ocaziile când te poți uita la soare, dar dimineața vine cu o astfel de rară oportunitate. Deși e răsărit de ceva vreme, discul marelui astru se lasă văzut abia când e sus pe cer, din cauza ceții și lipsei de transparență a atmosferei. Totul în jur are un aspect dens și lăptos, așa că îl putem admira în voie. Nu e deloc așa cum îl știm, ci pare adormit și lipsit de puterea-i caracteristică. Mai mult, se vede nevoit să lupte cu un nor ce încearcă să îi păteze și mai mult reputația – se anunță o zi grea pentru el. Scurta scenă o zărim din mașină, pierduți prin nemărginitul dealurilor bulgare fiind, în drum spre Veliko. Câmpurile sunt când albe de zăpadă, când negru-reavăn, acolo unde primăvara și-a intrat mai repede în drepturi. Nu știm multe despre acest oraș din nordul Bulgariei, decât că e considerat unul din cele mai frumoase din țară și că merită vizitat. Planurile le-am făcut ad-hoc, fără multă documentație și fără să avem așteptări: un city-break de o zi în fosta capitală a Țaratului vlaho-bulgar și cam atât. Importantă era – ca întotdeauna, de altfel – călătoria și nu atât destinația. Conta să ne bucurăm de un timp frumos între prieteni și de o scurtă perioadă de deconectare de la obișnuitul și problemele cotidiene. Orașul se prezintă, în realitate, destul de diferit de ceea ce poți să descoperi în fotografii. Situat la nici 200 de km de București, acesta e perfect pentru o escapadă fugitivă atunci când vrei să schimbi decorul și ești în pană de idei. Totuși, un lucru e bine de știut: deși e frumos, tot într-o țară rămasă în urmă mult cu dezvoltarea se găsește. Deși amplasarea de care se bucură e incredibilă – pe malul râului Iantra, aruncat pe mai multe dealuri în jur – faptul că nivelul de trai nu este foarte ridicat se vede la fiecare pas. De la multele clădiri ajunse ruine (sau foarte dărăpănate) până la atmosfera comunistă apăsătoare, totul îți amintește că, în lipsa civilizației, frumusețea nu e deplină. Cumva, când vine vorba de orașe, lucrurile sunt invers proporționale față de peisajele naturale: dacă în cele din urmă omul e bine să nu intervină ca să nu le știrbească nimic din autenticitate, în primul caz omul e cel care trebuie să construiască, să întrețină și să se îngrijească de toate. De vizitat, noi îl vizităm destul de la întâmplare. Mai întâi, ne ia destul până găsim un loc de parcare – străzile sunt înguste tare cu „oprirea interzisă” peste tot, iar parcările amenajate lipsesc cu desăvârșire. Apoi, ne aruncăm entuziasmați către ceea ce pare „centrul vechi”, deși nu avem nicio certitudine. Ajungem la Monumentul Asăneștilor, iar de acolo continuăm printr-un parc frumos amenajat, către un vârf de deal. Urmează Cetatea Tsarevets, dar, pentru că nu putem plăti biletele de intrare cu card-ul, mai dăm o tură prin centru, căutând o casă de schimb. Din păcate, perioada nu e chiar cea mai potrivită, căci zăpada abia se topește, lăsând în urmă destul de multă mizerie. Străzile – vechi și pietruite – sunt acoperite de bălți cu apă murdară, iar în peisaj parcă predomină gri-ul. Așadar, de preferat e să îl vizitezi când e verde și uscat afară, pentru o experiență cât mai faină. Ruinele...

Citește mai mult

A cata oara?

Scris de | 21 02 2017 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

A cata oara?

  Din cer se strâng pe buze picuri, În timp ce vine depărtarea Schimbată-n multe, din nimicuri, Ce-aduc orice, nu alinarea În suflet ce-oftează-a dor. Nu e ușor să uit speranța Ce te-a pictat cu pas ușor Te vreau de tot, iar temperanța E pleavă ieftină ce fuge-n vânt Și ce mă lasă cu speranța Că fără tine întreg sunt. Mă amăgesc, căci simt cum zboară, Bucăți din cel ce-odat’ eram, Și mă întreb a câta oară Te voi visa ca să te am? Căci ești a mea și-n alte brațe… Te port în gând pe fir divin Nimic nu poate, chiar departe Să mă oprească să mai vin; Și să aștept ca veșnicia Să își croiască drum de piatră Către un noi când bucuria, Să fie deasă și curată. Iar tu să fii ce totuși ești: Minunea ce-aduce-n zare, Sclipire de albastru-n vești, Căldură ruptă dintr-un soare; Și seară caldă ca de vară, Pe care s-o suflăm în doi, Când dragostea n-o să ne doară, Pierzându-ne chiar pe căi...

