Blog


Portretul unui ciudat

Scris de | 25 05 2016 | Despre: reflectii | 6 comentarii

Portretul unui ciudat

E în lumea lui, aproape de fiecare dată. Cu capul în nori, s-ar putea spune. Ce să-i faci, dacă norii sunt joși, în ultima vreme? Visează mereu departe. Nu are nici chef și nici de gând să se irosească la școală sau job. La ce bun să muncești, dacă ești nefericit? Știe că frumusețea vieții constă în experiențe. Nu are iPhone și nici alt tip de smartphone scump. Nu își cumpără decât lucruri de care are nevoie deși, uneori, investește și în pasiuni. Preferă să umble, să călătorească. Pe munți, pe bicicletă, cu mașina. Mai rar, chiar și prin orașe. Dacă toată viața ar fi o excursie, nici nu ar avea nevoie de altceva. Nu e sofisticat. Îi place să mențină un profil decent, pierdut în mulțime. Fără haine de firmă cu care să iasă în evidență. Dacă îl vezi pe stradă, nu îl bagi în seamă. Nu, nu atrage. Nici în oraș nu prea iese. Decât să dea 15 lei pe un ceai, mai bine suferă de sete. Nu că a nu bea ceai la nu știu ce local vestit ar fi o mare suferință. Sau să meargă la cinema…de ce? E atât de accesibil să vezi orice acasă! Într-un fel, nu acceptă valorile societății. Încă citește, încă se uită la filme bune și îl macină când nu folosește timpul cum trebuie. Încearcă să ajungă la profunzime, iar aparențele le aruncă fără milă la gunoi. Mai bine să nu fii, decât doar să pari. Preferă să facă lucrurile cu cap, dacă se poate. Se bazează mai totdeauna pe eforturi și încercări proprii. Nu, nu e genul care să apeleze la „specialiști” decât în cazuri de forță majoră. Dacă mai toată lumea ar fi ca el, mulți și-ar pierde job-urile. De cumpărat, nu prea cumpără. Cumva, a învățat că banii trebuie să îl slujească pe el și în niciun caz invers. Dacă un lucru nu îi e util, de ce să se lase condus de un moft? A, că își mai face și el „gusturile” din când în când da, dar numai ca excepție. Mașină, casă și altele de genul pe care trebuie să le ai? Le dă cu flit, indiferent! I-ar plăcea o cabană la munte (de preferat pe malul unui lac), micuță și confortabilă. Fără mobile impunătoare, fără vecini gălăgioși și fără televizor de 1 metru și sistem audio să nu te mai înțelegi cu cei dragi. Dar ar merge și o dubiță, dacă e cu satisfacție și dragoste umplută. Căci cu cât ai mai puțin, cu atât ești mai liber. Mai mult, crede în oameni. Le recunoaște valoarea, ca ființe, și le respectă. Dar nu suportă ca el, alții sau spațiile comune să fie călcate în picioare. Își iese ușor din fire când vede nesimțire și nu poate înțelege cum oameni cu capul pe umeri pot să mintă, fure sau să arunce țigări pe unde le vine. E naiv, căci trăiește cu impresia că lumea poate fi rațională. Când, de fapt, majoritatea e atât de mult delăsătoare și dezinteresată încât, dacă ar ști, s-ar lua cu mâinile de cap. Și, deși nu arată, le oferă tuturor premisa de nevinovăție. Doar că, odată ce vede că ți-ai bătut joc de ea, greu îți repari imaginea sau îi recâștigi respectul. Din această cauză, pare dur. Poate că și...

Citește mai mult

Bandă Roșie de Munții Cernei

Scris de | 23 05 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Bandă Roșie de Munții Cernei

