Blog


Cine renunță la mult, obține mult

Scris de | 11 05 2016 | Despre: reflectii | fără comentarii

Cine renunță la mult, obține mult

Să reușești înseamnă să îți depășești scuzele: să alegi ce e important pentru tine și să fii capabil să renunți la orice altceva. Nu o să fie ușor, căci nu are cum. Nimic din ceea ce contează nu îți este oferit pe tavă – ori te zbați, ori nu primești. Viața știe să trieze cererile: nu le ia în considerare decât pe cele cu adevărat râvnite. Dar schimbarea nu apare de la sine, din neant. Dacă nu decizi că vrei să pornești pe un alt drum, o să rămâi în același vechi context care nu te împlinește. Iar după decizie urmează acțiunea. Aici e rost de distracție! Câte hotărâri nu s-au luat, numai ca să aibă ce să se piardă, nerealizate? De asta reușita e mai mult decât decizie. Și, uneori, e mai mult decât acțiune. E muncă, muncă titanică! E renunțare la timp, la bani, la tine. E depunere de efort, lacrimi, sudoare. Cu cât visul e mai înalt și dorința mai ieșită din comun și mai provocatoare, cu atât sacrificiile se cer mai mari. Nu poți să ții doi pepeni în aceeași mână, oricât de tare ai încerca! Viața e ca o mare piață, în care tranzacțiile se fac ad-hoc, în funcție de ceea ce are fiecare. Dacă vrei să obții, trebuie să înveți să renunți. Și, până la urmă, la atât se rezumă succesul: la renunțări. Cine renunță la mult, obține mult. Scurt, fără scuze....

Citește mai mult

Încă un dans

Scris de | 10 05 2016 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Încă un dans

Te-aș lua la dans, să fiu doar eu cu tine, Să îndrăznim să pierdem timp din noi. Aș tot privi la nori, m-aș rătăci prea bine, Nu mi-ar păsa: de e uscat, ori de-i noroi. Natura ne-ar fi scenă, casă și fundal. N-am alerga nici după muzică aleasă… Și ne-am găsi sub cerul mare de cristal, Cum suntem: mici, firavi, zâmbind în ceață. Ne-am gâdila prin firele de iarbă Picioarele desculțe de murdar; Și-am râde dezinvolt, nu doar în barbă, De toți ceilalți, cu-al lor venin amar. Și am dansa, dansa…în miez de lume, De la un capăt, până-n zări, la orizont. Am râde-așa cum face marea spume: Nu ne-ar păsa de-al plajelor afront. De am zbura, ai fi tot tu cu mine; De ne-am târî, nu ne-am opri deloc. De ne-ar fi rău, ori de ne-ar fi mai bine, Nu ne-ar păsa, ar fi doar tot un joc. Te-aș lua la dans, chiar sus pe munte, Pe vârfuri toți suntem aproape-n cer! Și-aș încerca ușor, timid, să te sărut pe frunte, Și-aș îndrăzni la încă-un dans să...

