Blog


Prizonieri la 1h50m la MIB* 2016

Scris de | 9 10 2016 | Despre: diverse | fără comentarii

Prizonieri la 1h50m la MIB* 2016

  Nu particip des la concursuri, dar când particip…scriu! Și scriu nu pentru că nu ar fi o mulțime de persoane cărora să le revină sau care să se ocupe de slujba asta, ci o fac pentru că merită. În primul rând pentru mine, ca să îmi aduc aminte peste ani de „cum a fost atunci”, iar în al doilea rând pentru toți ceilalți. Nu se știe niciodată cine citește, rezonează cu povestea și se mobilizează să își depășească limitele. De asta, cât mai des posibil, lucrurile faine ar fi bine să fie încurajate, iar celelalte lăsate deoparte: pentru că învățăm prin exemplu, nu prin vorbe. Azi am participat la un concurs de alergare, Bucharest International Marathon, 9th edition. Așa că scriu. Nu cu multe detalii, ci succint, ce îmi vine acum în minte din aspectele importante. Am ajuns iarăși Pacemaker, tot la semimaraton și tot la 1h50m, ca la ediția din primăvară. Am conștientizat cu ceva timp în urmă că sunt prea leneș ca să alerg regulat distanța de maraton, dar am și văzut că 21 km chiar îmi prind bine. Totuși, din cauza unor dureri persistente la genunchi și a altor priorități pe timp de vară, alergatul a intrat într-un con de umbră totală. Așa, cam pentru 3 luni și ceva. Asta până acum 3 săptămâni când primesc confirmarea de la Gabriel că m-a luat în echipă. Na, mă înscrisesem, să dau înapoi nu voiam, deci la antrenamente cu mine. Dar nu am ieșit decât de vreo 6 ori, cu cea mai lungă alergare de 11 km, pace 4:47 min/km. E incredibil cât de ușor îți ieși din formă (de asta, probabil, se zice că „excelența este un obicei”)! Totuși, în ziua cursei trebuia să merg cu 5:11 min/km, ar fi urmat să fie bine. Doar genunchiul nu știam cum o să se comporte, dar aveam să aflu. Ora 8:30 mă prinde agățându-mi numerele pe tricou și schimbând 2-3 vorbe cu oamenii cunoscuți din preajmă. Vine încălzirea, statul la coadă pentru toaletă și, mai apoi, intratul în rânduri. Imediat, alergătorii se adună în jurul nostru, dornici, evident, să termine înaintea noastră. 😀 Cursa a mers pe exact același traseu ca și data trecută: ocolirea Palatului Parlamentului, Piața Unirii, urcat pe Calea Victoriei până după Academie, apoi înapoi și pe Elisabeta, urmat de Podul de la Eroilor și încă o tură în jurul Palatului Parlamentului. Adică cam 21 de kilometri cu 5 urcări ușoare în program. Lucrurile au mers perfect încă de la început, cel puțin pentru noi. Ne-a jenat puțin aglomerația, dar ne-am revenit repede și ne-am axat pe un ritm cât mai exact și cât mai ușor de „digerat” de către concurenți. Am mai variat noi puțin viteza, cât să avem de unde pierde pe urcări, dar totul cu măsură. Pe Victoriei ne-a lovit iarăși „adormirea” celor de la ștafetă care, pur și simplu, nu au putut fi mobilizați să facă ceva gălăgie. Acum nu știu, poate că au țipat înainte și după noi și poate că îi durea în gât deja, cert e că ori de treceam prin cimitir, ori pe acolo, cam tot aia. Trist, știu. Abia pe retur i-am mai dezmorțit puțin, pe unii… Pe Elisabeta am încercat să-i momim pe oameni cu o oprire scurtă la Mc sau KFC, dar nici timpul...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Din nou la peste 2600 m – oboseala se resimte (Ziua 20)

Scris de | 5 10 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Din nou la peste 2600 m – oboseala se resimte (Ziua 20)

