Blog


Ce am învățat din traversarea Munților Făgăraș

Scris de | 12 09 2016 | Despre: jurnal de calatorie | 4 comentarii

Ce am învățat din traversarea Munților Făgăraș

Deși nu vreau, trebuie să mă trezesc. Nu am dormit prea mult în noaptea ce tocmai se încheie, dar trenul ajunge în stația la care urmează să cobor. E încă noapte, dar clădirile din Turnu Roșu încep să se zărească. Se anunță a fi o zi interesantă. Urc în creasta Făgărașului. Sunt singur. E prima experiență de genul – pe munte, pe cont propriu, pentru mai multe zile -, dar sunt încrezător că totul o să fie bine. Am fost prevăzător: am, în rucsacul ce cântărește aproape 17 kg, tot ce îmi trebuie. Sau cel puțin așa cred. Urcușul e dur, mult prea dur. Începe lin, pe drum forestier, iar apoi se avântă pe o potecă de pădure ce îmi taie respirația. Nici cerul nu se vede, așa de sus este! Într-un fel, e ca pe drumul vieții, atunci când încerci ceva nou: la început pare ușor. Apoi, realizezi că nu ai aflat toate datele și că e greu de îți vine să te iei cu mâinile de cap. Doar la final realizezi că, după greutăți vine și binele – trebuie doar să fii suficient de încăpățânat ca să continui. Lăsând pădurea în urmă, peisajul mi se descoperă în toată măreția lui. Mă simt pe acoperișul lumii, deși nu am ajuns deocamdată nici pe cel al României. Îmi place liniștea aceasta a sălbăticiei enorm. Calmul, relaxarea sau momentele de respiro au ajuns sa ne lipsească atât de mult că nici nu le mai simțim lipsa! Oare după ce alergăm așa, fără întrerupere? Traseul pe creastă e lung. Are cam 80 de km în total. Pe deasupra, mai e și greu. E ca o sinusoidală imperfectă, ce mă poartă când pe vârfuri, când în vale. Iarăși trag paralele cu viața… Urcând, realizez că am subestimat muntele. M-am crezut mai bun, iar acum plătesc prețul. Nici vorbă să mă țin de planul inițial și să termin în 3 zile! Obosit, iau decizia corectă: mă opresc din vreme ca să am timp să îmi revin. Mă simt înțelept: e mare lucru să știi când să dai puțin înapoi ca să poți să te avânți mai tare, mai târziu! A doua zi urc Negoiul, iar apoi gonesc către Viștea și Moldoveanu. Vreau să le fac pe toate într-o zi…Cobor prin Strunga Dracului, deși oficial e închisă din cauza căderilor de pietre. Nu o fac din proprie inițiativă, dar văd alți oameni înainte care mă asigură că e în regulă. Pe la jumătate constat cât de mare e pericolul, dar e prea târziu să dau înapoi. Dacă aș putea, nu aș mai lua-o pe această variantă. Pur și simplu, unele riscuri nu merită asumate. Pe poteci, dau de tot mai mulți turiști. Majoritatea sunt străini, iar asta mi se pare rușinos pentru noi, ca români. Mă întâlnesc și cu alții ce merg singuri, ca mine (deci mai sunt nebuni!): unul a plecat la drum fără niciun pic de informații despre traseu, iar celălalt se aventurează pe toate vârfurile și crestele secundare. Înțeleg cât suntem de diferiți ca oameni: chiar și pe munte, fiecare vine cu propriile aspirații. Aducem cu noi un bagaj, lăsăm pe drum poveri… Mai mult, ne mișcăm în propriul ritm, în propriile așteptări. Reflectăm, la fiecare pas, propria ființă. În apropiere de TransFăgărășan, descopăr pantofarul „perfect”. Îl recunosc de la distanță…după stil....

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] De la prea frig și prea ud, la prea cald și prea uscat(Ziua 11)

Scris de | 9 09 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] De la prea frig și prea ud, la prea cald și prea uscat(Ziua 11)