Citește mai mult

Pledoarie pentru statul degeaba

Scris de | 17 02 2017 | Despre: diverse | fără comentarii

Pledoarie pentru statul degeaba

Nu am fost niciodată omul care să bată mult timp pasul pe loc cu diverse activități. Din contră, mă știu mereu pe fugă, alergând de la o treabă la alta. Dacă pot să fac ceva, atunci fac cât de repede permite situația. Fără învârtit fără rost, fără activități haotice și fără acționat la întâmplare. Am realizat, însă, că această goană nu numai că nu e benefică, dar și că produce mai mult rău decât m-aș aștepta. Faptul că sunt freelancer îmi permite, cel mai adesea, să îmi aranjez programul cum îmi e mai bine. Astfel, față de o persoană angajată, pot realiza mai multe și pot utiliza timpul într-un mod mai înțelept. Totuși, am descoperit că, atunci când nu am proiecte, mă simt vinovat pentru că dispun de prea mult timp liber. Ceva parcă lipsește, lăsându-mi impresia că ar trebui să umplu ziua cu o alergare pe care nu am de unde să o iau. Astăzi, după o zi în care nici măcar un minut nu am lucrat, am conștientizat cât de norocos sunt. Câți nu ar da să fie în locul meu! Să aibă când să își aranjeze planurile, când să se relaxeze, când să recupereze micile activități de pe lângă casă rămase în urmă…Iar eu?!? Eu mă simțeam vinovat, încă de dimineață, pentru că nu produc nimic palpabil! Într-un fel, sindromul acesta se întâlnește mai la toată lumea. Ne-am obișnuit să stăm non-stop în priză și, dacă prindem cumva câteva clipe, trebuie să le umplem rapid. De asta stăm ba cu nasul în telefoane, ba de vorbă, ba citind ce ne cade în mână: nu mai știm cum e să trăim pentru simpla plăcere de a trăi. Simțim că, dacă nu suntem angrenați într-un anume mecanism, nu suntem în viață. Uităm că traiul adevărat și frumos e tocmai atunci când evadăm din rutina cotidiană. Încetinind vezi mai mult, nu grăbindu-te către final, dar noi am ajuns obsedați de apăsarea pedalei de accelerație. Mai mult, dacă faci cumva parte din categoria celor puțini care își fac timp și pentru ei, ești privit cu ochi răi și invidioși. Tu nu ai treabă? parcă te-ar întreba restul. Și astfel, să călătorești, să te plimbi prin parc sau să stai întins și să te uiți la cât de fain îți e tavanul devin activități vinovate și condamnabile. Ori te ridici rapid și intri în cursă, ori ești catalogat ca fiind leneș și doar bun de gură. Acum, pledoaria mea nu e pentru statul neîntrerupt degeaba, ci se vrea să sublinieze lipsa de sens a unei vieți trăite în viteza a 5-a. Nu lenea vreau să o încurajez, ci munca echilibrată, sistematică și liniștită. Îndemnul meu e către temperanță și către a ne lua libertatea ca, orice am face, să realizăm savurând. Fie că e vorba de relaxare, fie că e vorba de job-uri,  ce rost are să nu te bucuri de nimic? Pentru că, din goană, tare puține se zăresc pe fereastra sufletului!… Așadar, provocarea vine în întâmpinarea nevoii de liniște pe care ființa fiecăruia o cere. Societatea a ajuns să ne impună un ritm atât de alert legat de modul în care trebuie să trăim, încât doar o decizie voluntară urmată de o luptă serioasă poate schimba cursul evenimentelor. De aceea, cât mai des, permite-ți să te oprești. Ridică capul din...

Citește mai mult

Dragă EU din viitor (Sfaturi particulare pentru situații generale)

Scris de | 15 02 2017 | Despre: reflectii | fără comentarii

Dragă EU din viitor (Sfaturi particulare pentru situații generale)