Citește mai mult

Nu doar numere

Scris de | 5 05 2016 | Despre: de meditat | fără comentarii

Nu doar numere

Somnul îmi bătea hotărât la ușa trupului, când îmi sosește un ultim e-mail în căsuța de mesaje. Eram pe punctul de a-i da și tehnologiei odihna bine meritată de peste noapte, dar ceva m-a făcut să mă întorc și să văd despre ce e vorba. Sunt, uneori, unele momente în care acționezi cu totul altfel de cum ar trebui, fără să știi exact care îți e motivația. Nu eram chiar bine, din punct de vedere al moralului. Nici blogul și nici cărțile nu se citeau chiar cum mi-aș fi dorit…Din cele din urmă, de fapt, se răspândiseră atât de puține exemplare, încât mă gândisem serios dacă mai are rost să mă mai apuc în viitor de așa ceva. Ba mai mult, căutam idei cum să scap de cele rămase… Se anunța o noapte lungă, măcinată de aceleași minute lungi și obositoare de început. Uitasem cum e să adormi brusc, imediat ce te așezi în pat, răsuflând ușurat de epuizare. Nu îmi mergea deloc rău, dar nici bine. Traiul îmi era similar cotidianului. Citesc mesajul – text venit prin blog – și parcă, în ciuda nopții, apar frânturi de lumină. Nu îmi venea să cred, dar persoana de la celălalt capăt al internetului nu făcea nimic altceva decât să îmi aducă mulțumiri pentru unul din articolele mele! Am recitit conținutul de câteva ori: suna bine și era încurajator, dar doar de la o persoană? Mi-ar fi plăcut să primesc astfel de mesaje în fiecare zi (și multe!), abia atunci poate că mi-ar fi convenit! Ce valoare avea să știu că am ajutat pe cineva, când acel cineva însemna atât de puțin? Dar, revenind asupra gândurilor, am înțeles modul corect de a vedea lucrurile: acel unic mesaj din acea zi e mai important decât mii de altele la un loc! De ce? Pentru că numărul celor pe care îi ajut nu are importanță, ci ceea ce contează e că, prin ceea ce scriu, pot să aduc binele în viața cuiva. E vorba de 10.000 de oameni? Mi-ar plăcea! E vorba de 100, 10 sau, de ce nu, doar de o singură persoană? Nu are nimic! Am putut să întind o mână și am făcut-o…ce altceva ar putea să cântărească mai mult? Că societatea pune un accent teribil pe statistici și numere, e adevărat. (Și e adevărat și că acestea au rolul și sensul lor). Dar, în același timp, tocmai prin această transformare a oamenilor în cifre, se pierde valoarea fiecăruia, ca individ. Cumva, ajungem să nu ne mai intereseze conținutul sau ajutorul pe care îl putem oferi, ci doar câți ne vizitează site-ul, câți ne cumpără cărțile sau câți prieteni ne dau „Like” pe Facebook. Creștem cantitatea, dar lăsăm mult de dorit la calitate. Am avut nevoie de acel mail sosit într-o seară târzie, ca să înțeleg că oricine ajunge să ia contact cu munca mea e important. De atunci, îmi este clar că sunt responsabil pentru fiecare postare, poezie sau capitol din carte pe care cineva pune mâna. Și nu contează cât efort a fost investit în aceste texte, fie că acestea sunt citite de mii, fie că sunt citite de o mână de oameni, eu trebuie să fiu la fel de mulțumit de mine. Și, bineînțeles, trebuie să știu că am dat tot ce am avut mai bun în aducerea...

Citește mai mult

Cuvinte fără ecou

Scris de | 3 05 2016 | Despre: reflectii | fără comentarii

Cuvinte fără ecou

Sunt multe momentele cu care nu știi ce să faci. Și, exact la fel, sunt multe și paginile ce ar trebui scrise, dar care rămân albe. Astăzi, m-am pierdut printre stropi. Nu îmi pot aminti ultima perioadă în care vremea a fost așa cum trebuie să fie. Necapricioasă, adică. Normală, ca să îi spun pe nume. Din cauza mohorâtului de afară (sau, mai bine, datorită) m-a înțepat o dorință aprigă de a scrie. E așa, un foc ce uneori pare stins, dar care, pe neștiute, te topește încetul cu încetul. Nu știe ce vrea, nu știe ce să spună și nici ce să facă, dar nici pace nu îți dă. Nu îi pasă decât de faptul că există litere ce se cer aranjate cu stil, ca să dea bine în cuvinte și fraze cu suflet. Dar viața nu îți arată mereu drumul. Iar a scrie e la fel de greu ca a trăi. Nu te oprești în fața golului doar ca să îl umpli, ci vrei să iei nimicul și să îi dai valoare. De asta, fiecare text e mai mult decât o înșiruire de idei: e viață. Și nici măcar lipsa aceasta de palpabilitate a acesteia nu reușește să îi șteargă din valoare sau importanță. De fapt, orice te face să trăiești merită numele de viață. Pentru că nu zilele scurse repetitiv una după alta sau job-ul cotidian îți suflă putere în nări ca să respiri, ci pasiunile. Ele definesc forma unui om și tot el reflectă adevăratul său chip. Există Cineva care a pus în oameni mai mult decât gândul după împlinire materială sau alergare după vânt. Și, tocmai de sus, coboară și drumuri când nu știi pe unde să mergi. La fel cum apar și cuvintele, atunci când nu știi să le...