Cieswyn e un orașel tare ciudat, deși este cochet în felul lui. Împărțit între două țări – Polonia și Cehia – ne dă peste cap cu marea lui aglomerație și cu străduțele întortocheate. Am parcurs kilometri buni deja și, pentru că stomacurile își cer drepturile, căutăm un magazin la care să oprim. Se întâmplă să ne iasă Kaufland-ul în cale, așa că el e alesul. Evelin pune într-o priză de afară device-urile, iar eu intru după mâncare. Cumva, ne-am împărțit responsabilitățile: el se ocupă de încărcat, eu de cumpărături (și multe altele, dar asta e altă poveste). Parcarea, păstrând notă comună cu orașul, este extrem de aglomerată. Ronțăim niște dulciuri și ne grăbim să ieșim, căci civilizația parcă se simte inconfortabil. Reîncep dealurile caracteristice Slovaciei și Cehiei – ne simțim într-un carusel în care nu am vrut să urcăm. E cald. Prea cald. Nu, nu ducem dorul norilor și al ploii! Ne-ar prinde bine, însă, o sursă de apă pentru seară ca să ne spălăm cum trebuie… Ne îndreptăm spre Brno, singurul oraș mare pe care îl vizităm în Cehia. Lui Evelin i-ar fi plăcut să ajungem și în Praga (și mie mi-ar fi plăcut să revăd acest minunat oraș, recunosc), dar nu avem timp de un astfel de ocol. Traseul ne poartă exact în direcția opusă, către sud – Alpii ne așteaptă. Doar gândul munților pare să mai îndulcească aventura noastră. Nu știu exact de ce, dar parcă entuziasmul din anii anteriori m-a părăsit. Poate că noutatea nu mai e chiar noutate, ținând cont că mergem prin aceleași culturi și aceleași țări, nu știu. E frumos, e foarte frumos, dar parcă îmi lipsește pasiunea. Iar eu, cel puțin, dacă nu fac ceea ce fac cu pasiune, atunci mai bine nu îl mai fac deloc! Trebuie să ne oprim des, căci Garminul nu poate să calculeze distanțe prea depărtate, iar intersecțiile sunt mai dese decât ne-ar fi convenit nouă. Cu grijă, găsim drumurile dorite, deși bifăm și 2-3 ocoluri scurte. Trecem prin niște sate urcate pe vârfurile unor dealuri mai înalte. Versanții sunt acoperiți de păduri, mulți dintre ei. Din loc în loc, crenelurile vreunui vechi castel răsar deasupra copacilor. Poate exagerez, dar cred că parcurgem cea mai interesantă parte a țării. Vremea nu ne lasă, nici de asta dată, să ne oprim când vrem, ci ne obligă să tragem pe dreapta mai devreme. Intrăm pe un drum de câmp, la marginea unui sat. E liniște, doar trenul trecând din timp în timp. Un tată iese cu copiii la o joacă de seară. Intră în vorbă cu mine, dar nu ne înțelegem – cu greu, evident – decât prin semne. Par de treabă, dar tot nu le pot ierta lipsa cunoștințelor de bază de engleză. Nu apucăm să terminăm nici de mâncat, când vântul ce anunța ploaia se întețește, iar picurii încep să curgă. Sunt mari, rari, sfioși…pentru început. Imediat suntem la adăpostul cortului, pentru care nu putem fi altfel decât recunoscători. Psihologii spun că oamenii au nevoie, de fapt, de doar trei lucruri în viață: să aibă ce mânca, să aibă unde dormi și să aibă pe cineva care să-i iubească. Cu alte cuvinte: mâncare, adăpost și dragoste. Noi le avem, cel puțin la îndemână, pe primele două, în această seară…   Datele zilei: 107 km, Skoczow(PL)- Police(CZ)....

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Gustând un colț de Polonie pe drumul către Cehia (Ziua 10)

Scris de | 8 09 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Gustând un colț de Polonie pe drumul către Cehia (Ziua 10)

Pe drumuri fiind, constat că libertatea este, până la urmă, o alegere. Iar oamenii, oricum ar da-o ei, se împart în două mari categorii: cei care sunt liberi și cei care spun că și-ar dori să fie. Bicicleta, mie unul, îmi arată că sunt liber. Poate e doar o iluzie, dar cu siguranță e o iluzie ce merită urmărită și păstrată. E ca un necunoscut în care, conștient fiind de existența lui, te arunci. Au trecut zece zile de când am plecat de acasă. Din păcate, nu a fost cea mai dulce și simplă despărțire. Oamenii și locurile cu care te-ai învățat și cu care te simți bine nu se pot căra după tine. Oricât ți-ai dori, nu poți să faci tu partea altcuiva. Căci viața e o chestiune de alegere, iar fiecare dintre noi ne aflăm acum exact unde vrem să fim. Cu puțină onestitate și responsabilitate, am putea recunoaște că ne place traiul pe care îl ducem. Ce dacă suntem „neliberi”? Merge și așa… Îmi place să mă trezesc dimineața și să realizez că sunt în cort, undeva prin lume sau pe munte. Dacă aș putea, m-aș muta într-un cort. Nu pentru confort, ci pentru simplitate și frumos. Prea ne-am complicat traiul în societate, prea ne-am distrus orizonturile! Ne-am învățat să ne creem nevoi de care – culmea! – nu avem nevoie. Să ne mai mirăm că nu avem timp? Și astăzi e tot rece afară, la fel ca în celelalte dimineți. Iarba e plină de rouă, iar păsările ne îndeamnă să ne facem curaj să primim surprizele noii zile. Începem direct cu urcare, cale de 3-4 kilometri. În vârf, ne oprim pentru câteva poze, iar apoi gonim la vale. Mergem cot la cot cu TIR-urile, coborând constant cu viteze de peste 50 km/h. În Dolny Kubin virăm ușor spre dreapta și ne continuăm traseul către Polonia. Moralul ne e sus azi. Am început frumos, iar razele jucăușe ce încep să spargă norii ne încălzesc și fizic, dar și psihic. Urcăm iarăși. Parcurgem un drum nou, proaspăt reabilitat. Pădurea de foioase ne mărginește calea. Treptat, aceasta îi lasă locul celei de conifere. E liniște, doar respirațiile grăbite spărgând calmitatea. Mergem ușor, așteptând vârful. De acolo până la graniță nu ar trebui să fie mai mult de câțiva pași. Ne înșelăm. Capătul cățărării sosește mai târziu decât ne-am fi gândit. Iar până la vamă mai avem cam două ore de mers. Flămânzi, oprim să cumpărăm câte ceva. Încercăm să încărcăm Garmin-ul, dar suntem refuzați. De două ori. Și, uite așa, entuziasmul de dimineață lasă loc unei apatii seci. S-a încălzit. E cam zăpușeală. – Oare o să plouă și azi? întreb eu. Sperăm să nu, prea ne-am săturat atâtea zile de capriciile vremii! Nu degeaba e de gen feminin acest substantiv, căci numai o reprezentantă a sexului frumos ar putea fi așa schimbătoare. Într-un târziu, vedem fosta vamă. De aici, șoseaua ne poartă, șerpuind, către valea unei ape pe care o urmăm până într-o depresiune largă. Mai departe, până la Biala, e treabă ușoară tare – terenul este plat, așa că ritmul se mărește. Orașul îmi aduce aminte de ce îmi place Polonia: străzi înguste, clădiri vechi (dar îngrijite), oameni frumoși – și la propriu și la figurat. Totul e atât de întreținut, de fapt, încât nu are cum să...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Ultima zi în Slovacia: speranțe de bine(Ziua 9)

