Blog


[Jurnal de cicloturist 2016] Prin infern, către Maramureș (Ziua 3)

Scris de | 24 08 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Prin infern, către Maramureș (Ziua 3)

E încă devreme, dar nu mai rezist fără să ies din cort, măcar pentru două minute scurte. Noaptea, deși destul de liniștită, parcă a fost nesfârșită. Am dormit în reprize căci încercările mele de a sta treaz și de a monitoriza mediul înconjurător s-au încheiat, de fiecare dată, cu un eșec. Pur și simplu, oboseala de peste zi m-a distrus, ochii închizându-mi-se singuri, împotriva voinței mele. Răsăritul soarelui e pentru mine ca o binecuvântare în adevăratul sens al cuvântului: în sfârșit pot să îndrăznesc să trec dincolo de adăpostul fragil al cortului. Pe întuneric nu am reușit să îmi înving teama și să ies la aer, nici măcar atunci când am auzit, destul de distinct, pași de animal în apropiere. Mi-am zis că, dacă tot e să ne bucurăm de vizite neplăcute, măcar să nu știu despre ce e vorba. Răcoarea dimineții mă înviorează instant, iar aerul curat îmi inundă ființa. Rucsacul stă neatins la locul său din copac, în timp ce razele de lumină se joacă printre coroanele brazilor falnici. Ne grăbim să strângem cortul și să ieșim din grădiniță, iar micul-dejun îl luăm pe marginea drumului, pe același covor de iarbă verde de cu seară. Curând, suntem gata pentru o nouă zi. Printre pietre și praf, ne avântăm către vârful cățărării. Suntem la 1000 m și habar nu avem care este altitudinea de sus, dar îi dăm înainte. Urcușul e anevoios, pietrele și pământul îngreunându-ne considerabil înaintarea. Din fericire, după doar câteva serpentine ajungem în pas – aproximativ 1200 m îmi spune Garmin-ul – dar suntem în mijlocul pădurii așa că priveliștea este aproape inexistentă. Doar spre stânga creasta se deschide puțin, arătându-ne cât de mare potențial pentru mountain-bike-ing are zona în care ne aflăm. Coborârea către Bicaz-Chei ne zdruncină din toate încheieturile, atât pe noi, cât și pe biciclete: încă dinainte de a ajunge la asfalt trebuie să dau coburile de pe față jos și să mai strâng portbagajul pe brațele furcii. Doar peisajul compensează starea precară a drumului – ne simțim într-o lume doar a noastră. Parcurgem sate uitate de toți – oameni, timp și progrese – dar pitorești prin această înghețare tacită a lor. Una peste alta, îmi place tare începutul acesta de zi. Din Bicaz, începe infernul. Durează până la Poiana Largului, adică aproximativ 40 de kilometri. Drumul se unduiește pe malul lacului Izvorul Muntelui, iar moralul nostru se unduiește cu el: fiecare cățărare ne duce pe fundul gropii, iar fiecare coborâre ne duce pe noi culmi de glorie. Departe, peste apă, Ceahlăul tronează în glorie. Tabloul este de vis, dar noi trăim într-un coșmar: urcările, combinate cu aerul încins de caniculă, ne terorizează. Kilometrii parcă nu se mai termină nici ei, iar capătul lacului se găsește atât de departe că nici nu îndrăznim să ne gândim la el. Mai mult, Evelin face explozie la roata pe spate. După nici doi kilometri, mai face una. Blestemul de anul trecut se pare că îl urmărește și de data aceasta. După ce schimbăm cauciucul, ne grăbim să părăsim infernul. După o eternitate, zărim frumosul pod peste coada lacului: îl traversăm și virăm către „Perla Bucovinei” – Vatra Dornei. Sub același soare arzător, urcăm pe lângă Bistrița, „pe urmele Vitoriei Lipan”, cum ne place să spunem. În Broșteni, căutăm zadarnic un magazin mai aprovizionat – localitatea...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Tot mai departe către nord (Ziua 2)

Scris de | 22 08 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Tot mai departe către nord (Ziua 2)