Există o vorbă românească ce ne-a fost călăuză în tura pe munte de week-end-ul trecut și care spune astfel: socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Sau, cu alte cuvinte: poți să îți faci planuri și să te gândești la cum o să fie și la ce o să faci/vezi, dar asta nu înseamnă că acestea se vor și împlini. (Nu că surprizele și neprevăzutul ar fi aspecte rele, vreau doar să spun că și acestea se cer încorporate în socoteli.) De aproape două săptămâni schița week-end-ului 21-22 Mai era întocmită și ne aștepta. Cum vremea în ultima lună a fost, însă, atât de capricioasă că nici speranțe la un munte liniștit nu îți venea să ai, am așteptat până în ultima clipă deznodământul plecării. Din fericire, seara de vineri ne-a prins în cort pe Valea Cernei, urmând ca Sâmbătă și Duminică să explorăm Munții Mehedințiului și Munții Cernei. În ordine inversă, că așa părea să dea socoteala mai bine. Dar harta prea puțin exactă și marcajele proaste din teren ne-au dat toată relaxarea peste cap. Nu că era musai să facem un traseu anume sau să ajungem la o locație prestabilită, doar că nu e deloc confortabil să pleci la drum cu anumite așteptări și apoi să rămâi cu ele cu tot în pom! Încă de dimineață, am luat-o pe o potecă greșită, iar asta ne-a costat timp. La jumătatea de oră deja întârziată la plecare, ne-am văzut nevoiți să mai adăugăm încă o oră și puțin. Așadar, abia la 11:00 intram și noi pe traseul, traseu. Adică pe potecuța marcată cu punct galben, roșu și albastru ce trebuia să ne ducă în creastă. Am șerpuit pe serpentine strânse pe sub coroanele în verde-viu ale fagilor și, în jur de 12:00 eram la bisericuța din Dobraia. Am continuat pe drumul de munte către Bogâltin așteptând intersecția cu banda roșie. O parte din locuri îmi erau cunoscute, căci le mai parcursesem în urmă cu doi ani în cadrul Hercules Marathon, dar parcă acum le vedeam pentru prima dată. Asta e, când alergi, preocupările principale nu-s peisajele și locurile, ci pașii următori, respirația, foamea, eventualele dureri. Așa că nu mi-a părut deloc rău că am ocazia să ridic capul din pământ și să admir pajiștile, pădurile și crestele. Nu de alta, dar arătau cam așa: Cum, necum, am ajuns și la locul de unde, în mod normal, ar fi trebuit să schimbăm marcajul și să intrăm pe banda roșie. Între timp, pierdusem două din puncte, așa că nu-l mai aveam în față decât pe cel roșu. Instinctul îmi spunea că trebuie să pornim abrupt, către dreapta dar, pentru că nu am întâlnit nicio pancartă indicatoare, am continuat. Părea că urmează să dea cu rest, dar speram că, totuși, doar ni se pare. Nici întâlnirile cu alți turiști și cu un cioban nu au ajutat: primii nu găsiseră nici ei traseul, iar al doilea nu știa nici el unde se află: noi îl întrebam de Ineleț, el ne trimitea către Herculane! 😀 Într-un final, am intrat pe un drum ce ne-a dus, până la urmă, la baza Vârfului Arjana. Pierdusem mai bine de o oră cu ocolul respectiv când am găsit marcajul de creastă. Nu știm de unde apăruse, nu știm unde începuse dar era chiar acolo, în toată...

Citește mai mult

Libertate? Think again!

Scris de | 18 05 2016 | Despre: reflectii | fără comentarii

Libertate? Think again!

A fi liber = a face ce vrei, când vrei, cum vrei.    Ne naștem liberi, dar murim sclavi. Iar pe drum, între aceste două borne imposibil de evitat, ne oferim iluzia propriei voințe. Nu a existenței ei, ci a exercitării acesteia. Cu atât mai mult, în societatea de astăzi, ești oricum, numai liber nu! Și în niciun caz nu mă refer la genul de libertate care trece peste libertatea celuilalt, ci la cea personală, a individului. Cumva, am ajuns atât de înlănțuiți în propriile globuri de sticlă, încât nici nu ne mai vedem barierele. Ne mințim că ne purtăm viețile în propriile mâini. Dar așa să fie? A fi liber înseamnă să face ce vrei. Și, de preferat, când vrei și cum vrei. Dacă una din aceste condiții nu se respectă, libertatea absolută se transformă într-una limitată. Iar a fi liber cu limite nu înseamnă altceva decât a nu fi liber deloc. Să muncești pentru bani nu se traduce ca fiind libertate. Să vrei să spui NU, dar să nu o faci, la fel. Și orice începe cu „nu pot să nu…” nu arată decât că „ai…”, dar nu se poate. De fapt, se poate. Doar că e nevoie să vrei. Și nu, nu la doritul suav de pe buze mă refer, ci la dorința aceea aprigă ce mistuie sufletul. Până la urmă, nu trebuie să fii liber absolut, ci doar să îți împingi gardurile suficient de departe încât să nu te afecteze. Asta dacă reușești și dacă o așa perspectivă îți e mulțumitoare. Din păcate, pentru cei mai mulți, aceasta este de ajuns. 5 ore pe zi, 2 zile pe săptămână, 30 de zile pe an. Odată învățată lungimea lanțului, chiar și sclavia devine suportabilă. Libertatea, însă, înseamnă altceva. Dar nu ai cum să o înțelegi fără să o experimentezi. În cazul acesta, iarba vecinului pare mai verde, dar gardul parcă e prea înalt ca să merite efortul. Ai vrea, dar nu poți. Și uiți că pentru fiecare „nu pot” de azi, există un „vreau” care a rămas nerostit ieri. Așa că te întorci la pătrățica ta de limitare și voie bună. De ce să îți dorești mult, dacă și așa nu îl poți obține?   P.S: Nimic nu aduce mai multă fericire ca a fi liber. Să știi că ești în controlul propriei vieți, asta face tot efortul. Pentru mine, așa se traduce fericirea: să fiu cât mai puțin dependent, să pot să iau propriile decizii și să mi le asum. Să îmi construiesc o viață plina de „vreau”, nu de „nu pot”. P.P.S: O melodie care nu ar putea să reflecte mai bine mersul...