Scris de | 7 09 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Ultima zi în Slovacia: speranțe de bine(Ziua 9)

E foarte ciudat cum, atunci când e soare, ai impresia că nu poate să fie niciodată altfel. Și cum, atunci când plouă, pare că așa o să o țină la nesfârșit. E adevărat, rațional știi că nici vremea bună și nici cea rea nu pot să dureze o eternitate, dar cu emoțiile nu se simte la fel. E și cu vremea, cum e cu viața: nici necazurile, nici fericirile nu durează, dar, pentru suflet, mereu pare că e altfel. Așa am ajuns să fim noi: într-un vas cu deznădejde în care soarele nu o să mai răsară niciodată. Dimineața nu e roz, ci gri. În vale, se vede orășelul pe care sperasem de cu seară să-l lăsăm în urmă. După un mic-dejun îndestulător și o dezmorțire completă, începem traseul zilei. Coborâm, iar frigul ne pătrunde până la măduvă. Apoi fierbem, căci mai trebuie să și urcăm – niciun deal nu rămâne dator. Astăzi bate și vântul. Cred că e prima zi de la plecare când avem așa curenți de aer. E și bine, dar și rău: înseamnă că urmează să se schimbe vremea (deci să revină vara cu soarele ei), dar pedalatul devine incredibil de obositor. Abia dacă ajungem la 12-14 km/h, cu mari eforturi. Pare că mergem într-o urcare continuă. Ne e cald și frig, în același timp. Ușor, dar sigur, moralul ni se duce spre zero. Prindem, din fericire, un „tren” de care profităm: pedalăm câțiva kilometri în spatele unui utilaj care ne protejează perfect de vânt. Mergem cu aceeași viteză, dar efortul e aproape inexistent. Din păcate, bucuria nu durează foarte mult, dar e de ajuns să ne mai redea curajul. Ne apropiem de munți – de Carpați. De partea lor cea mai înaltă, de fapt, căci prin ei umblăm deja de zile bune. Suntem prieteni apropiați, îmi place să cred. Rar găsești o relație mai apropiată și mai sănătoasă ca între munte și om. Mergem paralel cu ei și, dacă nu ar fi pătura de nori de la 1800 m, am vedea vârfurile în toată splendoarea lor. Sunt stâncoși Carpații pe aici, parcă le lipsește veșmântul verde al pădurii. Mă lovește nostalgia: mi-ar plăcea să dau bicicleta pe bocanci și să urc pe câteva trasee, dar nu e timp. Cine știe, poate altă dată, căci ideea de aventură nu e rea – hiking și cicloturism în același pachet. Către seară pare că scenariul zilei precedente se va repeta, dar ploaia ne cruță. În schimb, intrăm într-un fel de vale îngustă, unde ne e greu să ne găsim loc de campare. Nu mai oprim devreme, ci tocmai invers: suntem nevoiți să mergem mult mai mult decât ne-am fi dorit. Într-un final, găsim o poiană ce pare suficient de dreaptă pentru cort. Traversăm un izvoraș – avem apă să ne spălăm, deci, după 3 zile fără – și urcăm scurta pantă până la locul dorit. Suntem, din nou, pe un fel de islaz, dar lucrurile par în regulă – e tot doar al nostru. Mâine, dacă o să ne lase vremea, urmează să intrăm în a patra țară a călătoriei noastre. Numai de-ar fi într-un ceas bun…   Datele zilei: 127 km, Spisska Nova Ves – Dolny Kubin. Track...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Din nou sus-jos prin munții Slovaciei(Ziua 8)

Scris de | 5 09 2016 | Despre: jurnal de calatorie | 2 comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Din nou sus-jos prin munții Slovaciei(Ziua 8)