– Bogdan, vaci!!! – Cum? Ce? Încerc eu să mă dezmeticesc. – Se aud vaci afară! repetă Evelin, de data aceasta mai puțin surprins. Încă adormit, ies să verific în ce s-a transformat campingul nostru exclusivist. Totul este în regulă, doar că se pare că am campat pe islazul comunal – noi suntem, așadar, intrușii. Ne mai permitem câteva minute de lenevit în cort, înainte de a ne începe ziua, dar soarele arzător deja nu le lasă să fie multe. Când să ne pornim, păzitorul animalelor vine să ne întrebe de sănătate. Și să ceară, după cum era de așteptat, ceva: vrea o țigară, dar o vrea degeaba, căci nu ne-a nimerit – suntem mai ciudați așa, fără fumat, fără alcool, fără carne, fără băuturi carbogazoase etc. Deh, fiecare cu ale lui, până la urmă, nu? Pentru că am campat fix în buza cățărării, ziua începe abrupt și solicitant. Nu știm cât de lungă este urcarea până în pas, cert este că dăm direct peste niște serpentine serioase. Din păcate, șoseaua este destul de aglomerată de mașini și TIR-uri, dar trecem peste neplăcere și împingem în pedale. Fac, totuși, câteva poze către trecut și nu ne mai oprim decât la intersecția către Târgu Ocna. Zăbovim și în oraș un timp, avem nevoie de bani de la bancă, de mâncare de la supermarket și de niște pastile să completăm minimalista trusă de prim-ajutor. Mai departe, continuăm către Comănești, oraș unde ne și ospătăm de prânz, fix în parcul Stirbey. Întinși cu toate cele de-ale gurii pe o bancă, atragem privirile curioșilor trecători. Este puțin ciudat, e adevărat, dar o să ne învățăm repede – turistul pe bicicletă nu este atât de comun încât să se piardă în decor. Ce este cert, însă, e că acest gen de activitate capătă tot mai mult amploare, iar asta nu poate decât să ne bucure tare. Tot la Comănești dăm și cu zarul: după ce întrebăm niște localnici de starea unui drum de pe hartă, pornim să încercăm să ieșim la Bicaz-Chei, via Făget și Valea Rece, în loc să o luăm pe DN către Piatra Neamț. Aproape sigur informația cum că este asfaltat nu este corectă, dar îi dăm înainte, fie ce-o fi. Căldura ne topește, iarăși, dar trecem cu lejeritate de 120 km – doar plictiseala ne face probleme cu adevărat. După ce intrăm în județul Harghita, cotim la dreapta, deși ne îndreptăm cam către nicăieri. Peisajul, însă, este fantastic: poieni întinse, mărginite de păduri verde-închis de conifere străjuiesc satele. Casele, construite cu materiale tradiționale, desfată privirile. Liniștea este deplină și plăcută. La o intersecție, ne rătăcim, dar reușim să ne înțelegem cu un localnic într-o română stâlcită, așa că aflăm pe unde să continuăm. Evelin face plinul cu apă de la o casă și ne grăbim, atât cât ne lasă drumul pietruit care a luat locul asfaltului, către un loc bun de petrecut noaptea. Acesta se cam lasă așteptat, însă, căci locuințele se tot întind pe firul pârâiașului până departe, înspre pădure. Pe la 20:00, oprim pe iarba de pe margine, să mâncăm și să ne spălăm – pentru dormit, am ochit un petic de iarbă cosită în spatele unui gard. Nu suntem 100% mulțumiți că ne încălcăm una din regulile esențiale – Niciodată nu campăm în grădinile oamenilor fără să cerem...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Orice început e greu (Ziua 1)

Scris de | 21 08 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Orice început e greu (Ziua 1)

Nerăbdător, continui să mă învârt prin curte: urmează să plecăm într-o lungă călătorie pe biciclete, iar Evelin reușește să un fie gata la timp. E adevărat, nu avem niciun tren pe care să-l scăpăm, dar urăsc să aștept. Pe deasupra, emoțiile necunoscutului și stresul cauzat de imediata schimbare a decorului contribuie din plin la completarea tabloului. Abia înainte de 10:00 reușim să ne urcăm pe biciclete și să pornim la vale. Bagajele sunt aranjate, iar căluții strălucesc în soarele canicular de Iulie; foarte curând, însă, praful și intemperiile își vor lăsa urmele atât pe ei, cât și pe noi. Dar nu deranjează deloc acest aspect, face parte din atmosferă. Și da, poate că este mai comod să mergi din pensiune în pensiune sau să mănânci numai la restaurante, dar nu acesta este stilul care ni se potrivește. În plus, cine pleacă pe un astfel de drum așteptându-se să ia și comoditatea cu el, se înșală amarnic. Deși, poate că funcționează. Poate că se poate cu mese bogate și dușuri calde zilnic. Poate că merge să dormi mereu în paturi moi, la adăpost de ploaie. Poate că e frumos cu echipament de top (nu pot să mă plâng, la capitolul acesta, totuși) și poate că e mai fain să mergi ușor, ca la plimbare. Dar care ar mai fi farmecul? Eu, unul, sunt sătul până în măduva oaselor de accentul pe care am ajuns să îl punem, zi de zi, pe comoditate. Nu că aș fi împotriva tehnologiei și a confortului, dar parcă prea am ajuns niște paraziți care nu putem trăi fără nu știu câte! Am ajuns să ne inventăm nevoi existențiale doar, doar ne-om justifica mofturile. Așa că, măcar pentru o scurtă perioadă din an, aleg să trăiesc fără. Și îmi place, căci merită. Să începem nu e ușor, dar treptat curajul se adună. Nu poate exista un al 10-lea pas fără existența primului, deci dacă vrem să ajungem departe, trebuie să îi dăm bătaie. Pedalele se învârt fără efort, dar bicicletele încărcate de bagaje sunt mai greu de manevrat decât ne-am fi așteptat. Ne afundăm în gânduri, ca să treacă timpul mai ușor. Le avem mulțime, căci tranziția nu e ușoară – lăsăm multe în urmă; mai trebuie să rupem file din calendar ca să ne învățăm cu drumul… Traseul ne este cunoscut, doar suntem în imediata apropiere a casei, prin munți pe care i-am tot explorat, în toate felurile. De la Siriu peisajul devine și el interesant, iar urcările repetate din jurul lacului de acumulare ne toacă din energie. Bicicletele se comportă exemplar, deși ne mai cer mici reglaje pe ici-colo. La Întorsura Buzăului virăm la dreapta și, după ce trecem de prima porțiune de drum neasfaltat (DN 13E Barcani-Zagon), gonim ca vântul către Covasna. Afară e caniculă, iar noi ne simțim ca niște pești fripți pe un grătar încins, deși soarele se grăbește spre orizont. Cu el, ne grăbim și noi către Oituz, doar-doar om campa lângă un izvoraș cu apă curată care să suplinească dușul cotidian de acasă. Peisajul depresiunii ne lasă reci, sufletește vorbind, deși câmpurile sunt lucrate și îngrijite. Cumva, nici nu am părăsit bine munții că ne și e dor de ei. Pe drumuri, asfaltul alternează cu pietrișul, ceea ce ne îngreunează puțin viteza de deplasare. Totuși, ajungem la începutul Pasului Oituz (866...