Citește mai mult

Bucharest Half Marathon – din nou pacer și mai vreau! :)

Scris de | 16 05 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Bucharest Half Marathon – din nou pacer și mai vreau! :)

Foto: Radu Cristi Deși e abia 9:00 dimineața, soarele arde cu putere peste înghesuiala de alergători din Piața Constituției – nu pot să nu mă să mă gândesc la cum o să fie peste o oră-două, mai ales că urmează și efort în pachet. Ca bonus – pentru că fără contraste nu se poate – vântul își încordează și el mușchii să ne arate de ce e în stare. Cu parașutele noastre în spate, o să fie interesantă cursa de astăzi. Cu greu, îmi fac loc către jumătatea sectorului C. Urmează startul, dar baloanele de pacer nu mă ajută deloc. Am îmbătrânit, mi-au zis prietenii: în loc să progresez și să fiu pacemaker pentru un timp mai bun, cu fiecare ediție am mai tăiat câte 5 minute. E a treia mea experiență de genul, iar acum sunt în echipa de 1h:50. Nu are nimic, abia mă relaxez și eu pe deplin, îmi zic. Suntem 3 responsabili cu timpul, dar adrenalina de la start ne facem să ne pierdem constant printre participanți. Încercăm să ajungem la un ritm adecvat cât mai curând, dar zăpăceala existentă ne face să nu prea reușim. Știu că nu e nimic grav, trebuie să treacă doi-trei kilometri ca lumea să se încălzească și ca lucrurile să se așeze. Dar aceștia trec și oamenii din grup tot comentează cu privire la ritm. Nici între noi nu prea ne sincronizăm, trebuie mereu să ne temperăm sau să accelerăm ca să stăm în grafic. GPS-urile joacă feste simultan, dar brățările cu timpii și cronometrul nu mint, așa că nu mă stresez. Încerc să-i liniștesc pe alergători și să îi provoc să se țină prin preajmă –  avem noi grijă să ajungă când trebuie la finish! Avem destui oameni în jurul nostru, dar mulți îmi par obosiți și încinși. Pașii se aud neuniform, iar respirațiile parcă sunt prea sacadate. Nu e nici jumătatea cursei, deci nu e de bine. Din păcate, nu avem ce face, trebuie să ne vedem de alergare. La punctele de hidratare, îmi mențin obiceiul din anii trecuți și mă grăbesc să iau apă și resurse pentru ceilalți. Dar explicațiile îmi sunt în zadar, de fiecare dată cei mai mulți se opresc. Când mă gândesc că am cărat jumătate de banană vreo 7-8 kilometri ca să o mănânc tot eu…îmi vine să plâng! :)) Momentul cheie al cursei – pentru noi, pacerii de 1h50 – a fost, cu siguranță, check-point-ul de la Piața Muncii. Urma kilometrul 10 și veneam după 1.5-2 km mai susținuți, căci eram cu aproape 1 minut în urma ceasului și trebuia să recuperăm. De fapt, s-a dovedit că pancartele de la kilometrii 8 și 9 au fost cumva mutate sau puse la distanțe necorespunzătoare, căci după kilometrul 10 s-a văzut că mersesem destul de precis și că eram cam unde trebuie. Dar să detaliez ce am văzut eu că s-a întâmplat. Deși grupul nostru devenea tot mai subțire, iar încercările de recrutare nu prea reușeau, încă aveam destui oameni cu noi. Dar după punctul de hidratare, m-am trezit singur pe drum. Nici măcar colegii paceri nu erau în preajmă…Ce se întâmplase? Nu pot decât să intuiesc: foarte mulți au încetinit să ia apă, isotonic sau fructe, deși eu sprintasem înainte să mă încarc cu provizii. Ca să nu mai spun că de aici a...

