Blog


Asta nu-i viață

Scris de | 19 11 2018 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Asta nu-i viață

Te naști cu greu, plângând amar, Doar ca să crești să lupți mereu; Te zbați adesea, în zadar, Sperând că sus e-un Dumnezeu. Alergi să ai o viață bună, Să aduni bani să te târăști – Suspini ades’, privind spre lună, Te-ntrebi ce sens ai de trăiești? Te doare singur în durere, Râzi doar cu tine în oglinzi… Mai guști și zile mai cu miere, Mai și frumos uneori prinzi. Dar nu e viață asta dură, Cu chin și luptă să răzbești! Îți vezi, în timp, ființa sură, Disperi atunci, căci te-ofilești. Ne-am învățat să vrem puținul, Sperând că e și mâine-o zi… Uităm că timpu-aduce chinul, Fără să știm cât vom mai fi. E viață cea în care astăzi Alegi să faci tot ce-i frumos, Când înțelegi că ani-s fragezi, Și că prezentul e spumos. Vei fi atunci o mângâiere Și zâmbet pentru ochii plânși, Vei înțelege că-n durere, E loc pentru sclipiri...

Citește mai mult

Bărbați ca altădată

Scris de | 16 11 2018 | Despre: reflectii | fără comentarii

Bărbați ca altădată

Niciodată nu cred că a fost mai greu în istorie să creezi relații profunde, autentice și pline de semnificații. Molima obținerii rezultatelor pe grabă a infectat și punțile dintre oameni, făcându-le, cel mai adesea, adevărate capcane putrede din care nu scapi neșifonat. Fetele au uitat să fie fete. Aura de mister, respectul față de sine și cunoașterea propriei valori sunt doar amintiri. Astăzi, dacă nu ai tupeu, dacă nu ești lipsită de maniere, dacă nu ceri – fără pudoare – ceea ce îți dorești, nu ești femeie, ci cârpă! Cuvintele sunt lipsite de gust, privirile fără voaluri, iar acțiunile fără înțelepciune. Cerințele, însă, rămân (cel puțin în teorie) la cote maxime! Băieții și-au uitat menirea, blocându-se în prezent: bărbăția înseamnă cuceriri de o noapte, bani și putere, distracții în văzul lumii. Ca să primești, trebuie să te aventurezi pe niște culmi de unde e atât de ușor să îți rupi gâtul! Și nu te întreabă nimeni dacă așa ești tu, dacă asta e ceea ce îți dorești – dacă nu vrei să fii codașul societății, trebuie să livrezi! Ca să prinzi o bucățică din fericire, treaba devine dificilă și uneori dureroasă. Depinde, însă, ceea ce cauți. Ca băiat, e datoria ta să iei inițiativa. Cred că aceasta devine provocarea majoră: cu riscul de a fi luat de fraier, să devii gentleman-ul de altă dată. Să respecți fata, să o iubești dincolo de (și uneori în lipsa) apropierea fizică, să îi oferi siguranță, să o ajuți să fie autentică, să o faci să știe că vei fi acolo și mâine, pentru că ți-ai luat un angajament, iar angajamentele se păstrează. O să i se pară ciudat. O să se minuneze că tu nu pui mâna. Că apreciezi o conversație inteligentă mai mult decât o petrecere zgomotoasă. Că te uiți la ea până în suflet, nu doar până sub haine. Dar, dacă o să mai fie acolo și a doua zi, o să fie pentru multe altele, căci știi că merită și că nu lupți în zadar. Nu tot ce sclipește e aur. De obicei, pentru ceea ce are valoare, trebuie să sapi și să transpiri abundent. Diamantele nu se găsesc în rândurile din față, ci ascunse adânc în beznă. Un bărbat știe asta și nu se dă în spate din fața efortului. Nu își calcă principiile și, mai mult decât orice, clădește, nu distruge. Când pășește în viața cuiva, o face ca să aducă valoare, nu să împroaște cu noroi. Iar dacă iese prost, își asumă și repară. Mai mult ca altă dată, femeile au nevoie să li se reamintească că sunt importante și că niciodată nu merită să se mulțumească cu puțin. Iubirea nu e pentru trup, ci pentru suflet, iar cine nu te apreciază în totalitate, nu te apreciază deloc. Depinde, bineînțeles, ceea ce cauți....