Citește mai mult

Pierde-vară – din nou – pe două roți :)

Scris de | 7 07 2016 | Despre: europa in 80 de zile jurnal de calatorie | fără comentarii

Pierde-vară – din nou – pe două roți :)

După ce înveți să zbori, nu îți mai vine să te târăști prin praful pământului. La fel, după ce descoperi călătoritul cu bicicleta, nimic altceva nu mai poate să te fascineze la fel. Cine nu crede, să încerce, zic eu – o să îmi dea dreptate. 😉 În altă ordine de idei, zilele acestea se împlinesc trei ani de la prima mea mega-provocare pe două roți, Europa în 80 de Zile. Aceasta a fost, fără să exagerez, experiența care mi-a deschis ochii cel mai mult și care mi-a schimbat perspectiva asupra vieții – mi-a arătat că, dacă vrei, se poate. Mai mult, m-a purtat prin locuri nebănuite, deschizându-mi sufletul către acest mod de trai: minimalist, aproape vagabondic, mereu pe drumuri. Poate sună rău, dar nu este astfel – este doar diferit. Mâine-poimâine, urmează să pornesc în cea de-a treia expediție de genul. Tot prin Europa – încă – dar incluzând și o bună parte din Carpații României. Planul nu este foarte bine întocmit, iar bagajele încă sunt nefăcute, dar dorința există. Bateriile sunt la nivelul acela critic când urlă să fie umplute, dacă vrei să nu clachezi de rău de tot. Așa că, într-un fel, plecarea „se cere” de la sine… Ca traseu, ne-am dori să ajungem prin Ungaria, Slovacia, Polonia, Cehia, Germania, Austria, Elveția, Italia, Slovenia, Croația, Bosnia și Serbia, dar totul depinde de vreme, de starea fizică, de context, etc. Oricum ar fi, ne păstrăm flexibili și pregătiți atât pentru neprevăzut, cât și pentru frumusețile de pe traseu. Promit să car aparatul după mine pentru fotografii cât mai deosebite, prin care să aduc depărtările mai aproape, asta este sigur. Și, dacă tot am adus vorba de promisiuni, trebuie să fac o mențiune: site-ul va intra în stand-by până la întoarcere. Nu am internet în roaming (deși mi-ar fi plăcut, ca să pot posta în timp real pe blog poveștile), dar la final o să fac rezumatul fiecărei zile, cu fotografiile aferente, în încercare de revanșare. Așadar, see you in a month! Până atunci – și nu numai – bucurați-vă de viață! P.S: Pentru interesați, traseul ar fi următorul: https://www.bikemap.net/en/route/3626981-catina-satu-mare-prin-munti/ https://www.bikemap.net/en/route/3627018-satu-mare-brno/ https://www.bikemap.net/en/route/3630793-brno-italia-via-imst/ https://www.bikemap.net/en/route/3630886-granita-italia-ljubljanavia-elvetia/ https://www.bikemap.net/en/route/3630913-ljubljana-romania-granita-via-bosnia/ https://www.bikemap.net/en/route/3630931-granita-romania-catina-via-dealuri-si-munti/ P.P.S: Cărțile încă sunt la 1+1 gratis, deci nu ezita să...

Citește mai mult

Unde dai și unde crapă: Retezat și Parâng, pe fugă, printre furtuni năprasnice

Scris de | 23 06 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Unde dai și unde crapă: Retezat și Parâng, pe fugă, printre furtuni năprasnice