Dragă EU din viitor, Îți scriu ție, căci nu am altcuiva cui. Sunt înconjurat de oameni, dar niciunul nu pare suficient de implicat ca să mă înțeleagă. Nici cu tine nu știu dacă sunt pe aceeași frecvență, dar sigur cu tine împart mai multe lucruri decât cu străinii din jur. Nu mai știu cum am ajuns să locuiesc într-un context ce nu e al meu. Cândva, îmi plăcea viața mea și părea că are de toate. Nu aveam prea multe…Acum, când aș putea să spun că nu îmi lipsește nimic, constat că îmi lipsește totul. Mă uit în oglindă și, pur și simplu, nu îmi recunosc ființa. Unde m-am dus? Pe ce valuri m-am pierdut? Ascultă-mă bine, EU-le din viitor: să nu lași, niciodată, pe cineva la tine în suflet, m-ai înțeles? Decât dacă ești dispus să suferi, să plângi, să dai cu pumnii în pereți și să urli către nori…Pentru că fiecare persoană care îți va trece pragul, va pleca cu ceva din tine. Unele, rare și de neprețuit, vor și aduce – pe acestea să nu le uiți cu niciun chip. Să înveți, însă, să ți le amintești fără să te doară… Totuși, cel mai dificil o să ți se pară să lași rănile să se vindece. Te vei surprinde în situații pe care nu ți le-ai dorit, dar din care nu poți să mai ieși. Exact ca o persoană prinsă în nisipuri mișcătoare, vei simți că te scufunzi către o moarte lentă, de care nici cele mai disperate eforturi nu te pot scuti. Și o să te trezești, ulterior, fără suflet: vei fi gol, ca o carcasă lipsită de orice valoare. Învață deci, să păstrezi aparențele. Zâmbește, chiar dacă înăuntru e furtună. Fă haz de necaz, chiar dacă tu nu uiți nicio clipă. Oricum, doar pe puțini o să îi intereseze, iar cei cărora le pasă cu adevărat, vor fi departe. Fie au plecat ei, fie ai plecat tu căci apropierea lor îți făcea rău, nici nu mai contează! Cert e că alegerile dor tare, iar alegerile nefăcute sfâșie în carne vie. Regretul a ce ar fi putut fi e crunt, măcinând și cele mai tari ființe! Una peste alta, să știi că viața e pentru nefericire. Momentele dulci sunt atât de rare și frugale că poți nici să nu le iei în seamă. Fiecare din ele merită, e adevărat, căci te ajută să mergi înainte, dar în rest nu contribuie decât la a face noaptea și mai neagră – cum să ți se pară altfel întunericul, când ai gustat lumina? Așadar, când vine vorba de intensitatea sufletului, mulțumește-te cu mediocritatea. Nu îți oferi sentimentele, aspirațiile și visurile nimănui – de ce să riști să te fărâmi bucățele la picioarele cuiva? Să te aduni e greu…și mereu se pierd unele piese. La rândul tău, nu accepta niciodată mai mult decât poți duce – o să ți se pară tentant să te joci cu oamenii, dar luptă să reziști ispitei. Așa cum tu nu vrei să fii rănit, alege, la rândul tău, să nu rănești pe nimeni – dacă nu ești gata să le culegi lacrimile de durere, atunci cu niciun chip să nu profiți de cele de fericire! Mai mult, ai grijă să te ferești de EA… O să o recunoști dintr-o privire, iar atunci să fugi...

Citește mai mult

Matematica iubirii

Scris de | 14 02 2017 | Despre: reflectii | fără comentarii

Matematica iubirii

Când vine vorba de iubire, unu plus unu nu fac doi. Fac, fără să ne dăm seama, totul. Iar ingredientele din ecuație nu trebuie să fie multe, ci trebuie să fie sincere. Se iau inimile și se pun una aproape de alta. Nicio distanță, oricât de mare, nu va reuși să le îndepărteze. Când e rost de iubit, nici timpul nu are ce să vindece. Ci se pleacă, smerit, în fața deciziilor, învăluind faptele în atmosferă de poveste. Sufletele nu știu să facă nici calcule și nici să tragă linii la sfârșit de pagini: ele gândesc în romane pline de cuvinte încărcate de emoție. Poți să încerci să rezolvi ecuațiile, dar rezultatul va fi întotdeauna cu rest: iubirea depășește raționalul și trece dincolo de liste cu calități și defecte. Iubești pentru că alegi și alegi pentru că iubești. Atât, fără motive cu „pentru că” și „dacă”! Te pierzi în celălalt, căutându-te pe tine și te găsești în tine, căutându-l pe celălalt. Simbioza e perfectă, deși individualitatea nu își pierde din tărie. În iubire, vrei întotdeauna totul. Te mulțumești, însă, cu oricât de puțin. Accepți ce ți se oferă, cu recunoștință, chiar dacă sufletul îți tânjește după un noian de mai mult. Ești acolo nu să cerșești dragoste, ci ca să o dăruiești. Îmbrățișezi, până la urmă, chiar și durerea, respingerea și necunoscutul, de dragul frânturilor calde de zâmbet ce răzbat pe ici și colo… Și, când vine vorba de dragoste, a da la o parte împreună înseamnă mai mult decât a aduna singur. Să îți permiți să rămâi tu, fără măști și fără straturi de protecție, iată fericirea! Să știi că-l poți privi pe celălalt, cu teamă de respingere dar cerându-i să te vrea, numai pentru că să îi descoperi în ochi cât te mult te dorește! Atunci, doar un oftat de ușurare mai poate descurca dorurile… În iubire, matematica nu funcționează. Din contră, alergi din necunoscută în necunoscută pe un drum ce speri să te ducă acolo unde trebuie. Dragostea, până la urmă, nu e certitudine, ci e salt în gol cu speranță de bine. Dragostea este, însă, singurul joc (de noroc) ce merită.    ...

Citește mai mult