Citește mai mult

Cine renunță la mult, obține mult

Scris de | 11 05 2016 | Despre: reflectii | fără comentarii

Cine renunță la mult, obține mult

Să reușești înseamnă să îți depășești scuzele: să alegi ce e important pentru tine și să fii capabil să renunți la orice altceva. Nu o să fie ușor, căci nu are cum. Nimic din ceea ce contează nu îți este oferit pe tavă – ori te zbați, ori nu primești. Viața știe să trieze cererile: nu le ia în considerare decât pe cele cu adevărat râvnite. Dar schimbarea nu apare de la sine, din neant. Dacă nu decizi că vrei să pornești pe un alt drum, o să rămâi în același vechi context care nu te împlinește. Iar după decizie urmează acțiunea. Aici e rost de distracție! Câte hotărâri nu s-au luat, numai ca să aibă ce să se piardă, nerealizate? De asta reușita e mai mult decât decizie. Și, uneori, e mai mult decât acțiune. E muncă, muncă titanică! E renunțare la timp, la bani, la tine. E depunere de efort, lacrimi, sudoare. Cu cât visul e mai înalt și dorința mai ieșită din comun și mai provocatoare, cu atât sacrificiile se cer mai mari. Nu poți să ții doi pepeni în aceeași mână, oricât de tare ai încerca! Viața e ca o mare piață, în care tranzacțiile se fac ad-hoc, în funcție de ceea ce are fiecare. Dacă vrei să obții, trebuie să înveți să renunți. Și, până la urmă, la atât se rezumă succesul: la renunțări. Cine renunță la mult, obține mult. Scurt, fără scuze....

Citește mai mult

Încă un dans

Scris de | 10 05 2016 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Încă un dans

Te-aș lua la dans, să fiu doar eu cu tine, Să îndrăznim să pierdem timp din noi. Aș tot privi la nori, m-aș rătăci prea bine, Nu mi-ar păsa: de e uscat, ori de-i noroi. Natura ne-ar fi scenă, casă și fundal. N-am alerga nici după muzică aleasă… Și ne-am găsi sub cerul mare de cristal, Cum suntem: mici, firavi, zâmbind în ceață. Ne-am gâdila prin firele de iarbă Picioarele desculțe de murdar; Și-am râde dezinvolt, nu doar în barbă, De toți ceilalți, cu-al lor venin amar. Și am dansa, dansa…în miez de lume, De la un capăt, până-n zări, la orizont. Am râde-așa cum face marea spume: Nu ne-ar păsa de-al plajelor afront. De am zbura, ai fi tot tu cu mine; De ne-am târî, nu ne-am opri deloc. De ne-ar fi rău, ori de ne-ar fi mai bine, Nu ne-ar păsa, ar fi doar tot un joc. Te-aș lua la dans, chiar sus pe munte, Pe vârfuri toți suntem aproape-n cer! Și-aș încerca ușor, timid, să te sărut pe frunte, Și-aș îndrăzni la încă-un dans să...