– Ne oprim? întreabă Evelin. Nu de alta, dar măcar să ne îmbrăcăm, continuă el. Plouă iarăși. E seară, dar ar mai fi mers pedalat încă vreo oră. Din păcate, vremea are alte planuri. După o zi încărcată de nori amenințători, iată că a venit momentul de care ne era cel mai teamă. – Bine, dar haide să ne grăbim! Și să vedem dacă dăm de un loc mai ascuns ca să campăm…îi răspund eu, trăgând aprig de frâne. Tocmai terminăm de coborât unul din multele dealuri de pe parcursul zilei. Așa ne-a fost tot traseul prin Slovacia:  urcare-coborâre, urcare-coborâre. Doar în preajma orașului Kosice, unde am oprit pentru cumpărături și stabilirea traseului, ne-am bucurat de puțin plat. Nu a durat, însă. Iar speranțele noastre cum ca măcar vremea să redevină bună, s-au mai lăsat și ele așteptate. Dar măcar coborârile sunt faine pe aici. După ce împingi la deal 20-30 minute, parcă nimic nu se simte mai fain decât să zbori cu 50-60 km/h către vale. Și nici peisajul nu e mai prejos, căci străbatem păduri întinse, pline de liniște și aer curat. Pare că am fi în munți, dar altitudinea nu e mare, totuși. Mai bine, căci altfel cățărările ar fi și mai dure! – Campăm? vine întrebarea cu care fratele meu mă tulbură din efortul pedalatului. – Unde? răspund eu, ridicând capul și lăsând ploaia torențială să îmi biciuiască fața. În spatele pinilor? continui eu, văzând copacii ce mărginesc șoseaua în vârful dealului. – Da, exact!! îmi strigă el, ridicându-se din șa și accelerând să inspecteze locul. Din păcate, nu putem campa oriunde. Deși avem experiență și nici frică nu ne este, încercăm cât mai des să nu atragem privirile. Nu știi niciodată ce fel de oameni te-ar putea vedea sau de ce polițist „zelos” dai…Cu atât mai mult acum, trebuie să avem grijă sporită: satele de rromi de cu o zi înainte s-au continuat, așa că nu e deloc confortabil să petreci noaptea prin preajma lor. Nu de alta, dar din multitudinea de barăci pe lângă care am trecut ne tot priveau chipuri nu chiar prietenoase… – E în regulă! vine confirmarea, așa că ne luăm imediat să împingem bicicletele, prin iarbă, până la locul cuvenit. E cam noroi pe marginea lanului de grâu, dar improvizăm cu niște crengi de pin și ierburi mai mari, așa încât să avem un loc uscat și curat. Mâncăm pe fugă în ploaia care s-a mai domolit puțin și ne aruncăm în așternuturi. E incredibil cât de frig poate să fie afară și cât de cald în sacul de dormit! Dar nu avem mult timp să ne gândim la asta, căci trebuie să dormim – măcar să ne odihnim, dacă tot nu facem kilometri. Evelin adoarme repede, dar eu mai zăbovesc un timp să scriu în jurnal și să citesc puțin. Curând, în melodia stropilor de ploaie pe folia cortului, îl urmez și eu. Visez zile cu soare, drumuri mai plate și sate mai primitoare.   Datele zilei: 100 km, Slanec(SK) – Spisska Nova Ves(SK). Track...

Citește mai mult

Radiografia unei vieți

Scris de | 2 09 2016 | Despre: reflectii | fără comentarii

Radiografia unei vieți

Oftezi. Nu, viața nu e atât de ușoară precum scrie în cărți. Nu poți, pur și simplu, să schimbi ceea ce nu îți convine. După cum nu poți nici renunți, să începi, sau să o iei de la capăt. Sau să accepți, atunci când altfel nu se poate. La naștere, îți anunți venirea printr-un hohot nestăvilit de plâns. E singura dată când lacrimile sunt de bun augur. În rest, probabil că și la fericire, tot de tristețe plângi. Simți că e prea frumos ca să fie adevărat. Știi, în adânc de suflet, că o să se termine. Trăiești o viață putredă, dar alta nu ai de unde să iei. Dacă ai putea, ai face schimbări majore. Dar nu vrei. Ești sictirit de cercul vicios al societății; trebuie, însă, să supraviețuiești. Nu te-a învățat nimeni zborul, așa că te mulțumești cu noroiul. Cerul…da, ți se pare interesant, dar cine să îl ajungă? Tu ai de învățat, de muncit, de cheltuit, de distrat, de aiurit! Speranțele or fi ele frumoase, dar sunt pentru alții. Nici măcar visele nu îți mai aparțin. Cândva – îți spui – situația o să se schimbe. O să zâmbești…atunci. Din suflet, adică, căci de pe buze ai mai făcut-o. Fără să știi, ai devenit maestru în a schimba măști. Ai ajuns să te minți chiar și pe tine, deși ești neîntrecut în autenticitate. În realitate, nu ești decât o copiei ieftină a celorlalți. Cum ți se dictează, așa joci. Ești prins într-un cerc vicios pe care nici nu-l recunoști, dar să îl părăsești! Iar „spălarea pe creier” ajunge desăvârșită: îți place așa. Nici nu mai contează că timpul nu e al tău. Vine el week-end-ul, vacanța, vara. O să te bucuri atunci, că acum prea ai de alergat! Te agăți, ca un electrocutat de cablul ce-i distruge ființa, de iluzii. Da, la tine o să fie altfel… Totuși, sufletul ți-e putred. Ca și traiul, de altfel....