Într-un final, iată-ne în mașină, porniți. Drumul e lung până la Petroșani, dar Retezatul cu ale lui vârfuri stâncoase și lacuri mulțime, merită fiecare strop de combustibil consumat. Și de energie necesară ca să îl vizitezi, bineînțeles. Și, mai mult, pentru că nu îl cunoaștem decât prea puțin, din auzite, întâlnirea este cu atât mai de dorit și mai greu de așteptat. Sosim în Câmpul lui Neag odată cu apusul soarelui, căci drumurile țării au grijă să facă din fiecare călătorie o întreagă aventură. Cine nu crede, să încerce numai să plece din București spre Valea Jiului și o să îmi dea dreptate. Muntele, se pare, cere uneori și altfel de sacrificii. Ne găsim o poieniță retrasă pe malul apei, montăm la foc automat corturile și apoi ne întindem la masă. Vremea se anunță bună pentru week-end-ul prelungit ce ne stă în față, dar cu posibilitate de furtuni și ploi violente, de vară. Aceastea, însă, nu ne împiedică să punem la punct un plan pe cât de simplu, pe atât de ambițios: dimineața ne echipăm și pornim să dormim sus, la unul din locurile de campare din Retezat. A doua zi facem cât mai multe vârfuri, iar luni coborâm la mașină și ne întoarcem la rutina obișnuită a vieții. Socoteala de acasă, totuși, nu prea se potrivește cu cea din târg…și, încă de Sâmbătă dimineață, lucrurile se cam dae peste cap. Așa că, după ce privim startul de la Retezat Sky Race, pornim ușor, fără bagaje, către cabana Buta. Am ales urcarea pe spectaculoasa creastă Pleșa-Piule, cu coborârea clasică pe forestierul către Cheile Buții. Nu de alta, dar la cât de mult urăsc eu drumul acela, nu aveam cum să îl ratez. De sus, priveliștea e ruptă parcă din altă lume. Nu știu cum arată Raiul, dar, sincer să fiu, eu așa mi-l imaginez (și doresc). Pe cer, norii se luptă titanic cu albastrul transparent de sticlă al boltei. Pe pământ, verdele unei primăveri târzii, pictat cu flori multicolore, sparge monotonia stâncilor cenușii de rocă rece și moartă. În toată tăcerea, doar vântul șuieră, puțin aspru, puțin discret. Vântul și crestele munților, ce îndrăznesc să se avânte spre zări, ca o punte între aici și acolo. Sau, dacă e să fiu mai poetic: între prezent și viitor, între muritor și etern. Cu jind, privesc către îndepărtații Munți ai Cernei, via Creasta Godeanu: nu știu când, dar cândva trebuie să parcurg toți cei 80 de kilometri de traseu ce mă despart – momentan – de Băile Herculane. Ehe, multe sunt visele, puține se și realizează!… Coborârea spre Cabana Buta este lungă, mult prea lungă pentru gustul meu. Mă încearcă o urmă de regret că nu avem bagajele cu noi, am fi putut dormi numai bine lângă refugiul Salvamont. Dar nu mai contează, zarurile au fost aruncate, Duminică mergem în Parâng și cu asta, basta! Pentru că atât de mult au ajuns să se schimbe planurile, încât să schimbăm și muntele. Datorită unei coincidențe, a doua zi urma să ne unim cu alt grup de prieteni și să încercăm să ajungem pe Parângul Mare, al 4 vârf ca înălțime din România, 2519 m. Totuși, din cauza datelor diferite, urcușul urma să fie parcurs destul de decalat: cei trei veniți de la București dimineața aveau să ne-o ia serios înainte, iar ceilalți...

Citește mai mult

Spectacol de nori pe scena Builei

Scris de | 11 06 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Spectacol de nori pe scena Builei

Să urci pieptiș prin nemarcatul pădurii nu e niciodată ușor. Dar parcă tot niciodată satisfacția nu e mai mare decât atunci când depășești liziera și te descoperi în neantul frumosului alpin. Nimic nu îmi place la mersul la munte ca simplitatea traiului. Bineînțeles, se poate să îți bați joc și de acest ultim templu al lipsei de confort, dar parcă aici natura se opune mai îndârjită și mai decisă. Nu de alta, dar oferă – la schimb cu strictul necesar cu care ne sufocăm viețile – tablouri de trăiri și speranțe ce acaparează cu totul. Fără comoditate, fără superficialitate și fără valori ce se uită odată ce întorci pagina. Pe munte, natura este regină: reduce totul la esența frumosului desăvârșit. O priveliște ce taie răsuflarea ne face să ne descoperim micimea. Flori multicolore ne gâdilă gambele și nori jucăuși ne dansează pe deasupra. Inimile galopează către un ritm mai odihnit, căci efortul le-au dus bătăile pe cote amețitoare. Tocmai ce am ieșit în creasta principală a Parcului Natural Buila-Vânturarița și nu ne trebuie mai mult de câteva clipe ca să ne decidem că o să ne placă și că o să mai vrem. Situat în Munții Căpățânii, acest parc este ca o oază de pace într-o mare de tumult. Ca să îl descoperi, însă, tenacitatea îți este pusă serios la probă, căci mersul prin pădure poate să pară interminabil. Există mai multe căi de acces, dar principalele localități din care ajungi în creastă sunt Olănești, Pietreni și Bistrița. De la un capăt la altul, traseul principal (adică cel care străbate vârfurile principale: Piatra, Albu, Buila, Vânturarița Mare) nu are decât 14 km, așa că o zi de vară este mai mult decât suficientă pentru un circuit care să acopere cam tot ce este de văzut în acești munțișori. Căci nu impresionează prin grandoare, ci, ca un paradox, prin îmbinarea simplă a câtorva elemente îți intră în suflet. Parcă numai aici (și, poate, puțin și în Ciucaș) stâncile, pădurile și poienile se împletesc într-un tot atât de unitar, încât nu ai cum să rămâi rece. Pentru mine, astfel de peisaje mă fac să mă întreb de ce a trebuit să inventăm orașele. Dacă aș putea trăi tot timpul în frumoasa izolare a naturii, aș alege cu drag, oricând, un colț de munte să fie doar al meu. Drumul pe creastă este destul de anevoios – pietre mii brăzdează verdele crud de primăvară al poienii -, dar coloritul florilor și spuma norilor compensează din plin. În plus, deși pentru după-amiază se anunță ploaie, nu ne grăbim: ființele ni se cer umplute cu pace, indiferent de inconveniente. La stânga, drumurile ni se curmă brusc – ne rămâne doar neantul. Pereți verticali, pe care și aerul se prăvălește abrupt, se pierd în coroanele închise ale brazilor. Din loc în loc, doar grohotișuri schimbă macazul, de la stânci uriașe, la pietricele firave pe cărare. În jur, cât vezi cu ochii, doar munte. E adevărat, spre dreapta, aceștia au și un final. În sufletele noastre, însă, niciodată nu vor putea fi înlocuiți. Nici de limite fizice, nici de cele ale spiritului. Doar un îndrăgostit de altitudine poate înțelege cum, dintre toate activitățile și metodele de relaxare de pe lumea aceasta, poți să o alegi pe cea mai provocatoare, solicitantă și dură și să fii fericit. Prea...