Citește mai mult

Nu doar numere

Scris de | 5 05 2016 | Despre: de meditat | fără comentarii

Nu doar numere

Somnul îmi bătea hotărât la ușa trupului, când îmi sosește un ultim e-mail în căsuța de mesaje. Eram pe punctul de a-i da și tehnologiei odihna bine meritată de peste noapte, dar ceva m-a făcut să mă întorc și să văd despre ce e vorba. Sunt, uneori, unele momente în care acționezi cu totul altfel de cum ar trebui, fără să știi exact care îți e motivația. Nu eram chiar bine, din punct de vedere al moralului. Nici blogul și nici cărțile nu se citeau chiar cum mi-aș fi dorit…Din cele din urmă, de fapt, se răspândiseră atât de puține exemplare, încât mă gândisem serios dacă mai are rost să mă mai apuc în viitor de așa ceva. Ba mai mult, căutam idei cum să scap de cele rămase… Se anunța o noapte lungă, măcinată de aceleași minute lungi și obositoare de început. Uitasem cum e să adormi brusc, imediat ce te așezi în pat, răsuflând ușurat de epuizare. Nu îmi mergea deloc rău, dar nici bine. Traiul îmi era similar cotidianului. Citesc mesajul – text venit prin blog – și parcă, în ciuda nopții, apar frânturi de lumină. Nu îmi venea să cred, dar persoana de la celălalt capăt al internetului nu făcea nimic altceva decât să îmi aducă mulțumiri pentru unul din articolele mele! Am recitit conținutul de câteva ori: suna bine și era încurajator, dar doar de la o persoană? Mi-ar fi plăcut să primesc astfel de mesaje în fiecare zi (și multe!), abia atunci poate că mi-ar fi convenit! Ce valoare avea să știu că am ajutat pe cineva, când acel cineva însemna atât de puțin? Dar, revenind asupra gândurilor, am înțeles modul corect de a vedea lucrurile: acel unic mesaj din acea zi e mai important decât mii de altele la un loc! De ce? Pentru că numărul celor pe care îi ajut nu are importanță, ci ceea ce contează e că, prin ceea ce scriu, pot să aduc binele în viața cuiva. E vorba de 10.000 de oameni? Mi-ar plăcea! E vorba de 100, 10 sau, de ce nu, doar de o singură persoană? Nu are nimic! Am putut să întind o mână și am făcut-o…ce altceva ar putea să cântărească mai mult? Că societatea pune un accent teribil pe statistici și numere, e adevărat. (Și e adevărat și că acestea au rolul și sensul lor). Dar, în același timp, tocmai prin această transformare a oamenilor în cifre, se pierde valoarea fiecăruia, ca individ. Cumva, ajungem să nu ne mai intereseze conținutul sau ajutorul pe care îl putem oferi, ci doar câți ne vizitează site-ul, câți ne cumpără cărțile sau câți prieteni ne dau „Like” pe Facebook. Creștem cantitatea, dar lăsăm mult de dorit la calitate. Am avut nevoie de acel mail sosit într-o seară târzie, ca să înțeleg că oricine ajunge să ia contact cu munca mea e important. De atunci, îmi este clar că sunt responsabil pentru fiecare postare, poezie sau capitol din carte pe care cineva pune mâna. Și nu contează cât efort a fost investit în aceste texte, fie că acestea sunt citite de mii, fie că sunt citite de o mână de oameni, eu trebuie să fiu la fel de mulțumit de mine. Și, bineînțeles, trebuie să știu că am dat tot ce am avut mai bun în aducerea...

Citește mai mult

Cuvinte fără ecou

Scris de | 3 05 2016 | Despre: reflectii | fără comentarii

Cuvinte fără ecou

Sunt multe momentele cu care nu știi ce să faci. Și, exact la fel, sunt multe și paginile ce ar trebui scrise, dar care rămân albe. Astăzi, m-am pierdut printre stropi. Nu îmi pot aminti ultima perioadă în care vremea a fost așa cum trebuie să fie. Necapricioasă, adică. Normală, ca să îi spun pe nume. Din cauza mohorâtului de afară (sau, mai bine, datorită) m-a înțepat o dorință aprigă de a scrie. E așa, un foc ce uneori pare stins, dar care, pe neștiute, te topește încetul cu încetul. Nu știe ce vrea, nu știe ce să spună și nici ce să facă, dar nici pace nu îți dă. Nu îi pasă decât de faptul că există litere ce se cer aranjate cu stil, ca să dea bine în cuvinte și fraze cu suflet. Dar viața nu îți arată mereu drumul. Iar a scrie e la fel de greu ca a trăi. Nu te oprești în fața golului doar ca să îl umpli, ci vrei să iei nimicul și să îi dai valoare. De asta, fiecare text e mai mult decât o înșiruire de idei: e viață. Și nici măcar lipsa aceasta de palpabilitate a acesteia nu reușește să îi șteargă din valoare sau importanță. De fapt, orice te face să trăiești merită numele de viață. Pentru că nu zilele scurse repetitiv una după alta sau job-ul cotidian îți suflă putere în nări ca să respiri, ci pasiunile. Ele definesc forma unui om și tot el reflectă adevăratul său chip. Există Cineva care a pus în oameni mai mult decât gândul după împlinire materială sau alergare după vânt. Și, tocmai de sus, coboară și drumuri când nu știi pe unde să mergi. La fel cum apar și cuvintele, atunci când nu știi să le...