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Vreme capricioasă, o nouă țară și ziua cea mai scurtă (Ziua 7)

Scris de | 1 09 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Vreme capricioasă, o nouă țară și ziua cea mai scurtă (Ziua 7)

Ne-ar fi plăcut ca dimineața să bată la ușa cortului cu soare, dar cerul este invadat de nori. Nici nu mai știm dacă a plouat pe timpul nopții, dar cel mai probabil ne va ploua astăzi. Cortul – adăpostul nostru incredibil de confortabil pe vreme rea – nu o să ne poată proteja. Vrem, nu vrem, trebuie să înfruntăm intemperiile pe cont propriu. La micul-dejun am timp să admir peisajul unde ne-am petrecut noaptea: suntem pe un câmp deschis, proaspăt treierat, mărginit de mlaștini și păduri firave de câmpie. Păsări zboară în toate direcțiile, iar țânțarii încă nu s-au retras la ale lor. O ceață aburindă, gri-lăptoasă, se ridică către nori – completează, armonios, tabloul. Doar frigul ne trece… Până la granița cu Slovacia fugim când de ploaie, când către ploaie. Jucăm „ruleta rusească” la fiecare pas. Cam pierdem. După ce trecem vama, încep și dealurile. E crunt să urci în linie dreaptă câte 3-4 kilometri, parcă nu se mai termină! În plus, suntem îmbrăcați cu hainele impermeabile, așa că ne încingem ca niște pui într-un cuptor, la rotisor. Continuăm. Nu că am vrea, neapărat, dar nu avem de ales. Și dacă ne-am opri, la ce bun? Pedalând, măcar înaintăm. Străbatem localități după localități. Multe sunt pline de rromi. La stresul vremii se adaugă și cel al oamenilor. Dacă am putea, ne-am grăbi. Pe urcări, abia ajungem la 8 km/h. Pe coborâri, nu o lăsăm mai jos de 50. O alternanță de care ne-am lipsi, dar nu se poate. Înainte de Slanec, relieful ne pune capac. Urcăm, minute în șir, un deal ce se pierde la orizont. La marginea pădurii, după ce lăsăm casele în urmă, dăm de un izvor cu loc de picnic amenajat. După negocieri crunte între noi, campăm ascunși în pădure. Sperăm să nu vină nimeni să dea o mini-petrecere acolo… Deși apa e de gheață iar mașinile ne tot văd, ne spălăm din cap până-n picioare. Afară cerne iarăși, dar pădurea ne acoperă – mâncăm liniștiți. În desișul copacilor, se face seară curând. La nici 21:00 ne întrecem în sforăituri. Nimic nu se simte mai bine decât o odihnă lungă după o zi scurtă!   Datele zilei: 95 km, Kisvarda(HU) – Slanec(SK). Track GPS: https://www.bikemap.net/en/route/3757692-ziua-7-kisvardahu-slanecsk/....

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] „Interzis biciclete”, câmpii nesfârșite, ploaie și noroi (Ziua 6)

Scris de | 30 08 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] „Interzis biciclete”, câmpii nesfârșite, ploaie și noroi (Ziua 6)

Ceasul arată că am depășit puțin prânzul, exact când sosim în vama de la Petea. Soarele arde teribil de tare, iar noi suntem deja plictisiți de câmpia interminabilă cu care ne-am ocupat toată dimineața. Nu ne place relieful, deși pedalele și roțile se învârt atât de ușor că nici nu știm unde și când se duc kilometri. Într-un fel, e apăsător să treci prin zone de genul, căci nu ai nimic interesant de văzut – tot ce îți dorești e să se termine mai repede. Așa se face că, deși nici nu am intrat în Ungaria, visăm deja la Slovacia (asta ca să nu sar direct la Alpi). Sunăm câteva minute la toți cei dragi, în timp ce mai ronțăim câte ceva de-ale gurii ca să mai prindem putere (nepoliticos, nu?), iar apoi facem primii pași în prima țară străină a excursiei. Suntem nevoiți să pornim Garmin-ul să ne ajute cu drumurile – nimic nu va mai fi la fel de ușor ca până acum. Totuși, ne place să schimbăm decorul, căci începem să simțim că ne îndepărtăm de tot ce ne e cunoscut. Am mai pedalat în Ungaria în urmă cu doi ani, așa că știu că nu îmi place deloc. Și încă atunci am traversat zone mai faine, parcurgând un tronson de EuroVelo 6 și vizitând capitala, deci acum o să fie și mai rău. Avem de parcurs cam 150 km, totuși, deci mă înarmez cu răbdare. Din păcate, planul meu nu ține, căci se pune pe ploaie și numai de răbdare nu îmi mai arde. Urăsc ploaia, oricine mă cunoaște știe asta. Principala cauză? Păi tocmai situațiile de genul, când sunt plecat pe drumuri și nu am de ales decât să continui și când atmosfera nu e roz. Traversăm multe sate de rromi, iar asta nu ne place deloc. Mai mult, suntem obligați să mergem pe un fel de piste-trotuar, căci drumul ne este cu totul interzis – se pare că în zonă s-au accesat niște fonduri europene pentru un traseu ciclabil destul de lung, dar au uitat că trotuarul nu este pentru vehicule. Riscăm, până la urmă, făcând un mix: între localități mergem pe pistă (care este surprinzător de bună), iar în sate intrăm pe drumul național. Și funcționează. La un moment dat, Garmin-ul ne trimite pe un drum neasfaltat, plin de bălți și noroi. Pe o pancartă scrie ceva legat de asta, dar, cum „nem tudom”, ne vedem nevoiți să recalculăm. Dacă nu ar fi plouat, nu ar fi fost nicio problemă, dar acum nu suntem deloc încântați să ne facem ca porcii pe drumuri ce ne amintesc bine de România. Facem un ocol de vreo 30 de kilometri și gata, rezolvăm și cu asta. Mai trebuie doar să stea ploaia și suntem fericiți. Și ajungem să fim, căci după vreo trei sau patru ore de turnat cu găleata se luminează. Mai mult, iese și soarele, așa că atmosfera devine mult, mult mai plăcută. Ne revine și cheful de pedalat, iar până să campăm ajungem la 160 km parcurși – prima zi record. Tragem pe un câmp treierat, în spatele unei perdele de pădure. Profităm de paie ca să nu punem cortul direct pe pământul îmbibat de apă și ne bucurăm de cină: mâncăm doar chestii uscate de data asta, nu avem dispoziție de...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Explorând Maramureșul și lăsându-l în urmă (Ziua 5)