Citește mai mult

Cu sufletul plin

Scris de | 11 11 2018 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Cu sufletul plin

Adie vântul printre cetini Pe-acoperiș de sat timid… Sosești aici ca să îți piepteni, Al sufletului câmp arid. E plin de pace în pădure, De-ți numeri inima, șoptit – Poți să asculți ce ea îți spune, Devii ce vrei, în asfințit. Nu are locul nicio vrajă, Decât pe cea de i-o oferi. Mai dai, în tine, încă-o șarjă, Când îți e bine…sau nu speri. Sunt locuri simple-n astă lume, Care-amintesc de cine ești; Pentru ceilalți pot fi doar glume, N-o să-ncetezi să le...

Citește mai mult

Cad frunze

Scris de | 31 10 2018 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Cad frunze

Se-adună toamnă maronie Peste al inimii decor; Cad frunzele-ntr-o veselie, Cu amintirile ce mor. S-au dus nuanțele-n văpaie Ale naturii zeu tablou. Nu au rămas decât gunoaie Și totu-i vechi, nimic nu-i nou. Mă uit la razele ce-aleargă Către o lume mai frumoasă – Cine-ar putea să înțeleagă De ce e viața dureroasă? Cad frunzele-n păduri mulțime, Bătute-n zări de adieri… Rămâne-n urmă timp de bine, Cad frunzele din...

Citește mai mult

Nu in zadar

Scris de | 26 10 2018 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Nu in zadar

  E-o liniște grozavă-n noapte, Sub cerul înălbit de stele… Privesc spre crestele ce-n șoapte, Îmi cheamă gândul către ele. Sunt obosit de alergare Și de urcat către abis – Se vede limpede spre vale Că nu-i ușor, decât în vis. E frig. Dar vântul încă-așteaptă, E răbdător cu neputința. Respir alert, poteca-i dreaptă, E scumpă-adesea neștiința! În jur, doar eu cu-a mea ființă, Deși nu-i singura chemare. Nu e răgaz de-ngăduință, Căci orice zi e-o provocare! N-am să-nțeleg ce e cu viața, De cere luptă grea, noroi… Dar parcă-așa se-ngroașă ața Hrănind din riscului nevoi. Privesc spre umbra cea albastră A traiului pe-acest pământ… E-așa de sus a păcii creastă, E-atât de greu s-aduni avânt! Mă-ntreb ce sens are urcarea? La ce tot bun să lupți mereu? E mai ușoară delăsarea, Să fac ca cei din jurul meu! Oftez, zidind tot cu speranța Că drumul duce la final; Chiar rătăcit, am cutezanța De-a fi oricum, dar nu-n...