Citește mai mult

Maratonul unui eșec – Cluj, 10 Aprilie 2016

Scris de | 12 04 2016 | Despre: jurnal de calatorie | 3 comentarii

Maratonul unui eșec – Cluj, 10 Aprilie 2016

E dimineață, 5:40. Aș mai dormi, dar nu pot: trebuie să mă trezesc să mănânc, căci Maratonul Internațional Cluj începe în mai puțin de 4 ore. Nu sunt chiar atât de nerăbdător să vină, cumva parcă niște sunt gânduri ce nu îmi dau pace. Care e treaba cu maratoanele astea, până la urmă? Căci nu am fost niciodată „nebunul” care să alerge 42 de km la o cursă doar de dragul durerii, al satisfacției și al medaliei de la final…Și, totuși, iată-mă în fața celui de-al treilea eveniment de genul. Nu îmi explic de ce, dar sunt acolo. Cred, cumva, că vreau să îmi dovedesc că celelalte curse nu au fost doar accidente. Am mai alergat „semi”, dar nu se compară. Aceea e o distanță care îmi place, pe care o gestionez altfel. Nu sunt mare vedetă sau gazelă, dar am descoperit că merge destul de ușor să te bucuri de o astfel de cursă chiar și cu antrenamente de 10-12 km. Adică de genul celor care îmi plac mie, care să nu mă facă să mi se ia de IOR sau de Bucureștiul prăfuit cu de toate. Pe la 8 plecăm către Cluj Arena, locul de START/FINISH. Suntem 4 plus încă un prieten, din care 3 la maraton. Fiecare avem țintele noastre, visele noastre, scenariile noastre. Eu vreau 3h 30m, dar ceva îmi spune că o să scot cam cu 10 minute peste target. Timpul o să le încurce, însă, pe toate. Plecarea celor de la cros aproape că mă prinde în toaletă, cu nervii întinși la maxim de supărare din cauza unor crampe destul de serioase la stomac. Ce o să mă fac? Am avut grijă cu tot ceea ce am consumat, cu hidratarea, cu detaliile, dar degeaba. Habar n-am de cauză, dar trebuie să mă descurc: o să termin cursa asta, chiar dacă o să termin mergând! Știu că poate fi și mai rău, așa că nu plâng chiar tare și mă înghesui și eu printre nerăbdătorii de sub poarta de plecare. Atmosfera e fantastică, iar vremea numai bună de vizitat orașul din alergare. Suntem pe stadion, câteva sute de oameni, iar fericirea e la cote maxime. Pentru ei, nu pentru mine. Știu că mai peste vreo 2-3 ore o să fim toți la fel de obosiți și chinuiți, dar măcar acum arătăm bine. Plecăm la 9:15 și asta este, zarurile sunt aruncate. Traseul e dat de o buclă de 10.55 km, repetată de 4 ori. Ne poartă prin centrul orașului, pe lângă parcul central, pe lângă Someș etc. Adică ne duce fix pe unde e mai frumos și pe unde avem ce vedea. Dacă mai putem, bineînțeles. Prima tură trece bine, deși nu sunt în cea mai bună formă. Nu prea reușesc să mă alimentez, dar totul pare în regulă. Nu o fi ziua mea de vis, dar nici rău parcă nu merg lucrurile. Kilometrii se toacă încet, iar la stadion accelerez involuntar, împins de la spate de public și de fetele noastre. Ele au terminat deja crosul și ne așteaptă pe noi, curajoșii, să ne încurajeze și aplaude. 🙂 Tura a doua merge un pic mai greu, dar e și mai bine, într-un fel. Centura de puls mă jenează și decid să renunț la ea odată cu sosirea la jumătate, dar măcar curbele orașului...

Citește mai mult

N-ai timp? N-ai bani? Ba ai! (dar le irosești)

Scris de | 8 04 2016 | Despre: de meditat | 2 comentarii

N-ai timp? N-ai bani? Ba ai! (dar le irosești)