Scris de | 29 08 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Explorând Maramureșul și lăsându-l în urmă (Ziua 5)

Dimineața ne întâmpină nu cu ploaia așteptată (dar nu dorită), ci cu glas de oameni veniți la strâns de brazde. Surprinzător, nu se apropie să ne ia la întrebări, ci își văd de treburi, în tihnă. Când îndrăznim să ieșim din cort, proprietarii sunt cu toții departe, așa că nici măcar nu îi întâlnim. Astăzi este rece, frigul mușcând cu îndrăzneală din noi. Cerul e încărcat de nori plumburii, iar vântul își ascute cuțitele pe pielea noastră. Dacă ne lasă vremea, vrem să ajungem cât mai departe după Sighet, așa încât să părăsim cât mai repede România. Căci e interesant cum, atunci când pleci într-o excursie lungă, îți dorești să te vezi ajuns cât mai departe. Iar apoi, când ești acolo, la mii de kilometri depărtare, tot ce vrei e să treacă timpul mai iute ca să te întorci. Paradoxal, nu? Dar adevărat… După ce mâncăm pe săturate, ne întindem la pedalat către oraș. Nu apucăm, însă, să ne întindem bine, că dăm de o urcare cât un zid. Și, cum între timp a apărut și soarele, nu trece mult până ajungem să fierbem în suc propriu. Partea frumoasă e că avem ceva priveliște către Munții Maramureșului – care sunt mai mult dealuri – așa că pot să fur câteva poze cu verdele peisajului. În Sighet nu zăbovim – ne oprim doar cât să cumpărăm mâncare. La Săpânța, dăm o fugă pe la Cimitirul Vesel, dar, pentru că arăta mult prea trist, îl salutăm de afară și ne continuăm drumul. E incredibil cum noi, românii, nu suntem în stare să îngrijim nici atracțiile turistice consacrate, ce să mai sperăm la amenajarea altora noi! Dar asta este, poate că o să fie și la noi mai bine, cândva… Cu destul amar în suflet pentru astfel de neglijențe, ne avântăm către Pasul Huta. Pe hartă nu pare mare, dar realitatea ne arată că poate fi mai dură: deși avem de urcat doar 400 m în altitudine, cățărarea durează vreo 6 kilometri. Sunt, însă, 6 kilometri umbriți de pădurea proaspătă din jur, așa că nici nu îi simțim când trec, deși ne solicită considerabil. Din vârf, nu ne rămâne de îndeplinit decât o formalitate: să avem grijă pe coborâre în timp ce ne căutăm un loc de campat. Căutarea durează vreo alți 20 de kilometri, timp în care ne minunăm de palatele de case din localitățile de pe aici – zici că am ajuns într-o altă lume, nu în România noastră recunoscută pentru un nivel de trai nu foarte înalt. Oare cu ce se ocupă locuitorii acestei zone? nu putem să nu ne întrebăm. Căci una este să mai vezi, din când în când, câte o locuință cât trei, dar este cu totul altceva să vezi că fiecare locuință face cât cinci! În Certeze, un bătrânel se bagă în seamă și ne invită să petrecem noaptea la el acasă. Feeling-ul ne spune că nu e demn de încredere, așa că îl refuzăm cât de politicos putem și ne grăbim să ne îndepărtăm. La intrare în Negrești-Oaș intrăm pe un drum secundar și oprim să ne petrecem seara și noaptea. Evelin pleacă să caute un izvoraș să ne spălăm, dar se întoarce cu vestea că a dat de un „paznic” cu care a schimbat câteva vorbe și care ne-a dat voie să campăm pe...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Frumoasă țară avem, păcat că o locuim! (Ziua 4)

Scris de | 25 08 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Frumoasă țară avem, păcat că o locuim! (Ziua 4)