Citește mai mult

Maratonul unui eșec – Cluj, 10 Aprilie 2016

Scris de | 12 04 2016 | Despre: jurnal de calatorie | 3 comentarii

Maratonul unui eșec – Cluj, 10 Aprilie 2016

E dimineață, 5:40. Aș mai dormi, dar nu pot: trebuie să mă trezesc să mănânc, căci Maratonul Internațional Cluj începe în mai puțin de 4 ore. Nu sunt chiar atât de nerăbdător să vină, cumva parcă niște sunt gânduri ce nu îmi dau pace. Care e treaba cu maratoanele astea, până la urmă? Căci nu am fost niciodată „nebunul” care să alerge 42 de km la o cursă doar de dragul durerii, al satisfacției și al medaliei de la final…Și, totuși, iată-mă în fața celui de-al treilea eveniment de genul. Nu îmi explic de ce, dar sunt acolo. Cred, cumva, că vreau să îmi dovedesc că celelalte curse nu au fost doar accidente. Am mai alergat „semi”, dar nu se compară. Aceea e o distanță care îmi place, pe care o gestionez altfel. Nu sunt mare vedetă sau gazelă, dar am descoperit că merge destul de ușor să te bucuri de o astfel de cursă chiar și cu antrenamente de 10-12 km. Adică de genul celor care îmi plac mie, care să nu mă facă să mi se ia de IOR sau de Bucureștiul prăfuit cu de toate. Pe la 8 plecăm către Cluj Arena, locul de START/FINISH. Suntem 4 plus încă un prieten, din care 3 la maraton. Fiecare avem țintele noastre, visele noastre, scenariile noastre. Eu vreau 3h 30m, dar ceva îmi spune că o să scot cam cu 10 minute peste target. Timpul o să le încurce, însă, pe toate. Plecarea celor de la cros aproape că mă prinde în toaletă, cu nervii întinși la maxim de supărare din cauza unor crampe destul de serioase la stomac. Ce o să mă fac? Am avut grijă cu tot ceea ce am consumat, cu hidratarea, cu detaliile, dar degeaba. Habar n-am de cauză, dar trebuie să mă descurc: o să termin cursa asta, chiar dacă o să termin mergând! Știu că poate fi și mai rău, așa că nu plâng chiar tare și mă înghesui și eu printre nerăbdătorii de sub poarta de plecare. Atmosfera e fantastică, iar vremea numai bună de vizitat orașul din alergare. Suntem pe stadion, câteva sute de oameni, iar fericirea e la cote maxime. Pentru ei, nu pentru mine. Știu că mai peste vreo 2-3 ore o să fim toți la fel de obosiți și chinuiți, dar măcar acum arătăm bine. Plecăm la 9:15 și asta este, zarurile sunt aruncate. Traseul e dat de o buclă de 10.55 km, repetată de 4 ori. Ne poartă prin centrul orașului, pe lângă parcul central, pe lângă Someș etc. Adică ne duce fix pe unde e mai frumos și pe unde avem ce vedea. Dacă mai putem, bineînțeles. Prima tură trece bine, deși nu sunt în cea mai bună formă. Nu prea reușesc să mă alimentez, dar totul pare în regulă. Nu o fi ziua mea de vis, dar nici rău parcă nu merg lucrurile. Kilometrii se toacă încet, iar la stadion accelerez involuntar, împins de la spate de public și de fetele noastre. Ele au terminat deja crosul și ne așteaptă pe noi, curajoșii, să ne încurajeze și aplaude. 🙂 Tura a doua merge un pic mai greu, dar e și mai bine, într-un fel. Centura de puls mă jenează și decid să renunț la ea odată cu sosirea la jumătate, dar măcar curbele orașului...