N-am timp! și n-am bani! sunt marile plângeri ale oamenilor zilelor noastre. Poate că da, cândva se suferea de foame, de boli sau de pe urma războaielor, dar în societatea relativ dezvoltată în care trăim, istoria e istorie. Acum avem probleme mai grave decât mâncarea sau pacea…din păcate. Și, cu cât mergem spre mai bine, cu atât luxul e mai prezent și mofturile mai mari. În Vest, de exemplu, oamenii câștigă mai mult, dar bani tot nu prea au. De timp…nici nu mai vorbesc! Mai e de mirat că lucrurile nu funcționează și că valorile se distrug? Nu, banii nu le cumpără pe toate… Doar oferă iluzii. Și aparența unei libertăți. În spate, însă, se dezvăluie o sclavie cruntă. Adevărul este, de fapt, că avem bani. Și avem și timp, suficient pentru orice. Nu cantitatea reprezintă problema, ci modul în care administrăm resursele. Calitatea. Ziua 24 de ore are pentru toți. Iar bani nu contează câți faci, ci câți păstrezi. Clipă cu clipă se pierde timpul. Iar banii se duc leu cu leu, nu cu milioanele. Mi-ar plăcea să ne vedem viața cum trece: se pierde, plăpândă și nesigură, în abisul trecutului. Un SMS neimportant trimis colo. Dincolo, 10 poze de pus pe Facebook. Mai aproape, o conversație prea lungă sau un articol fără valoare despre mersul lucrurilor pe Planeta Absurdităților. Și tot așa: drumuri fără rost, eficiență scăzută, filme ieftine, joburi care ne răpesc toată energia, școli fără viitor și petreceri fără de sfârșit. Ar fi interesant să avem așa, ca o scală care să se termine cu fiecare moment irosit aiurea. Pe ce am pune atunci accentul? Ce ar mai conta? Căci nu realizăm, dar detaliile fac culoarea. Iar diferența nu se vede în aspectele majore, ci în cele aparent lipsite de importanță. (Știi lucrul ăla super crucial de acum 2 luni care îți părea un capăt de țară? Ăăă, nu?) La capitolul finanțe, totul e mai ușor. Vrei, nu vrei, te întinzi atât cât îți e plapuma. Totuși, dacă ai mai tăia din „trebuie” și ai mai renunța la „vreau”, ai descoperi că îți ajunge și jumătate. Nu că ar fi rău să ai mult, rău e doar când cheltui mult. Căci a cheltui mult înseamnă a cheltui prost. De apreciat nu e cel care se descurcă bine cu multe resurse la îndemână, ci cel care învață să o ducă bine cu puțin. Timpul se pierde clipă cu clipă. Banii se cheltuie leu cu leu. Poți să definești un om – fără să te înșeli – după aceste două aspecte. Căci banii înseamnă timp, iar timpul înseamnă viață. Restul, devine mai puțin important.    P.S: Viața nu e construită din aspectele mari cu care ne-o umplem, ci din cele mici. Așadar, dacă pe acestea le irosim, ce ne-ar mai putea rămâne?...

Citește mai mult

Încearcă să evadezi!

Scris de | 5 04 2016 | Despre: diverse | fără comentarii

Încearcă să evadezi!

Se spune că libertatea (aia adevărată și reală) nu există și că toți trăim în cuști de care ne e imposibil să ne debarasăm. Ba mai mult, se mai spune și că suntem din ce în ce mai puțin conștienți de cât de îngrădită ne este viața, iar de recunoscut nu am recunoaște-o nici în ruptul capului. (Cum ce să recunoaștem? Cușca, viața…) Ne place să ne credem zmei, mari și stabili pe propriile picioare. Ce suntem, de fapt? Niște țânci care își irosesc viețile jucând după regulile altora, în curțile altora, cu jucăriile altora. (Bine, partea cu jucăriile ar putea fi negociabilă, unele putem spune că ne aparțin.) Am ajuns sclavi, adică. Cu litere mari, ca în clasa I: SCLAVI. Ai cui? Aproape că devine imposibil de identificat, atât de mulți stăpâni avem. Majoritatea timpului ni-l vindem pe un pumn de bani. Restul, îl cheltuim cum ni se spune. Cândva, munceam pentru adăpost și hrană. Acum, muncim pentru bani, pe care îi cheltuim pe mâncare și cazare. Dar și când vine vorba de aceste aspecte, tot neliberi suntem – nu ne cheltuim banii cum vrem (și cum ar trebui), ci tot cum ni se spune. Ne îmbrăcăm așa cum se îmbracă toată lumea, cumpărând etichete vestite la supra-preț. (Dacă li s-ar interzice firmelor să își pună numele pe haine, câte nu ar da faliment.) Telefonul trebuie să fie „i”, sau măcar cât mai „smart”. Și mai mare, musai. Ce dacă mergi cu RATB-ul? Ce vede poporul când te sună maică-ta, asta contează! De mâncare…nu mai zic! Războiul valorii dată de etichetă lovește și aici: mâncăm mai prost, mai mult, mai scump. S-a ajuns să putem beneficia de orice la 2 minute de locuință, dar suntem tot mai flămânzi. Nu fizic, că doar suntem îmbuibați – spiritul e cel care urlă de lipsuri. Să nu fiu frustrat? Imposibil! Când văd că nu îmi investesc viața în ceea ce contează, ci în ceea ce mi se spune, cum să fiu altfel? Când știu că am prieteni care nu pot să își ia o zi de concediu atunci când au nevoie de ea? Sau când îmi amintesc de oameni care muncesc din zori și până în seară, doar ca să aibă un salariu bun, un apartament fain și un trai „decent”? Cum să nu, când văd că ne îngropăm liberul arbitru și ne lăsăm, fără pic de opoziție, legați și puși în rânduri? Cum…? Dar în fine… Pasărea născută în cușcă are impresia că zborul e o boală. Ce pretenții am putea ridica pentru oameni? Nu multe… Și, totuși, putem încerca. Nu să ridicăm pretenții, ci să evadăm. Mai sunt câte unii care ne arată că se poate, deși nu e deloc ușor. Merge și fără case mari, fără tone de haine sau pantofi fără număr. Se pare că nu ai nevoie de 10 cravate, tot una porți. Și nici telefonul nu te face mai deștept, deși el poate că este. Mașina? Nu e rău să fie frumoasă, rapidă și scumpă dar, dacă nu te dau banii afară din casă, la ce bun să o cumperi? Adevăratul „strict necesar” e departe de ce înțelegem noi prin „strict”, în aproape toate cazurile! Nu putem, însă, încerca, decât dacă ne schimbăm mentalitatea. Cât timp creierul ne este îngrădit, cum am putea să ne eliberăm? Nu...