Citește mai mult

Nu mai trăi visurile altora

Scris de | 24 10 2018 | Despre: de meditat | fără comentarii

Nu mai trăi visurile altora

E important să visezi, dar mai crucial e să mergi pe urma propriilor visuri. Cu atâtea tentații și informații în jur, nu e de mirare că nu mai știi ce îți dorești sau ce e bun pentru tine. Astăzi, te lovești de o goană teribilă după împlinire ca niciodată în istorie. Realizările, de orice fel, sunt prezentate ca fiind tangibile și numai normal de obținut. Implicit, dacă nu trăiești după standarde, ești un ratat. Job-ul trebuie să fie într-un anume fel și neapărat cu mulți bani la final de lună. Familia, să sclipească oricând. Mașina, cu mulți cai sub capotă. Device-urile, brand-uite cu fructe mușcate. Apartamentul, cu X camere și cu mobilier de colecție. Vacanțele trebuie să fie în locații exotice, cât mai îndepărtate și greu accesibile. Și tot așa, până când din viață nu îți mai rămâne decât o carcasă creată de alții, pe care te chinui, zi de zi, să o umpli. Din fericire, nu trebuie să te zbați într-o astfel de mocirlă (chiar dacă arată curat, tot mocirlă este). Poți, oricând, să te trezești și să îți pui ordine în priorități. Ai propriile visuri și de ele trebuie să te ocupi, nu de ale altora. Ceea ce îți face sufletul să vibreze, aceea e de urmărit. Și da, dacă o corporație, o casă mare sau mulți bani îți aduc împlinirea aceea profundă pe care o căutăm cu toții, atunci go for them! Recent, m-am întors dintr-o expediție pe Elbrus, cel mai înalt vârf al Europei. Îmi doream de mult, de ani buni, să încerc să ajung și pe munți înalți, așa că atunci când m-am lovit de oportunitate, am apucat-o cu ambele mâini. Credeam că o să fie cea mai tare experiență! Că o să mă bucur de fiecare moment, de fiecare gâfâit și de fiecare provocare, până o să ajung sus, deasupra tuturor. Urma, evident, să îmi bifez un vis vechi. Excursia a meritat din plin – deși nu am atins punctul maxim, o să povestesc în altă postare curând ce și cum -, dar lecția învățată a fost una neașteptată: nu rezonez cu astfel de aventuri. Nu că nu ar fi faine, provocatoare sau interesante, căci sunt, doar că eu, în sufletul meu, caut altceva când merg în natură să explorez munți. Dă-mi pădure, aruncă-mi un lac în cale și lasă-mă sub un cort în pustietate și sunt fericit, nimic mai mult. Ca să înțeleg ce caut, am avut nevoie să ies să gust din ceea ce credeam că îmi place. Cumva, viața e ca un restaurant cu un număr infinit de mâncăruri, din care trebuie să alegi. Pe unele, le ghicești după aspect și te prind. Pe altele, doar arunci banii. Mare problemă este, însă, că societatea ne vrea consumatori. Iar interesul nu e să primim ce avem nevoie, ci să cumpărăm ceea ce ni se oferă. De asta, e atât de ușor să investim resurse în mâncăruri care fie nu sunt pe gustul nostru, fie ne fac chiar rău. Privim în jur, înghițim visuri gata ambalate și cam atât cu viața. Și, dacă ținem cont de accesul facil la informație, înțelegem cât de complicat devine să ne păstrăm gusturile neafectate. Ai prieteni, poate, care îți spun cât de bun e desertul acela cu glazură de mare de Grecia. Alții, îți laudă Bucegii, cu...

Citește mai mult

Se duce toamna

Scris de | 19 10 2018 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Se duce toamna

Îmi fuge toamna din privire, Spre zări închise-n cenușiu Se duce către amintire, Devin oricum, numai nu viu. Se sting culorile pe dealuri, Ca soarele spre asfințit. Se-nghesuie în cer balauri, Să plouă-n veci, necontenit. E tot mai frig și goală-i lumea, Căci vântul mătură alei… Se schimbă toate-n gri, aiurea, Vezi totul trist, deși nu vrei. E drept, ea a venit la vreme, De s-ar fi dus în alte țări! Mai bine te mișcai alene, Tu, iarnă, din distante zări! Mai vreau momentele senine, De toamnă veselă pe creste, Ca să colind poteci de bine Să-mi prindă sufletul de...

Citește mai mult

Te-ntorci

Scris de | 16 10 2018 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Te-ntorci

Te-ntorci la mine după gândul Uitat cândva, de bunăvoie. Eram atunci nu singur unul, Ci singurul după-a ta voie. Te-ntorci să-l iei, nu să-l repeți, Căci vorbele se spun să zboare. Când vrei, ușor e să te-mbeți, Ignori să simți că te și doare. Ți-l dau, doar ia-l cu bucuria Nevinovată din priviri. Frumos era când armonia Orbea în juru-i prin sclipiri. Păstrează-l într-un loc de cinste Cum fac și eu cu tot ce ești. Aruncă-mi umbrele mai triste, Ca să-nvăț drumul pentru vești. Nu o sa bat cu nesimțirea Celui ce-a fost mult în trecut, Doar mai strecor din amintirea A ce-am pierdut din ce-am...

Citește mai mult

Nu ma intorc

Scris de | 2 10 2018 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Nu ma intorc

Motto: Singurătatea se măsoară-n oameni,  Ce mint că te iubesc deplin.    Eu am să plec Într-un văzduh de necuprins, Să fiu, cum sunt, doar eu Când ceilalți trec, Nu greu. Nu o să plâng, Dar în regret Îmi voi ascunde amintiri De drept, Printre priviri. Nu mă întorc! Mă duc cu inima în zări, Timid și trist Pierdut sub mări, De antracit. La ce-aș veni? De ce-aș mai sta? În lume locul nu-mi găsesc. Oricât aș vrea acum uita Nu reușesc. Mă duc… Nu fug, ci-mi regăsesc Frânturile demult. Mă înroșesc, Privind al sarcinii tumult. Nu mă întorc, Deși tot plec; Rămână lumea cum o știu Și suflet-mi la fel: tot sec. Pustiu! Nu mă întorc, Cert, nu la...