Citește mai mult

N-ai timp? N-ai bani? Ba ai! (dar le irosești)

Scris de | 8 04 2016 | Despre: de meditat | 2 comentarii

N-ai timp? N-ai bani? Ba ai! (dar le irosești)

N-am timp! și n-am bani! sunt marile plângeri ale oamenilor zilelor noastre. Poate că da, cândva se suferea de foame, de boli sau de pe urma războaielor, dar în societatea relativ dezvoltată în care trăim, istoria e istorie. Acum avem probleme mai grave decât mâncarea sau pacea…din păcate. Și, cu cât mergem spre mai bine, cu atât luxul e mai prezent și mofturile mai mari. În Vest, de exemplu, oamenii câștigă mai mult, dar bani tot nu prea au. De timp…nici nu mai vorbesc! Mai e de mirat că lucrurile nu funcționează și că valorile se distrug? Nu, banii nu le cumpără pe toate… Doar oferă iluzii. Și aparența unei libertăți. În spate, însă, se dezvăluie o sclavie cruntă. Adevărul este, de fapt, că avem bani. Și avem și timp, suficient pentru orice. Nu cantitatea reprezintă problema, ci modul în care administrăm resursele. Calitatea. Ziua 24 de ore are pentru toți. Iar bani nu contează câți faci, ci câți păstrezi. Clipă cu clipă se pierde timpul. Iar banii se duc leu cu leu, nu cu milioanele. Mi-ar plăcea să ne vedem viața cum trece: se pierde, plăpândă și nesigură, în abisul trecutului. Un SMS neimportant trimis colo. Dincolo, 10 poze de pus pe Facebook. Mai aproape, o conversație prea lungă sau un articol fără valoare despre mersul lucrurilor pe Planeta Absurdităților. Și tot așa: drumuri fără rost, eficiență scăzută, filme ieftine, joburi care ne răpesc toată energia, școli fără viitor și petreceri fără de sfârșit. Ar fi interesant să avem așa, ca o scală care să se termine cu fiecare moment irosit aiurea. Pe ce am pune atunci accentul? Ce ar mai conta? Căci nu realizăm, dar detaliile fac culoarea. Iar diferența nu se vede în aspectele majore, ci în cele aparent lipsite de importanță. (Știi lucrul ăla super crucial de acum 2 luni care îți părea un capăt de țară? Ăăă, nu?) La capitolul finanțe, totul e mai ușor. Vrei, nu vrei, te întinzi atât cât îți e plapuma. Totuși, dacă ai mai tăia din „trebuie” și ai mai renunța la „vreau”, ai descoperi că îți ajunge și jumătate. Nu că ar fi rău să ai mult, rău e doar când cheltui mult. Căci a cheltui mult înseamnă a cheltui prost. De apreciat nu e cel care se descurcă bine cu multe resurse la îndemână, ci cel care învață să o ducă bine cu puțin. Timpul se pierde clipă cu clipă. Banii se cheltuie leu cu leu. Poți să definești un om – fără să te înșeli – după aceste două aspecte. Căci banii înseamnă timp, iar timpul înseamnă viață. Restul, devine mai puțin important.    P.S: Viața nu e construită din aspectele mari cu care ne-o umplem, ci din cele mici. Așadar, dacă pe acestea le irosim, ce ne-ar mai putea rămâne?...

Citește mai mult

Încearcă să evadezi!

Scris de | 5 04 2016 | Despre: diverse | fără comentarii

Încearcă să evadezi!