Nu știu de ce, dar uneori, după o zi foarte solicitantă, parcă nici odihna nu mai e odihnă. Ești frânt, ai nevoie de un somn bun ca de aer, dar, totuși, corpul nu vrea să tragă pe dreapta. Iar creierul, în loc să dea el semnalul, învârtește rotițele aiurea făcând planuri, depănând amintiri sau încurcându-le pe cele două. Cam așa mi-a trecut mie noaptea, cu un du-te-vino între somn și trezire. Și, cum Gavia ne bate la ușă, nici că se putea mai prost. Totuși, dimineața a sosit exact la vremea cuvenită; și cu ea, bineînțeles, a venit și momentul urcării în șa. Începem direct în urcare, căci șoseaua nu are pic de milă. Picioarele urlă și corpurile sunt într-o letargie totală. Facem pauze dese: ba să ne odihnim (abia am plecat!), ba să ne mai dezbrăcăm, ba să așezăm bagajul etc. Cu greu, ajungem în ultima localitate – Santa Caterina – o importantă stațiune a sporturilor de iarnă. De aici, abia de aici, începe adevărata distracție! Cățărarea e mai scurtă decât Stelvio (aproximativ 16 km), iar mie îmi pare și puțin mai domoală. Drumul, în schimb, nu e mai mult decât o potecă asfaltată. La ce s-or fi complicat oamenii să traseze așa cărări prin inimile munților? Peisajul este, și el, în conul de umbră al aceluiași Stelvio. Nu că nu ar fi frumos, cu stâncile golașe și cu poienile alpine, căci este! Dar parcă ne apare puțin șters și cam „departe”. Kilometrii se scurg greu, iar pauzele sunt destul de dese. Astăzi nu ne grăbim, deși avem două pasuri în program. Oboseala s-a acumulat din plin și trebuie să fim raționali. Dacă vrem să nu ne epuizăm, trebuie să păstrăm măsura. Nu de puțin ori, în viață, tragem de noi până e prea târziu. Uităm să privim în jur, să respirăm sau să ne bucurăm. Trăim într-un cerc în care nu contează atât de tare spre ce te îndrepți, ci doar viteza cu care mergi. Și la fel pățești uneori și în șaua bicicletei fiind. Vârful pasului vine imediat după un frumos lac, iar coborârea e și mai spectaculoasă decât urcarea. Drumul e și mai îngust, iar înclinația pantelor aproape că ne dă peste cap. Până și motoarele autovehiculelor se chinuie anevoie la fiecare viraj… În Ponte di Legno ne oprim pentru un prânz sărăcăcios format din ultimele rezerve de mâncare. Passo Tonale ne așteaptă. Și, deși nu e nici jumătate din Gavia (ca lungime), abia aici simțim durerea cățărărilor acumulate. Cei aproape 8 kilometri par o tortură, iar timpul necesar să îi îndurăm, o veșnicie. Peisajul, în schimb, e chiar frumos. Pârtii de schi coboară de pe fiecare versant, care mai de care mai abruptă. Șoseaua e impecabilă și destul de circulată. Zona e bine dezvoltată și foarte îngrijită. Până și instalațiile pe cablu funcționează, deși nu le folosește aproape nimeni. Ce diferență față de la noi! Până nu se umple telecabina, nu se pune nimic în mișcare… Vârful pasului e plin: clădiri, mașini și oameni împart, după cum apucă, spațiul. Noi nu zăbovim decât ca să ne îmbrăcăm – aglomerația ne-ar obosi și mai tare. Coborârea e lungă și lină, dar vântul de față ne încetinește simțitor. Mai mult, când ajungem în zona de fals plat a văii (Valea Soarelui), abia dacă ne mai mișcăm…...