Citește mai mult

Castele din boabe de neant

Scris de | 1 06 2016 | Despre: reflectii | fără comentarii

Castele din boabe de neant

Asemeni stropilor de rouă ce se ascund dimineața de razele soarelui, se strecoară către infinit. Ca firele insignifiante de nisip, se pierde printre degetele neglijente ale unui copilaș vesel de noile descoperiri ale naturii. Ca parașutele pufoase de păpădie, zboară pe aripi de vânt, fără să se mai întoarcă vreodată. Cum sosește, așa pleacă. E timpul – prieten și dușman, iluzie palpabilă și realitate neverosimilă. Nu poate fi păstrat. Nu poate fi cumpărat. Nu poate fi păcălit. Unii, cu impresii de inteligență superioară, încearcă să-l îmblânzească. Alții, îl ignoră, dându-i prea ușor voie să plece. Cu toții, însă, sunt depășiți: secundele nu se pot nici aduna, nici economisi. Iar în urmă, când prăjiturile se termină și amarul se dă la o parte, nu rămân decât clipele. Clipele de amintire, căci doar ele salvează imortalitatea. Nu avem timp nu pentru că suntem ocupați, ci pentru că suntem ocupați nu avem timp. Dacă am ști cum să folosim ceea ce avem la dispoziție, am avea mai mult. Cu cât ne-am bucura mai tare (și mai rațional!) de vreme, cu atât ne-ar sătura mai tare. Darurile nu rămân decât la cei care le apreciază; cu atât mai mult, istoria nu îi favorizează decât pe cei care știu să beneficieze de ea. Să respiri pierdut într-o pădure verde de primăvară. Să sari în cap de pe stânci în apele cristaline și reci ale mării. Să conduci fără rost, pe drumuri necunoscute, doar ca să te bucuri. Să zâmbești…des. Să asculți și să cânți. Să citești o carte clasică, cu o ceașcă de ceai rece la umbra unui copac bătrân din parc. Să îți îmbrățișezi persoanele dragi și să le spui cât de importante sunt pentru tine. Să respiri. Sau să plângi. Asta înseamnă să trăiești. Dar, sufocat de responsabilități, nevoi și dorințe, nu mai există timp și de trăit. Activitățile ce aduc liniște sufletului și care scriu fericirea sunt, tot mai des, lăsate uitării. Există lucruri mai importante de bifat și alte pseudo-fericiri de urmărit. Nu avem timp nu pentru că minutele sunt scurte, ci pentru că nu știm să colecționăm momentele. Clipele ce merită trăite nu sunt cele îmbrăcate în rutină, ci cele care dezvăluie, pe neștiute, necunoscutul. Fericirea nu se ascunde sub rochiile identice ale zilelor noastre, ci surprinde, clipă de clipă, prin noi și noi dimensiuni. Ori intri în joc, ori rămâi pe dinafară, mirându-te – la final – unde ți s-a dus tinerețea. Căci de alergat se poate alerga, dar numai a sta pe loc aduce liniștea. Și fie că suntem de acord, fie că nu, pentru ceea ce cu adevărat important, avem timp nelimitat. Restul nu sunt decât niște mofturi de copii despre care am auzit noi că sunt indispensabile. *** Timp nu avem decât din cauză că nu știm ce să facem cu cel care ni s-a dat deja. Căci a clădi castele din boabele infinite ale neantului, pe termen lung, nu se traduce decât prin valuri ce urmează să distrugă totul.  ...