Se spune că libertatea (aia adevărată și reală) nu există și că toți trăim în cuști de care ne e imposibil să ne debarasăm. Ba mai mult, se mai spune și că suntem din ce în ce mai puțin conștienți de cât de îngrădită ne este viața, iar de recunoscut nu am recunoaște-o nici în ruptul capului. (Cum ce să recunoaștem? Cușca, viața…) Ne place să ne credem zmei, mari și stabili pe propriile picioare. Ce suntem, de fapt? Niște țânci care își irosesc viețile jucând după regulile altora, în curțile altora, cu jucăriile altora. (Bine, partea cu jucăriile ar putea fi negociabilă, unele putem spune că ne aparțin.) Am ajuns sclavi, adică. Cu litere mari, ca în clasa I: SCLAVI. Ai cui? Aproape că devine imposibil de identificat, atât de mulți stăpâni avem. Majoritatea timpului ni-l vindem pe un pumn de bani. Restul, îl cheltuim cum ni se spune. Cândva, munceam pentru adăpost și hrană. Acum, muncim pentru bani, pe care îi cheltuim pe mâncare și cazare. Dar și când vine vorba de aceste aspecte, tot neliberi suntem – nu ne cheltuim banii cum vrem (și cum ar trebui), ci tot cum ni se spune. Ne îmbrăcăm așa cum se îmbracă toată lumea, cumpărând etichete vestite la supra-preț. (Dacă li s-ar interzice firmelor să își pună numele pe haine, câte nu ar da faliment.) Telefonul trebuie să fie „i”, sau măcar cât mai „smart”. Și mai mare, musai. Ce dacă mergi cu RATB-ul? Ce vede poporul când te sună maică-ta, asta contează! De mâncare…nu mai zic! Războiul valorii dată de etichetă lovește și aici: mâncăm mai prost, mai mult, mai scump. S-a ajuns să putem beneficia de orice la 2 minute de locuință, dar suntem tot mai flămânzi. Nu fizic, că doar suntem îmbuibați – spiritul e cel care urlă de lipsuri. Să nu fiu frustrat? Imposibil! Când văd că nu îmi investesc viața în ceea ce contează, ci în ceea ce mi se spune, cum să fiu altfel? Când știu că am prieteni care nu pot să își ia o zi de concediu atunci când au nevoie de ea? Sau când îmi amintesc de oameni care muncesc din zori și până în seară, doar ca să aibă un salariu bun, un apartament fain și un trai „decent”? Cum să nu, când văd că ne îngropăm liberul arbitru și ne lăsăm, fără pic de opoziție, legați și puși în rânduri? Cum…? Dar în fine… Pasărea născută în cușcă are impresia că zborul e o boală. Ce pretenții am putea ridica pentru oameni? Nu multe… Și, totuși, putem încerca. Nu să ridicăm pretenții, ci să evadăm. Mai sunt câte unii care ne arată că se poate, deși nu e deloc ușor. Merge și fără case mari, fără tone de haine sau pantofi fără număr. Se pare că nu ai nevoie de 10 cravate, tot una porți. Și nici telefonul nu te face mai deștept, deși el poate că este. Mașina? Nu e rău să fie frumoasă, rapidă și scumpă dar, dacă nu te dau banii afară din casă, la ce bun să o cumperi? Adevăratul „strict necesar” e departe de ce înțelegem noi prin „strict”, în aproape toate cazurile! Nu putem, însă, încerca, decât dacă ne schimbăm mentalitatea. Cât timp creierul ne este îngrădit, cum am putea să ne eliberăm? Nu...