Ne începem ziua la fel cum am terminat-o: traversând Bistrița învolburată pe aceeași punte fragilă de lemn și cabluri de sârmă. Nu că ne-ar fi frică, suntem învățați cu astfel de „poduri”, căci așa am crescut. Într-un fel, viața la țară oferă, pe termen lung, avantaje la care traiul la oraș nici nu visează: de la obișnuirea omului cu lipsa comodității până la simplitatea care îți umple sufletul, clipă de clipă. În drumul nostru către Vatra Dornei, alegem varianta ușoară: urmăm râul în amonte. Planul de acasă implica să parcurgem TransRarăul, ultimul „trans” modernizat al țării (se pare că avem o nebunie cu a asfalta drumurile de munte, facilitând accesul oricui în locuri cândva exclusiviste, uitând de multele șosele naționale și județene ce zac în paragină), dar, din lipsă de dispoziției, îl lăsăm pentru altă dată. Ar fi fost frumos să îl urcăm, nu zic nu, dar la ce bun chinul cu atâtea bagaje, când am putea reveni foarte ușor pentru o excursie pe cinste în zonă? Într-un fel, despre asta este atât viața, cât și o excursie mai lungă prin lume: despre renunțări. Căci, oricât de contraintuitiv pare, fericirea nu vine decât atunci când înveți să lași cât mai multe deoparte. În oraș, ne aprovizionăm cu mâncare pentru următoarele zile și continuăm aventura pe valea Bistriței. Personal, îmi place tare mult drumul acesta către Maramureș, dar calitatea asfaltului este mai mult decât jalnică. E incredibil cât de multe zone turistice faine avem în România de care ne batem, cu foarte multă bună știință, joc. Pentru că, deși nu vrem să recunoaștem, suntem cu toții vinovați: de la nea Ion din Apuseni până la politicienii de la București. Nu o să înșir aici de ce spun asta și cum suntem responsabili, căci știm cu toții – cert e că ne merităm „soarta”. Localitățile prin care trecem în această margine de Bucovină ne încântă privirile. Poieni verzi, întinse către zare, se împletesc cu maiestuozitatea pădurilor de conifere. Casele, decorate cu motive tradiționale de zici că te uiți la un port popular, nu la o clădire, se înșiruie vesele pe marginile șoselei. Până și oamenii par primitori și calzi – e și normal, nu poți trăi într-un asemenea paradis și să te formezi cu un caracter rău! Totuși, cu cât înaintăm spre inima munților, cu atât sufletele ni se sfâșie mai tare. Peste tot, acest rai pământesc dă nenumărate semne de distrugere: camioane cu bușteni trec, în trombă, către a umple buzunarele cine știe cui. E jalnic cum ne putem bate joc de ultima redută a naturii, pădurea! Iar dacă situația ar fi singulară, aș mai zice; dar, din câte am observat, se taie masiv peste tot. Și nu pot să nu mă întreb: chiar nu poate fi nimeni tras la răspundere? Probabil că nu, căci nu ne pasă. Ocolim o camionetă care încarcă lemnele direct în stradă, blocând traficul, și începem ascensiunea către Pasul Prislop. Soarele este ascuns după nori, iar răcoarea serii ne înviorează atât de mult că nici nu știm când ajungem în vârf. Fac repede câteva poze și ne avântăm la vale dar, foarte curând, ploaia ne pune frână, obligându-ne să ne luăm hainele impermeabile pe noi. De-ar mai fi stat un timp, să apucăm să ajungem în cort! La intrare în Borșa ne lovim de alte dezamăgiri care accentuează...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Prin infern, către Maramureș (Ziua 3)

Scris de | 24 08 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Prin infern, către Maramureș (Ziua 3)

E încă devreme, dar nu mai rezist fără să ies din cort, măcar pentru două minute scurte. Noaptea, deși destul de liniștită, parcă a fost nesfârșită. Am dormit în reprize căci încercările mele de a sta treaz și de a monitoriza mediul înconjurător s-au încheiat, de fiecare dată, cu un eșec. Pur și simplu, oboseala de peste zi m-a distrus, ochii închizându-mi-se singuri, împotriva voinței mele. Răsăritul soarelui e pentru mine ca o binecuvântare în adevăratul sens al cuvântului: în sfârșit pot să îndrăznesc să trec dincolo de adăpostul fragil al cortului. Pe întuneric nu am reușit să îmi înving teama și să ies la aer, nici măcar atunci când am auzit, destul de distinct, pași de animal în apropiere. Mi-am zis că, dacă tot e să ne bucurăm de vizite neplăcute, măcar să nu știu despre ce e vorba. Răcoarea dimineții mă înviorează instant, iar aerul curat îmi inundă ființa. Rucsacul stă neatins la locul său din copac, în timp ce razele de lumină se joacă printre coroanele brazilor falnici. Ne grăbim să strângem cortul și să ieșim din grădiniță, iar micul-dejun îl luăm pe marginea drumului, pe același covor de iarbă verde de cu seară. Curând, suntem gata pentru o nouă zi. Printre pietre și praf, ne avântăm către vârful cățărării. Suntem la 1000 m și habar nu avem care este altitudinea de sus, dar îi dăm înainte. Urcușul e anevoios, pietrele și pământul îngreunându-ne considerabil înaintarea. Din fericire, după doar câteva serpentine ajungem în pas – aproximativ 1200 m îmi spune Garmin-ul – dar suntem în mijlocul pădurii așa că priveliștea este aproape inexistentă. Doar spre stânga creasta se deschide puțin, arătându-ne cât de mare potențial pentru mountain-bike-ing are zona în care ne aflăm. Coborârea către Bicaz-Chei ne zdruncină din toate încheieturile, atât pe noi, cât și pe biciclete: încă dinainte de a ajunge la asfalt trebuie să dau coburile de pe față jos și să mai strâng portbagajul pe brațele furcii. Doar peisajul compensează starea precară a drumului – ne simțim într-o lume doar a noastră. Parcurgem sate uitate de toți – oameni, timp și progrese – dar pitorești prin această înghețare tacită a lor. Una peste alta, îmi place tare începutul acesta de zi. Din Bicaz, începe infernul. Durează până la Poiana Largului, adică aproximativ 40 de kilometri. Drumul se unduiește pe malul lacului Izvorul Muntelui, iar moralul nostru se unduiește cu el: fiecare cățărare ne duce pe fundul gropii, iar fiecare coborâre ne duce pe noi culmi de glorie. Departe, peste apă, Ceahlăul tronează în glorie. Tabloul este de vis, dar noi trăim într-un coșmar: urcările, combinate cu aerul încins de caniculă, ne terorizează. Kilometrii parcă nu se mai termină nici ei, iar capătul lacului se găsește atât de departe că nici nu îndrăznim să ne gândim la el. Mai mult, Evelin face explozie la roata pe spate. După nici doi kilometri, mai face una. Blestemul de anul trecut se pare că îl urmărește și de data aceasta. După ce schimbăm cauciucul, ne grăbim să părăsim infernul. După o eternitate, zărim frumosul pod peste coada lacului: îl traversăm și virăm către „Perla Bucovinei” – Vatra Dornei. Sub același soare arzător, urcăm pe lângă Bistrița, „pe urmele Vitoriei Lipan”, cum ne place să spunem. În Broșteni, căutăm zadarnic un magazin mai aprovizionat – localitatea...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Tot mai departe către nord (Ziua 2)