Citește mai mult

[citesc] Cele cinci limbaje ale iubirii, de Gary Chapman

Scris de | 23 03 2016 | Despre: carti care merita | fără comentarii

[citesc] Cele cinci limbaje ale iubirii, de Gary Chapman

Sunt puține cărțile care m-au surprins plăcut, depășind nivelul așteptărilor creat de recomandări, dar „Cele cinci limbaje ale iubirii” aproape sigur e cap de listă. Auzisem de mult timp de ea, îmi fusese lăudată de mulți prieteni și cunoscuți, dar abia de curând i-a venit momentul de „glorie” – să fie scoasă din bibliotecă și citită (de fapt, citită e puțin spus, devorată cred că ar fi mai potrivit). Gary Chapman, autorul, reușește să ofere, utilizând un limbaj simplu și foarte practic, soluții specifice la problemele generale ale cuplurilor. Și, deși publicul țintă al cărții e reprezentat de persoanele căsătorite, multe din principiile enunțate se pot aplica oricărui timp de relație, în general. Pentru că, dacă nu iubirea e răspunsul, atunci care să fie? Dar să mă întorc la conținutul strict al cărții – limbajele iubirii: De ce nu se înțeleg partenerii în familie? De ce nu se simt iubiți și apreciați? Unde a dispărut îndrăgostirea și care e legătura ei cu dragostea adevărată? Poți să iubești pe cineva care te urăște? Cum îți transformi atitudinea ca să îți schimbi relația? …și alte asemenea întrebări își găsesc toate răspunsul într-un singur concept: ca oameni, vorbim limbi diferite. Educația, cultura, societatea, felul nostru de a fi diferă, astfel încât și modul în care iubim și primim iubirea, diferă. Totuși, există o soluție: învățarea limbajului celuilalt. Cu alte cuvinte, încetezi în a-ți manifesta iubirea în felul în care o înțelegi tu și alegi să îi oferi celuilalt ceea ce are el nevoie. Conform lui Gary, există cinci mari limbaje de iubire (fiecare cu dialectele lui): Declarațiile – oamenii se simt apreciați și iubiți atunci când le sunt spuse cuvinte frumoase. Timpul în doi – cadourile, vorbele, banii sau orice altceva contează prea puțin, important fiind să se primească atenție de la partener și să se petreacă timp de calitate împreună. Darurile – nu are importanță prețul sau complexitatea, ci gestul în sine; oamenii caracterizați de acest limbaj adoră să primească diverse lucruri și se simt iubiți ca urmare a prezenței acestora. Serviciile – diversele activități (banale) în gospodărie reprezintă, pentru persoanele respective, cea mai bună modalitate de a se simți apreciate. Contactul fizic – mângâierile, atingerile, strângerile de mână, îmbrățișările etc pot transmite iubirea cum nimic altceva o poate face. Așadar, ce a fost așa revelator pentru mine? Faptul că multe probleme de relaționare se pot rezolva simplu (dar nu ușor!) dacă faci eforturi constante de a te adresa celuilalt în propria lui limbă. Vor mai exista neînțelegeri? Cu siguranță! Dar, în ciuda acestora, partenerul va ști și va aprecia că îi vrei binele; mai mult, se va simți IUBIT. Și ce altceva ar mai poate conta? P.S: Mai mult, „Cele cinci limbaje ale iubirii” e un manifest împotriva propriului egoism și o rechemare către adevăratele valori. Cumva, în cele aproape 200 de pagini, nu înveți altceva decât cum să o pui pe cea pe care o iubești pe primul loc în viața ta. Și nu, nu mai ai nevoie de nimic mai mult…    ...

Citește mai mult