Citește mai mult

[citesc] Cele cinci limbaje ale iubirii, de Gary Chapman

Scris de | 23 03 2016 | Despre: carti care merita | fără comentarii

[citesc] Cele cinci limbaje ale iubirii, de Gary Chapman

Sunt puține cărțile care m-au surprins plăcut, depășind nivelul așteptărilor creat de recomandări, dar „Cele cinci limbaje ale iubirii” aproape sigur e cap de listă. Auzisem de mult timp de ea, îmi fusese lăudată de mulți prieteni și cunoscuți, dar abia de curând i-a venit momentul de „glorie” – să fie scoasă din bibliotecă și citită (de fapt, citită e puțin spus, devorată cred că ar fi mai potrivit). Gary Chapman, autorul, reușește să ofere, utilizând un limbaj simplu și foarte practic, soluții specifice la problemele generale ale cuplurilor. Și, deși publicul țintă al cărții e reprezentat de persoanele căsătorite, multe din principiile enunțate se pot aplica oricărui timp de relație, în general. Pentru că, dacă nu iubirea e răspunsul, atunci care să fie? Dar să mă întorc la conținutul strict al cărții – limbajele iubirii: De ce nu se înțeleg partenerii în familie? De ce nu se simt iubiți și apreciați? Unde a dispărut îndrăgostirea și care e legătura ei cu dragostea adevărată? Poți să iubești pe cineva care te urăște? Cum îți transformi atitudinea ca să îți schimbi relația? …și alte asemenea întrebări își găsesc toate răspunsul într-un singur concept: ca oameni, vorbim limbi diferite. Educația, cultura, societatea, felul nostru de a fi diferă, astfel încât și modul în care iubim și primim iubirea, diferă. Totuși, există o soluție: învățarea limbajului celuilalt. Cu alte cuvinte, încetezi în a-ți manifesta iubirea în felul în care o înțelegi tu și alegi să îi oferi celuilalt ceea ce are el nevoie. Conform lui Gary, există cinci mari limbaje de iubire (fiecare cu dialectele lui): Declarațiile – oamenii se simt apreciați și iubiți atunci când le sunt spuse cuvinte frumoase. Timpul în doi – cadourile, vorbele, banii sau orice altceva contează prea puțin, important fiind să se primească atenție de la partener și să se petreacă timp de calitate împreună. Darurile – nu are importanță prețul sau complexitatea, ci gestul în sine; oamenii caracterizați de acest limbaj adoră să primească diverse lucruri și se simt iubiți ca urmare a prezenței acestora. Serviciile – diversele activități (banale) în gospodărie reprezintă, pentru persoanele respective, cea mai bună modalitate de a se simți apreciate. Contactul fizic – mângâierile, atingerile, strângerile de mână, îmbrățișările etc pot transmite iubirea cum nimic altceva o poate face. Așadar, ce a fost așa revelator pentru mine? Faptul că multe probleme de relaționare se pot rezolva simplu (dar nu ușor!) dacă faci eforturi constante de a te adresa celuilalt în propria lui limbă. Vor mai exista neînțelegeri? Cu siguranță! Dar, în ciuda acestora, partenerul va ști și va aprecia că îi vrei binele; mai mult, se va simți IUBIT. Și ce altceva ar mai poate conta? P.S: Mai mult, „Cele cinci limbaje ale iubirii” e un manifest împotriva propriului egoism și o rechemare către adevăratele valori. Cumva, în cele aproape 200 de pagini, nu înveți altceva decât cum să o pui pe cea pe care o iubești pe primul loc în viața ta. Și nu, nu mai ai nevoie de nimic mai mult…    ...

Citește mai mult

24 de lucruri pe care să le fac/faci (până la 25 de ani)

Scris de | 20 03 2016 | Despre: reflectii | fără comentarii

24 de lucruri pe care să le fac/faci (până la 25 de ani)

Când mă gândesc că am atins borna 24 a vieții…ei bine, mi se face pielea de găină! Și reacția parcă e una mixtă, rezultată în urma combinării fricii, tristeții și melancoliei cu satisfacții, reușite și provocări îndeplinite. E așa, ciudat: parcă îmi pare bine dar, paradoxal, parcă îmi pare și rău. Totuși, nu am de gând să plâng la 24 de ani(nici de milă, nici de fericire), ci doar să aștern o listă cu lucrurile pe care îmi doresc să le realizez până la 25 de ani. Și, de ce nu, poate că unele merită să fie încercate și de alții. Dar să las vorba și să încep: Să scriu o carte (ar fi a treia). Să am o perioadă de cel puțin 3 luni în care să citesc cel puțin o carte/săptămână. Să merg pe munte cel puțin o dată la două săptămâni și să urc pe Mont-Blanc. Să învăț să îmi organizez mai bine timpul și să mă dezvolt și în alte domenii de interes. Să merg în Asia. Să scap din București. Adică să mă mut. La țară, de preferat. Să scriu! Mult, des, bine. De preferat, să am 2-3 postări/săptămână pe blog. Să investesc mai mult în relații. Să îndrăznesc să îmi construiesc viața așa cum mi-o doresc, în ciuda oricăror inconveniente, presiuni sau obstacole. Să zbor cu avionul. (Mda, știu, nici mie nu îmi vine să cred că încă nu am urcat într-un avion…:( ) Să inspir – pe cei de aproape, pe cei de departe, pe cunoscuți și necunoscuți. Să fiu un exemplu. Să îmi testez libertatea – să o simt, să o inspir, să mă bucur de ea. Vreau să fie o realitate palpabilă a vieții, nu doar un concept rece ce îmi încălzește conștiința. Să am grijă de cei dragi. Să fiu mai diplomat dar, în același timp, mai sincer. Să învăț două limbi străine la nivel „basic” și să îmi reamintesc franceza. Să mă bucur de o excursie cu bicicleta de cel puțin o lună. Să ajung la $X000 venit/lună în mod constant. 😀 Să ajung în cel puțin 5 țări în care nu am fost și în 10 orașe necunoscute. Să învăț să fac poze mai reușite. Să îmi iau mașină? Hmm, nu știu sigur, poate doar dacă scap din București. Să merg la escaladă (Habar n-am când și cu cine). Și să învăț să schiez cum trebuie, mai ales cu cele de tură. Să învăț să dansez.  Să îmi dublez economiile și să cheltui mai eficient. Să învăț să ascult și să fiu mai puțin încăpățânat. Bonus (sau în loc de concluzie): Să trăiesc. Așa cum trebuie. Adică așa cum vreau. P.S: Pe tine ce te oprește de la a îndeplini în viața ta ceea ce îți...