Citește mai mult

Gratis și bun: Semimaraton Târgoviște, ediția I

Scris de | 30 05 2016 | Despre: jurnal de calatorie | 2 comentarii

Gratis și bun: Semimaraton Târgoviște, ediția I

Ies în goană de la metrou dar, în încercarea mea de a-mi reaminti unde e Autogara Basarab, apuc pe ieșirea greșită și mă descopăr exact acolo unde nu ar trebui să fiu. Microbuzul ar fi urmat să plece abia peste 20 de minute, dar fetele au găsit un altul care pleacă atunci, la 7:00, și mă zoresc să îl prind și eu. Îmi spun să alerg, că „abia îmi fac încălzirea pentru alergare”… Încălzirea pentru alergarea din cadrul primei ediție a Semimaratonului Târgoviște, adică. E vorba de o premieră pentru fosta Cetate de Scaun, căci niciodată până acum nu a mai avut loc un astfel de eveniment în oraș. Și, deși alergătorii au avut o mulțime de variante pentru a-și petrece acest week-end (Maraton Montan în Apuseni, Maraton Internațional de șosea la Brașov), cele 400 de locuri de la Târgoviște s-au dat ca pâinea caldă. Nu știu în ce măsură a contribuit faptul că taxa de înscriere a fost inexistentă, cert e că amatori de mișcare s-au găsit mai mulți decât suficienți. Cu pulsul deja peste nivelul de încălzire ajung la microbuz exact când acesta părăsea autogara, deci cum nu se poate mai bine: nici să aștept, nici să fiu așteptat. Schimbăm 2-3 vorbe între noi și ne așezăm confortabil pentru drumul de o oră și jumătate ce ne stă în față. Încerc să dorm, căci sunt mult prea obosit – statul până la ora 1:00 la finala Champions League își spune cuvântul. Mai mult, stomacul mă doare teribil și am o stare generală de rău și greață. Nu pot să mănânc mare lucru, deci în cursă nu o să mă bazez decât pe o sticlă de jumătate de litru de apă și miere. Soarele de afară arde deja cu putere. Știu că o să fierbem în suc propriu și că o să fie teribilă căldura. Ca să ne învețe cu greul, șoferul nu găsește butonul de la aer condiționat. Deh, mai face și el economie, cei 15 ron/persoană nu includ și răcoarea artificială, se pare. De cald, nu închid ochii nici măcar 5 minute. Nici nu a început bine că ziua de 29 mai 2016 se și anunță interesantă. La 8:30 ajungem să ne bucurăm și de prima gură de aer dâmbovițean. Nu e el aer de munte sau de „țară”, dar nici saturat cu noxe ca cel din București nu este. Zona de start e înțesată de lume, alergători, organizatori și spectatori deopotrivă. Atmosfera e liniștită – prea liniștită din punctul meu de vedere – nu se aude deloc muzică din boxe. Nu că m-aș da eu în vânt după ritmuri sau note, dar puțină gălăgie nu are cum să strice niciodată înainte de un concurs. Ne luăm kit-urile – numerele de concurs cu cip, adică – și începem încălzirea. Mai schimbăm vorbe între prieteni, mai salutăm cunoscuții și, uite așa, vine și ora plecării. Traseul e dat de o buclă de puțin peste 5 kilometri, ce va fi parcursă o dată, de două sau de patru ori, în funcție de proba alergătorului. Nu sunt date indicații chiar clare cu privire la traseu, dar sper să nu ne rătăcim. Voluntari par mai mulți decât suficienți, deci ar trebui să fie bine. Pornim din Piața Tricolorului și ne îndreptăm într-o goană teribilă către Parcul Chindia. Îmi dau seama repede...

Citește mai mult

Portretul unui ciudat

Scris de | 25 05 2016 | Despre: reflectii | 6 comentarii

Portretul unui ciudat

E în lumea lui, aproape de fiecare dată. Cu capul în nori, s-ar putea spune. Ce să-i faci, dacă norii sunt joși, în ultima vreme? Visează mereu departe. Nu are nici chef și nici de gând să se irosească la școală sau job. La ce bun să muncești, dacă ești nefericit? Știe că frumusețea vieții constă în experiențe. Nu are iPhone și nici alt tip de smartphone scump. Nu își cumpără decât lucruri de care are nevoie deși, uneori, investește și în pasiuni. Preferă să umble, să călătorească. Pe munți, pe bicicletă, cu mașina. Mai rar, chiar și prin orașe. Dacă toată viața ar fi o excursie, nici nu ar avea nevoie de altceva. Nu e sofisticat. Îi place să mențină un profil decent, pierdut în mulțime. Fără haine de firmă cu care să iasă în evidență. Dacă îl vezi pe stradă, nu îl bagi în seamă. Nu, nu atrage. Nici în oraș nu prea iese. Decât să dea 15 lei pe un ceai, mai bine suferă de sete. Nu că a nu bea ceai la nu știu ce local vestit ar fi o mare suferință. Sau să meargă la cinema…de ce? E atât de accesibil să vezi orice acasă! Într-un fel, nu acceptă valorile societății. Încă citește, încă se uită la filme bune și îl macină când nu folosește timpul cum trebuie. Încearcă să ajungă la profunzime, iar aparențele le aruncă fără milă la gunoi. Mai bine să nu fii, decât doar să pari. Preferă să facă lucrurile cu cap, dacă se poate. Se bazează mai totdeauna pe eforturi și încercări proprii. Nu, nu e genul care să apeleze la „specialiști” decât în cazuri de forță majoră. Dacă mai toată lumea ar fi ca el, mulți și-ar pierde job-urile. De cumpărat, nu prea cumpără. Cumva, a învățat că banii trebuie să îl slujească pe el și în niciun caz invers. Dacă un lucru nu îi e util, de ce să se lase condus de un moft? A, că își mai face și el „gusturile” din când în când da, dar numai ca excepție. Mașină, casă și altele de genul pe care trebuie să le ai? Le dă cu flit, indiferent! I-ar plăcea o cabană la munte (de preferat pe malul unui lac), micuță și confortabilă. Fără mobile impunătoare, fără vecini gălăgioși și fără televizor de 1 metru și sistem audio să nu te mai înțelegi cu cei dragi. Dar ar merge și o dubiță, dacă e cu satisfacție și dragoste umplută. Căci cu cât ai mai puțin, cu atât ești mai liber. Mai mult, crede în oameni. Le recunoaște valoarea, ca ființe, și le respectă. Dar nu suportă ca el, alții sau spațiile comune să fie călcate în picioare. Își iese ușor din fire când vede nesimțire și nu poate înțelege cum oameni cu capul pe umeri pot să mintă, fure sau să arunce țigări pe unde le vine. E naiv, căci trăiește cu impresia că lumea poate fi rațională. Când, de fapt, majoritatea e atât de mult delăsătoare și dezinteresată încât, dacă ar ști, s-ar lua cu mâinile de cap. Și, deși nu arată, le oferă tuturor premisa de nevinovăție. Doar că, odată ce vede că ți-ai bătut joc de ea, greu îți repari imaginea sau îi recâștigi respectul. Din această cauză, pare dur. Poate că și...