Citește mai mult

Prea egoiști să ne mai pese

Scris de | 4 10 2016 | Despre: reflectii | fără comentarii

Prea egoiști să ne mai pese

Se spune că omul este o ființă socială, care nu poate funcționa decât în mijlocul altora ca el. Ce se uită, însă, să se menționeze, e că pe om îl interesează societatea numai atunci când poate beneficia de pe urma ei. Din fire, suntem egoiști. Preocupați de propriile nevoi, interese, stări de spirit. Nu uităm niciodată că prima e cămașa, abia mai apoi urmând haina. Avem grijă, de fiecare dată, să ne urmărim propriul interes. Dacă mai avem energie, apoi, și pentru alții, bine. Dacă nu, măcar ne vedem cu sacii în căruță. Nu contează unde activăm și nici în ce grup de oameni ne învârtim. Niciodată nu o să întindem o mână, dacă nu vom primi ceva în schimb! Nici când vine vorba de relații și de persoane de care „ne pasă” lucrurile nu stau altfel: oferim timp, vorbe bune, sprijin și primim satisfacție sufletească. Da, legea cu nimic nu e pe gratis se aplică, bineînțeles, și la nevoile umane! Ar trebui ca oamenii să fie aici pentru oameni. De fapt, suntem aici pentru noi: pentru confort, pentru consum, pentru călcat pe cadavre. De aici și invidia, competiția nesănătoasă și orgoliile. Îi vedem pe toți ceilalți ca adversari… Și, într-un fel, e normal. Ce ne-am face dacă toți am avea grijă de ceilalți mai întâi? Am ajunge să trăim într-o lume „defectă” și ciudată. Adică de! parcă nici trezitul de dimineață n-ar mai avea farmec știind că urmează să te dedici altora, nu ție, nu? Doar na: ca să poți să ai grijă de ei, trebuie ca, în primul rând, să ai grijă de tine! Și dacă tu nu te ocupi să fii primul, de ce s-ar ocupa celălalt? Până la urmă, în viață intrăm toți, dar nu reușim decât cei care vrem. Nici prietenii nu mai sunt prieteni. Dacă nu e cu profit, atunci nu e deloc. Nu ne sunăm, decât la ocazii; nu ocazii speciale, ci ocazii de nevoie. Când e rost de întâlnit, e rost de vorbit. Nu realizăm că, de fapt, trebuie să ascultăm… Suntem primii în a da sfaturi. Și ultimii în a întinde o mână. Așa se face că felul în care se prezintă societatea contemporană nu e nicio surpriză: cum să crești frumos și deplin, când focusul e doar pe propria ființă? Căci, într-adevăr, viața nu e atât despre a lua, cât despre a da! Iar atunci când schimbi ordinea, nu ai cum să obții decât haos. Sau războaie, sărăcie și ură. Sau clase sociale. Problema e că am fost răniți. Cu intenție sau fără, dar cicatricile s-au adunat. Nu putem să ne deschidem, nu putem să fim noi cei care să spargă regula, căci asta ar însemna să ne doară. Ne e teamă – pe bună dreptate, până la urmă – că o să ne transformăm în acei oameni care nu sunt doriți în preajmă decât atunci când vrei să te ajute. Adică ai prieteni nu pentru ceea ce ești tu, ci doar pentru ceea ce poți să oferi. Iar tu ai nevoie să fii iubit nu „pentru…”, ci „în ciuda”… Totuși, schimbarea ai putea fi tu. La fel de bine, aș putea fi eu. Și așa am deveni „noi”. Iar de la noi s-ar molipsi și alții. O să ne doară. O să fie greu. O să avem oameni...

Citește mai mult

M-am reîntors

Scris de | 29 09 2016 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

M-am reîntors

Și m-am întors! Nu că am vrut, Dar nu prea am avut de-ales… Mi-e sufletul în franjuri rupt Și gândul îmi oftează des. Te-am regăsit, oraș pierdut a dezgolire, La fel: aglomerat, pustiu și trist. Mă-nec ușor prin amintire, Dar mă opresc; nu vreau să risc… Mă tot întreb: unde mă duc? Și ce-am să caut pe pământ? De-aș fi ce vreau, aș fi…un nuc, Să am un loc al meu înfipt, adânc. Aș vrea să strig, dar deranjez. Deci tac; doar ochii mi-i închid… Prefer să stau, să mă așez Și să zâmbesc, cu foc arid. E noapte-afară, calm, plăcut. În suflet bezna-i cu amar. Orașul fuge…-n ritm acut, Eu stau blocat. Să stai e rar… M-am reîntors, sperând la bine. Doar că-i la fel ca până-acum! Constat că, de nu schimb în mine, Totul e-o pleavă și un...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] 2758 de metri. Cucerind Stelvio (Ziua 19)

Scris de | 28 09 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] 2758 de metri. Cucerind Stelvio (Ziua 19)