Citește mai mult

De ce (să) călătorești

Scris de | 14 03 2016 | Despre: europa in 80 de zile jurnal de calatorie | fără comentarii

De ce (să) călătorești

Mă gândeam astăzi la ce dar fain mai e și nostalgia asta! Cumva, vine și te ia – de cele mai multe ori pe nepregătite – și te duce către trecuturi de mult apuse. Parcă adună tot dorul și ți-l înghesuie în față, așa încât să nu-l poți rata. Și, uite așa, vrând sau nu, te întorci în timp la amintiri și amintiri. Astăzi, melancolia m-a vizitat cu chef de filozofat: „De ce (să) călătorești?”. Și m-a blocat, recunosc. Căci, ce aș fi putut să răspund? Nu de alta, dar mi-au venit atât de multe motive în minte că nu am mai știut pe care să îl aleg. Nu că aș fi avut dreptul doar la unul, dar să nu mă întind, mi-am zis. Totuși, călătoria e ca un puzzle: e dată de multe piese ce par răvășite și fără legătură dar care, împreună, oferă un tablou fantastic. Unele sunt mai goale și mai fără detalii. Altele, deși scoase din context, te impresionează puternic chiar și solitare. Pe altele le-ai da deoparte, vrând să le uiți. Și tot așa, găsești de toate când pleci la drum. Ceea ce găsești, însă, cu adevărat, e libertate. Nu, nu peisaje care îți taie respirația! Nici oameni necunoscuți care vor să te ajute și să îți facă călătoria mai bună. Nici aer curat, nici necunoscut și nici provocări de negândit. Și nu, nici vreme când bună sau rea, nici zile cu chef sau fără, nici munți sau câmpii. Libertate, atât! Căci fiecare gură de aer și fiecare dram de efort fix în așa ceva se traduce: într-o prezență 100% acolo și atunci. Iar dacă a fi prezent nu înseamnă a fi liber, atunci ce? Ca oameni aglomerați ai secolului 21, nu mai avem timp. Nici să construim puzzle-uri, nici să fim liberi. Despre a fi prezenți, nici nu se mai pune problema. Acum, ne gândim la mâine. Mâine, la peste o săptămână. Sau la vară. Sau la când o să avem telefonul X, mașina Y și prietena Z. Ne trăim viața – fără să vrem (și, de cele mai multe ori, fără să conștientizăm) așteptând. Iar mai apoi, o trăim pe cea care ne rămâne, regretând. Am putea-o trăi altfel – mai aventuroasă, mai lipsită de rutină, mai demnă de povestit. Iar mai apoi, am putea-o trăi, pe cea rămasă, inspirând. Oferind sfaturi, povești, exemple. Dăruind, de fapt, piese din puzzle-urile personale celor din jur. Căci, dacă viața nu e în fiecare zi o altfel de călătorie, la ce bun să te mai ridici din pat dimineața?   P.S: Pentru că poveștile au putere, începând de astăzi și ce-a de-a doua mea carte va fi gratis la download. Se folosește codul liveitnow: http://bogdanmatei.ro/departari/. Un share la această postare și un like la pagina de FB ar fi apreciate, totuși: https://www.facebook.com/bogdanmatei.ro/. Enjoy (your life)! Detalii fotografie: undeva în Austria, în ultima mare călătorie cu...