Citește mai mult

Strigăt în șoaptă

Scris de | 30 09 2018 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Strigăt în șoaptă

Mă uit în jur: E beznă rece, Iar ochii mi se duc în gol. Nu trece… E cerul plin de stele, Dar inima e doar abis. Suspin adânc: Mi-e dor de ele, De aspirații. Și de vis… Voiam să fiu Nu doar povară, Ci suflet cald, plin de frumos. Am eșuat ca într-o gară, Când spre pustiu Un tren mai pleacă, La ceas stingher de înc-o seară. Și strig! Și strig! Și strig, o! tare!… Să sparg ecoul de pereți, Să simt că-n sufletu-mi ce moare, Mai caut, totuși Niște vieți! M-aud doar eu – Nu-s șoapte lângă Să mai mângâie din dureri. Mă urc pe munte să se frângă, Singurătăți de prin păreri. Nu trece!.. ‘și face cuib definitiv Nefericirea unui loc amar. Afară-i rece, În suflet e ghețar. Privesc în jur: La ce tot bun al vieții dar? Mai strig odat’ Mai plâng un vis. Nu tuturor ne este...

Citește mai mult

Cum am descoperit Caucazul pe bicicleta

Scris de | 7 09 2018 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Cum am descoperit Caucazul pe bicicleta

Vorbeam zilele trecute cu al meu frate despre cum a trecut și vara aceasta când am realizat că nu am scris mare lucru despre ea. Pentru noi, s-au întâmplat destule, dar lucrând deja la cartea care să însumeze experiența pe bicicletă prin Georgia, Azerbaidjan și Armenia am omis total să prezint un rezumat al călătoriei. Să îmi fie cu iertare, s-au succedat perioade grele… Au trecut ani de când ne-am infectat cu microbul cicloturismului, iar de atunci ne-a fost numai normal să ne facem concediile astfel – cititorii familiarizați știu deja de celelalte 3 excursii prin Europa. Acum, a venit rândul să ne luăm inima în dinți și să trecem în Asia, deși nu departe, ci doar dincolo de Marea Neagră. Am pornit cu avionul într-o amiază de marți, cu frica că vom găsi biciclete bucăți la aterizare. Din fericire, au fost foarte în regulă, iar în prima zi am mai și prins 35 de kilometri de pedalat. Ne-am izbit, brusc, de limite climatice deloc confortabile – căldură și ploaie – dar ne-am zis că o să fie bine. Conform planului, după o noapte aproape deloc dormită, am pornit spre Caucazul Superior, cu destinațiile Mestia, Ushguli, Lenteki. A turnat cu găleata întreaga zi și am urcat de ne-a ieșit pe ochi, dar acesta urma să fie doar începutul. Am continuat cu nopți ploioase și cățărări interminabile, dar peisajele ne-au cucerit, alinând orice rană. Ne-am delectat cu creste muntoase, am admirat localitățile tradiționale și vestitul Ushba și am înotat prin noroaie pe drumuri ascunse prin păduri. Am ajuns să îndrăgim asfaltul și să ne minunăm de fiecare contrast al regiunii: prea umed sau prea arid, prea verde sau prea uscat, prea cald sau prea rece. În Tbilisi ne-am reamintit cât de mult ne îngreunăm, ca oameni, viața. Apoi, ne-am bătut cu setea, căldura și lipsa de odihnă în Azerbaidjan, unde am descoperit cel mai cel oraș de până acum: Baku. Zgârie-nori, mare, clădiri vechi de sute de ani și bulevarde largi și aerisite, așa aș putea creiona imaginea metropolei. Deși ne-au plăcut oamenii, ne-am întors în Georgia cu trenul, ca să evităm deșertul. Pentru că e război între Armenia și Azerbaidjan, singura șansă e să faci zig-zag printre granițe dacă vrei să vezi toate țările, așa că ne-am conformat. Către platoul armean, am urcat printr-un defileu puternic industrializat pe vremea URSS-ului, dar în paragină astăzi. Totuși, spectaculozitatea lui a fost la cote maxime, unice chiar. Nu am răbdat și, după Sevan, am intrat în Karabag, regiunea-problemă dintre cele două state. Deși la altitudine ne-am crezut în al nouălea cer de cât de frumos era, curând am reîntâlnit căldura, ariditatea și vegetația care nu făceau deloc ușoară înaintarea. Lângă Yerevan am dat nas în nas cu o furtună de nisip, iar apoi am fost martorii unui uriaș curcubeu exact vis-a-vis de Ararat. Capitala, în sine, ne-a lăsat destul de reci – cred că e evident că nu ador orașele – dar nu aș fi ratat să o vizitez în niciun caz, pentru palmares măcar. Urcând nesfârșite drumuri drepte, am revenit, a treia oară, în Georgia, țara de adopție. Am căutat munții cu ardoare, iar apoi am făcut pace cu marea, la Batumi. De aici până la Kutaisi nu a mai fost decât un pas, iar avionul ne-a repatriat cât ai zice „gata!”....