Când vine vorba de zilele dificile, ai două posibile variante de abordare: fie tragi de tine la fiecare pas, nevenindu-ți nici să ieși din cort, nici nimic, fie stai ca pe jar și abia aștepți să dai piept cu greul ca să îl înfrunți. E adevărat, de obicei alegem prima variantă, dar astăzi clocotim de entuziasm și de nerăbdare. Nu de alta, dar uriașul – Pasul Stelvio, 2757m – ne așteaptă! Totuși, mai întâi avem de urcat serpentinele rămase de cu seara către Pasul Reșia. Kilometri nu sunt mulți – în jur de 6 – dar suntem neîncălziți și somnoroși, așa că pedalele nu se învârt chiar repede. Mai mult, e chiar răcoroasă vremea, iar soarele se arată cu greu printre coroanele copacilor ce străjuiesc șoseaua. În Italia sosim abia după ce trecem iarăși prin Austria, iar pasul e mai mult o convenție: e așezat pe vârful unei coline ce desparte două văi montane superbe. Coborârea e lină, paralelă cu lacul de acumulare Reșia, iar micile localități ce le străbatem sunt mai mult decât superbe! Constat, fără să vreau, că și pe aici m-aș muta… Serpentinele sosesc și ele, așa că tocăm altitudinea mult mai repede decât ne-am dori. Când știi că urmează să urci Stelvio, vrei să fii cât mai sus, nu cât mai jos! Imediat ce ieșim din Ponte Stelvio, ne oprim să alimentăm. Ne așteaptă aproximativ 26 de kilometri de cățărare! Drumul e plin: mașini, motociclete și biciclete se „bat” să profite de renumele și frumusețea zonei. La început e ușor – mergem pe firul unei ape, iar înclinația nu depășește 2-3%. Nu după mult timp, însă, ne lovim de primele curbe la 180 de grade, iar odată cu ele îmi scapă și o exclamație din piept: – 48! Evelin e departe în față, dar imediat ce îl ajung îi repet „revelația”: – Sunt 48 de serpentine până sus! – Câte? reușește să își facă curaj să întrebe. Și revine: – Nu are nimic, doar de asta am venit! Stelvio, păzea! Și se aruncă în șaua bicicletei și începe să învârtă la pedale. Niciodată, când am plecat în astfel de călătorii, nu m-am documentat cum trebuie de acasă. Îmi place să păstrez necunoscutul, să nu știu prea multe date și informații. Simt că, făcând astfel, mă bucur mai deplin de locurile pe care le vizitez. Parcă nu ar mai avea niciun farmec să ajung undeva și să știu deja totul! Așa că nici de Stelvio nu știm mare lucru: decât că e al doilea pas din Europa (Iseran-ul – numărul 1 – l-am urcat anul trecut), că e foarte lung și dificil și că din vârf oferă o priveliște năucitoare asupra drumului. Restul așteptăm să descoperim… Uneori, însă, oamenii nu realizează la ce se înhamă. Fără să vrem, ne surprindem în aceeași situație: ne așteptam să fie greu, dar parcă nici chiar așa! De fapt doar mie îmi e greu, căci Evelin parcă zboară. Urcăm fiecare în propriul ritm, dar se oprește la fiecare câteva minute și mă așteaptă. Dacă ar fi singur, s-ar lua după toți cicliștii pe cursiere ce ne depășesc – așa, însă, are timp de relaxare și odihnă. Din Pratonuovo începe, cu adevărat, distracția. Curbele se succed agresiv unele în spinarea altora, drumul se îngustează, iar motoarele încep să se încingă. Ale...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Reîntâlnirea cu aglomerația și cu urcările sufocante (Ziua 18)

Scris de | 27 09 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Reîntâlnirea cu aglomerația și cu urcările sufocante (Ziua 18)