Citește mai mult

Bandă Roșie de Munții Cernei

Scris de | 23 05 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Bandă Roșie de Munții Cernei

Există o vorbă românească ce ne-a fost călăuză în tura pe munte de week-end-ul trecut și care spune astfel: socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Sau, cu alte cuvinte: poți să îți faci planuri și să te gândești la cum o să fie și la ce o să faci/vezi, dar asta nu înseamnă că acestea se vor și împlini. (Nu că surprizele și neprevăzutul ar fi aspecte rele, vreau doar să spun că și acestea se cer încorporate în socoteli.) De aproape două săptămâni schița week-end-ului 21-22 Mai era întocmită și ne aștepta. Cum vremea în ultima lună a fost, însă, atât de capricioasă că nici speranțe la un munte liniștit nu îți venea să ai, am așteptat până în ultima clipă deznodământul plecării. Din fericire, seara de vineri ne-a prins în cort pe Valea Cernei, urmând ca Sâmbătă și Duminică să explorăm Munții Mehedințiului și Munții Cernei. În ordine inversă, că așa părea să dea socoteala mai bine. Dar harta prea puțin exactă și marcajele proaste din teren ne-au dat toată relaxarea peste cap. Nu că era musai să facem un traseu anume sau să ajungem la o locație prestabilită, doar că nu e deloc confortabil să pleci la drum cu anumite așteptări și apoi să rămâi cu ele cu tot în pom! Încă de dimineață, am luat-o pe o potecă greșită, iar asta ne-a costat timp. La jumătatea de oră deja întârziată la plecare, ne-am văzut nevoiți să mai adăugăm încă o oră și puțin. Așadar, abia la 11:00 intram și noi pe traseul, traseu. Adică pe potecuța marcată cu punct galben, roșu și albastru ce trebuia să ne ducă în creastă. Am șerpuit pe serpentine strânse pe sub coroanele în verde-viu ale fagilor și, în jur de 12:00 eram la bisericuța din Dobraia. Am continuat pe drumul de munte către Bogâltin așteptând intersecția cu banda roșie. O parte din locuri îmi erau cunoscute, căci le mai parcursesem în urmă cu doi ani în cadrul Hercules Marathon, dar parcă acum le vedeam pentru prima dată. Asta e, când alergi, preocupările principale nu-s peisajele și locurile, ci pașii următori, respirația, foamea, eventualele dureri. Așa că nu mi-a părut deloc rău că am ocazia să ridic capul din pământ și să admir pajiștile, pădurile și crestele. Nu de alta, dar arătau cam așa: Cum, necum, am ajuns și la locul de unde, în mod normal, ar fi trebuit să schimbăm marcajul și să intrăm pe banda roșie. Între timp, pierdusem două din puncte, așa că nu-l mai aveam în față decât pe cel roșu. Instinctul îmi spunea că trebuie să pornim abrupt, către dreapta dar, pentru că nu am întâlnit nicio pancartă indicatoare, am continuat. Părea că urmează să dea cu rest, dar speram că, totuși, doar ni se pare. Nici întâlnirile cu alți turiști și cu un cioban nu au ajutat: primii nu găsiseră nici ei traseul, iar al doilea nu știa nici el unde se află: noi îl întrebam de Ineleț, el ne trimitea către Herculane! 😀 Într-un final, am intrat pe un drum ce ne-a dus, până la urmă, la baza Vârfului Arjana. Pierdusem mai bine de o oră cu ocolul respectiv când am găsit marcajul de creastă. Nu știm de unde apăruse, nu știm unde începuse dar era chiar acolo, în toată...

Citește mai mult

Libertate? Think again!

Scris de | 18 05 2016 | Despre: reflectii | fără comentarii

Libertate? Think again!