Citește mai mult

Liniște-n zig-zag pe stânci de Retezat

Scris de | 5 09 2018 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Liniște-n zig-zag pe stânci de Retezat

De la un munte poți obține multe – aventură și provocare, efort și transpirație, liniște și așezare de gânduri, natură neîntinată și aer curat – depinde doar ce îți dorești. Și, deși prezența unora nu le exclude pe celelalte, există mereu un motiv interior care primează atunci când îți pui bocancii și rucsacul și pornești către creste. Plecăm marți seara, hotărâți să acoperim tot Retezatul. Eu caut durere să mai uit, Ștefan timp cu el să se așeze. Nu primim bilete la casă, dar găsim în tren cușetă, așa că ieșim chiar bine. Din Petroșani, luăm microbuzul spre Uricani și, cu noroc, găsim în doar câteva minute ocazie spre Câmpușel, „fundul” Văii Jiului. Peisajele dezolante ale fostei zone înfloritoare a țării ne sfâșie din goana mașinii, însă ne pansăm rănile, imediat ce coborâm, cu mic dejun și cu pădure. Avem bagaj mult – pentru 5 zile – așa că urcușul ne stoarce resursele lăsate neantrenate în ultima vreme. Natura ne încântă, însă, cu ale ei raze de soare cernite printre frunze, cu cântece de păsărele și cu cer albastru într-o mare de verde. Ca prin minune, intrăm în starea de pace și detașare față de tot ce e „jos” pe care doar muntele o poate aduce. Piatra Iorgovanului este primul vârf bifat și, cumva, granița dintre Munții Retezat și Godeanu. Deși avem în plan și o tură spre Herculane, o luăm spre Șaua Plaiul Mic, străbătând culmi domoale și înierbate, cu un tablou mărginit de giganții de piatră ai masivului. Campăm grăbiți de câțiva stropi, dar doar frigul ne dă, cu adevărat, probleme – sacii, însă, își fac treaba atât de bine încât adun 10 ore de somn profund așa cum nu am mai gustat de multă vreme. Dimineața e o încântare, deși sunt nevoit să strâng bine hainele pe mine. Coborâm la izvor spre Buta, apoi ne încălzim cu lunga urcare pe Custura, pe care o tăiem după ureche pe curbă de nivel. Păpușa nu se lasă cucerită ușor, simt cum sufăr serios sub apăsarea bagajului și a versantului abrupt tare. Așa că scoatem problemele sensibile la discutat și, umpluți cu adrenalină, timpul zboară fără să băgăm de seama. De sus, începem să realizăm de ce e atât de faină zona – deși atât de multă stâncă nu e pe sufletul meu, îmbinarea ei cu lacurile străvezii și maiestuozitatea vârfurilor oferă o experiență unică, iar tablourile nu au cum să nu devină parte din mine. Pe Porțile Închise constatăm o lecție pe care, de multe ori, o uităm: vezi cu ochii tăi cum stau lucrurile, nu îi mai crede pe ceilalți. Speriați de expunerea traseului, am constatat că e chiar lejer și deloc periculos, iar perspectiva pe care acesta o oferă Tăului Țapului merită cu prisosință eforturile! Trecem pe la Galeș, apoi prânzim cu lacurile din Valea Rea așternute la picioare. În Șaua Pelegii discutăm dacă ne găsim loc de cort sau mergem la Bucura…sunt rupt, dar facem și urcarea către vârf, într-un ritm încet zicem noi, dar suficient de rapid să prindem niște turiști din Ungaria cu care povestim câteva minute. 2509 metri, atât e nivelul la care Peleaga se ridică deasupra mării. Oare e competiție – ca între oameni – și între munți? Nu de alta, dar nu înălțimea e singurul criteriu… Dormim la sac, grație unei idei năstrușnice...

Citește mai mult