Citește mai mult

Mister etern

Scris de | 8 03 2016 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Mister etern

Mă fură notele-n fundal, În timp ce noaptea se așterne. De fapt, le-am început banal, Misterele ce vreau să spun, eterne. Simt aerul cum mă cuprinde, Nu câte-un pic – ci chiar de tot. Departe câte-o stea se-aprinde Spunând: „Eu vreau! Și am să pot!”. Chiar șoaptele se-ntrec pe cale Dorind nu pas, dar mers vioi. Eu tot ce vreau, doresc agale, Ca s-avem timp: și eu, și noi. Mă uit la ceas: e iar căldură, S-a scurs vecia câte-un fir. Observ duios a ta alură, Ești prea frumoasă! Nu mă mir… Din contră, nu-nțeleg minunea, Ce te descopăr ne-ncetat. Privesc cu-alți ochi și lumea, Și chiar nimicul e schimbat. Oftez ușor, dar e de bine… În suflet mi se-anină-un dor. Te vreau mereu, te vreau pe tine, Și de-o fi greu, și de-i...

Citește mai mult

Cândva eram mai naiv

Scris de | 2 03 2016 | Despre: reflectii | fără comentarii

Cândva eram mai naiv

  Cândva, visam la cât de bine o să o duc eu când „o să fiu mare”. La ce casa frumoasă o să am, la cât de mult pământ în jur și la câte mașini or să îmi umple mie garajele. Mai mult, visam chiar că o să ajung să fac 1 milion. De euro ziceam eu, dar acum m-aș mulțumi și cu jumătate. Și în lei să fie. Cândva, visam la un job pe care să îl iubesc și care să îmi ofere o viață împlinită. Nu îmi doream neapărat mulți bani, dar mi-ar fi plăcut să am timp și să nu fac lucrurile pentru că „trebuie”. Mai apoi, m-am luat de scris cărți. Bine, întâi m-am luat de blog. Visam la mii de vizite și la nenumărate exemplare vândute. Visam că oamenilor o să le placă ce și cum povestesc eu și că o să se ducă vestea, din gură în gură, până hăt! departe. Visam că o să fiu sunat de edituri, tradus, publicat și răspândit în lumea întreagă. Și mai apoi, visam la un mod diferit de a trăi. Cu dependență minimă și libertate maximă. Cu mult călătorit, timp liniștit petrecut cu cei dragi sau un necunoscut tot mai explorat. Și, tot așa, am continuat să visez. Din naivitate. Ba m-am văzut vorbind pe scenă în fața a mii de oameni, inspirându-i cu stilul meu de viață. Ba m-am văzut fericit 100%, zburdând cu familia prin nu știu ce pădure uitată de lume din munți. Ba m-am văzut înconjurat de prieteni, stând la depănat povești, fără grija zilei de mâine și fără presiuni deasupra capetelor. Cum spuneam, cândva eram mai naiv. Acum, nu mai visez la milioane de euro, la joburi ce aduc numai împlinire sau la 100% fericire. Și nici la bestseller-uri scrise de mine nu mi-e gândul! Am înțeles că viața nu e numai roz și că, de fapt, puțini sunt cei care chiar reușesc să își depășească condiția. Cu toții am visat la un trai măreț la un moment dat, dar câți l-am și atins? Succesul nu e așa de ușor cum se vede la TV, totuși (sau pe net, după caz)… Dar am și învățat, din naivitate. Căci, deși și-a mai pierdut din putere, nu am renunțat de tot la ea. Și, deși viața nu e nici pictată în culori calde și nici ușoară, știu sigur că e frumoasă. E un dar pe care îl primim și de care trebuie să avem grijă. Sunt clipe de numărat și momente speciale de ținut minte. Nu merită să le irosim pe ce nu ne face fericiți sau să le dăm la schimb pe bacnote ieftine de hârtie (sau plastic, după caz)! Viața…e mai prețioasă de atât. E ca o călătorie ce ne poartă – dacă o lăsăm – spre culmi nebănuite. Cândva, eram mai naiv. Acum, am ajuns doar să...

Citește mai mult