Scris de | 22 08 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Tot mai departe către nord (Ziua 2)

– Bogdan, vaci!!! – Cum? Ce? Încerc eu să mă dezmeticesc. – Se aud vaci afară! repetă Evelin, de data aceasta mai puțin surprins. Încă adormit, ies să verific în ce s-a transformat campingul nostru exclusivist. Totul este în regulă, doar că se pare că am campat pe islazul comunal – noi suntem, așadar, intrușii. Ne mai permitem câteva minute de lenevit în cort, înainte de a ne începe ziua, dar soarele arzător deja nu le lasă să fie multe. Când să ne pornim, păzitorul animalelor vine să ne întrebe de sănătate. Și să ceară, după cum era de așteptat, ceva: vrea o țigară, dar o vrea degeaba, căci nu ne-a nimerit – suntem mai ciudați așa, fără fumat, fără alcool, fără carne, fără băuturi carbogazoase etc. Deh, fiecare cu ale lui, până la urmă, nu? Pentru că am campat fix în buza cățărării, ziua începe abrupt și solicitant. Nu știm cât de lungă este urcarea până în pas, cert este că dăm direct peste niște serpentine serioase. Din păcate, șoseaua este destul de aglomerată de mașini și TIR-uri, dar trecem peste neplăcere și împingem în pedale. Fac, totuși, câteva poze către trecut și nu ne mai oprim decât la intersecția către Târgu Ocna. Zăbovim și în oraș un timp, avem nevoie de bani de la bancă, de mâncare de la supermarket și de niște pastile să completăm minimalista trusă de prim-ajutor. Mai departe, continuăm către Comănești, oraș unde ne și ospătăm de prânz, fix în parcul Stirbey. Întinși cu toate cele de-ale gurii pe o bancă, atragem privirile curioșilor trecători. Este puțin ciudat, e adevărat, dar o să ne învățăm repede – turistul pe bicicletă nu este atât de comun încât să se piardă în decor. Ce este cert, însă, e că acest gen de activitate capătă tot mai mult amploare, iar asta nu poate decât să ne bucure tare. Tot la Comănești dăm și cu zarul: după ce întrebăm niște localnici de starea unui drum de pe hartă, pornim să încercăm să ieșim la Bicaz-Chei, via Făget și Valea Rece, în loc să o luăm pe DN către Piatra Neamț. Aproape sigur informația cum că este asfaltat nu este corectă, dar îi dăm înainte, fie ce-o fi. Căldura ne topește, iarăși, dar trecem cu lejeritate de 120 km – doar plictiseala ne face probleme cu adevărat. După ce intrăm în județul Harghita, cotim la dreapta, deși ne îndreptăm cam către nicăieri. Peisajul, însă, este fantastic: poieni întinse, mărginite de păduri verde-închis de conifere străjuiesc satele. Casele, construite cu materiale tradiționale, desfată privirile. Liniștea este deplină și plăcută. La o intersecție, ne rătăcim, dar reușim să ne înțelegem cu un localnic într-o română stâlcită, așa că aflăm pe unde să continuăm. Evelin face plinul cu apă de la o casă și ne grăbim, atât cât ne lasă drumul pietruit care a luat locul asfaltului, către un loc bun de petrecut noaptea. Acesta se cam lasă așteptat, însă, căci locuințele se tot întind pe firul pârâiașului până departe, înspre pădure. Pe la 20:00, oprim pe iarba de pe margine, să mâncăm și să ne spălăm – pentru dormit, am ochit un petic de iarbă cosită în spatele unui gard. Nu suntem 100% mulțumiți că ne încălcăm una din regulile esențiale – Niciodată nu campăm în grădinile oamenilor fără să cerem...

Citește mai mult