A fi liber = a face ce vrei, când vrei, cum vrei.    Ne naștem liberi, dar murim sclavi. Iar pe drum, între aceste două borne imposibil de evitat, ne oferim iluzia propriei voințe. Nu a existenței ei, ci a exercitării acesteia. Cu atât mai mult, în societatea de astăzi, ești oricum, numai liber nu! Și în niciun caz nu mă refer la genul de libertate care trece peste libertatea celuilalt, ci la cea personală, a individului. Cumva, am ajuns atât de înlănțuiți în propriile globuri de sticlă, încât nici nu ne mai vedem barierele. Ne mințim că ne purtăm viețile în propriile mâini. Dar așa să fie? A fi liber înseamnă să face ce vrei. Și, de preferat, când vrei și cum vrei. Dacă una din aceste condiții nu se respectă, libertatea absolută se transformă într-una limitată. Iar a fi liber cu limite nu înseamnă altceva decât a nu fi liber deloc. Să muncești pentru bani nu se traduce ca fiind libertate. Să vrei să spui NU, dar să nu o faci, la fel. Și orice începe cu „nu pot să nu…” nu arată decât că „ai…”, dar nu se poate. De fapt, se poate. Doar că e nevoie să vrei. Și nu, nu la doritul suav de pe buze mă refer, ci la dorința aceea aprigă ce mistuie sufletul. Până la urmă, nu trebuie să fii liber absolut, ci doar să îți împingi gardurile suficient de departe încât să nu te afecteze. Asta dacă reușești și dacă o așa perspectivă îți e mulțumitoare. Din păcate, pentru cei mai mulți, aceasta este de ajuns. 5 ore pe zi, 2 zile pe săptămână, 30 de zile pe an. Odată învățată lungimea lanțului, chiar și sclavia devine suportabilă. Libertatea, însă, înseamnă altceva. Dar nu ai cum să o înțelegi fără să o experimentezi. În cazul acesta, iarba vecinului pare mai verde, dar gardul parcă e prea înalt ca să merite efortul. Ai vrea, dar nu poți. Și uiți că pentru fiecare „nu pot” de azi, există un „vreau” care a rămas nerostit ieri. Așa că te întorci la pătrățica ta de limitare și voie bună. De ce să îți dorești mult, dacă și așa nu îl poți obține?   P.S: Nimic nu aduce mai multă fericire ca a fi liber. Să știi că ești în controlul propriei vieți, asta face tot efortul. Pentru mine, așa se traduce fericirea: să fiu cât mai puțin dependent, să pot să iau propriile decizii și să mi le asum. Să îmi construiesc o viață plina de „vreau”, nu de „nu pot”. P.P.S: O melodie care nu ar putea să reflecte mai bine mersul...

Citește mai mult

Bucharest Half Marathon – din nou pacer și mai vreau! :)

Scris de | 16 05 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Bucharest Half Marathon – din nou pacer și mai vreau! :)

Foto: Radu Cristi Deși e abia 9:00 dimineața, soarele arde cu putere peste înghesuiala de alergători din Piața Constituției – nu pot să nu mă să mă gândesc la cum o să fie peste o oră-două, mai ales că urmează și efort în pachet. Ca bonus – pentru că fără contraste nu se poate – vântul își încordează și el mușchii să ne arate de ce e în stare. Cu parașutele noastre în spate, o să fie interesantă cursa de astăzi. Cu greu, îmi fac loc către jumătatea sectorului C. Urmează startul, dar baloanele de pacer nu mă ajută deloc. Am îmbătrânit, mi-au zis prietenii: în loc să progresez și să fiu pacemaker pentru un timp mai bun, cu fiecare ediție am mai tăiat câte 5 minute. E a treia mea experiență de genul, iar acum sunt în echipa de 1h:50. Nu are nimic, abia mă relaxez și eu pe deplin, îmi zic. Suntem 3 responsabili cu timpul, dar adrenalina de la start ne facem să ne pierdem constant printre participanți. Încercăm să ajungem la un ritm adecvat cât mai curând, dar zăpăceala existentă ne face să nu prea reușim. Știu că nu e nimic grav, trebuie să treacă doi-trei kilometri ca lumea să se încălzească și ca lucrurile să se așeze. Dar aceștia trec și oamenii din grup tot comentează cu privire la ritm. Nici între noi nu prea ne sincronizăm, trebuie mereu să ne temperăm sau să accelerăm ca să stăm în grafic. GPS-urile joacă feste simultan, dar brățările cu timpii și cronometrul nu mint, așa că nu mă stresez. Încerc să-i liniștesc pe alergători și să îi provoc să se țină prin preajmă –  avem noi grijă să ajungă când trebuie la finish! Avem destui oameni în jurul nostru, dar mulți îmi par obosiți și încinși. Pașii se aud neuniform, iar respirațiile parcă sunt prea sacadate. Nu e nici jumătatea cursei, deci nu e de bine. Din păcate, nu avem ce face, trebuie să ne vedem de alergare. La punctele de hidratare, îmi mențin obiceiul din anii trecuți și mă grăbesc să iau apă și resurse pentru ceilalți. Dar explicațiile îmi sunt în zadar, de fiecare dată cei mai mulți se opresc. Când mă gândesc că am cărat jumătate de banană vreo 7-8 kilometri ca să o mănânc tot eu…îmi vine să plâng! :)) Momentul cheie al cursei – pentru noi, pacerii de 1h50 – a fost, cu siguranță, check-point-ul de la Piața Muncii. Urma kilometrul 10 și veneam după 1.5-2 km mai susținuți, căci eram cu aproape 1 minut în urma ceasului și trebuia să recuperăm. De fapt, s-a dovedit că pancartele de la kilometrii 8 și 9 au fost cumva mutate sau puse la distanțe necorespunzătoare, căci după kilometrul 10 s-a văzut că mersesem destul de precis și că eram cam unde trebuie. Dar să detaliez ce am văzut eu că s-a întâmplat. Deși grupul nostru devenea tot mai subțire, iar încercările de recrutare nu prea reușeau, încă aveam destui oameni cu noi. Dar după punctul de hidratare, m-am trezit singur pe drum. Nici măcar colegii paceri nu erau în preajmă…Ce se întâmplase? Nu pot decât să intuiesc: foarte mulți au încetinit să ia apă, isotonic sau fructe, deși eu sprintasem înainte să mă încarc cu provizii. Ca să nu mai spun că de aici a...

Citește mai mult