Când reușim să ieșim din cort, soarele este deja sus pe cer, împrăștiind voioșie în jur. Suntem frânți după ziua lungă din ajun, dar știm că după câțiva kilometri o să ne intrăm în ritm. Nu de alta, dar întotdeauna începuturile sunt grele. Dimineața este superbă, iar priveliștea din fața cortului e numai bună de pus într-un tablou. Nu avem timp, însă, să înrămăm natura – drumul ne cheamă. Urcarea până în Fernpass o parcurgem lejer, în ritm de plimbare. Traficul, în schimb, strică toată atmosfera. Șoseaua e foarte aglomerată, inclusiv cu TIR-uri și autobuze. A trecut mult de la ultimul tronson pe care l-am parcurs atât de stresați! Totuși, șoferii sunt extrem de prudenți și respectoși cu noi, așa încât pericolele sunt minime. Coborâm mai mult decât am urcat… și coborâm în viteză. Urmează apoi o porțiune lungă de fals plat care ne lasă exact la intrare în Imst. Aici ne simțim ca acasă! Am mai vizitat orășelul acesta pitoresc de munte și cu ocazia excursiei trecute, așa că totul ne este familiar. Recunoaștem magazinele, sensurile giratorii, urcarea către benzinărie și Spar. Retrăim aceleași activități ca anul trecut: cumpărături la supermarket, încărcat device-uri la priza de afară, mâncat etc. Atmosfera e aceeași, doar starea noastră sufletească diferă – nu ai cum să fii același după un an întreg de viață. Ca să nu parcurgem iarăși traseul de cu un an înainte, o luăm spre Pitztaler Gletscher, un ghețar situat la doar 3440 m. Cotim totuși spre Inn, astfel încât nu ajungem nici la jumătate din altitudinea finală. În schimb, cățărarea e mai mult decât brutală. Kilometrii se succed unul după altul într-un ritm ce ar face orice melc invidios. Ajungem, pe nesimțite, în vârful unor versanți acoperiți de poieni și păduri păzite de case solitare. Peisajul – sau, mai bine zis, urcarea? – îmi taie respirația. Doar Evelin se ia la întrecere cu o ciclistă pe un e-Bike… Nu după mult, norii se scutură cât să ne sperie. După încă câteva minute de solicitare, ajungem pe ceea ce considerăm vârful. De fapt, mai avem de continuat pe curbă de nivel, dar ne oprim două minute să apreciem măreția naturii. Garmin-ul îmi arată că ne aflăm la 1570 m, dar imediat în dreapta noastră versantul se termină brusc, prăvălindu-se în gol. Inn-ul desenează panglici sinuoase pe verdele din josul văii, în timp ce mulțime de drumuri șerpuiesc care încotro. Respir adânc, a satisfacție. Mă bucur că am ales varianta mai grea, căci merită. De fapt, întotdeauna rezultatele sunt pe măsura eforturilor. Niciodată calea ușoară nu te poate duce departe. Coborârea e la fel de abruptă ca urcarea. Evelin filmează o parte din ea, iar eu îi bat recordul de viteză: depășesc cu puțin 67 km/h. În vale, virăm la stângă, îndreptându-ne către Reschenpass, pasul ce desparte Austria de Italia. Ca să mai scăpăm de trafic, intrăm pe pista special amenajată și o urmăm kilometri buni. Vedem o mulțime de locuri de campare, dar încă e devreme și vrem să mai continuăm. Murphy cu legile lui! Doar când cauți nu găsești… La terminarea pistei, ne lovim de un „interzis”: austriecii nu ne lasă, pe bicicletă fiind, să urmăm drumul normal către Italia. Ne trimit pe varianta puțin mai lungă și mai dificilă prin Elveția. Cred că au vrut să mai...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Pe drumuri uitate de lume prin Austria și Germania (Ziua 17)

Scris de | 25 09 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Pe drumuri uitate de lume prin Austria și Germania (Ziua 17)

După o zi în care starea de bine a fost la cote maxime, nu putea să urmeze decât o alta exact în aceeași notă. Se pare că nu mereu după bine vine rău, mai depinde și de eforturile pe care le faci, ca persoană, să îndrepți atmosfera pe făgașul dorit. Noaptea a trecut neașteptat de liniștit, doar niște porci mistreți anunțându-și prezența. Nu mă așteptam deloc, pe movilă fiind, să nu ne întrebe nimeni de sănătate, dar se pare că nu am fost suficient de atractivi nici pentru trecători, nici pentru rău-voitori. Nu că am avea ceva de obiectat… Micul-dejun îl luăm pe iarba de pe marginea drumului, prilej să provocăm oprirea a nenumărate mașini să ne întrebe dacă ne pot ajuta cu ceva. Din fericire, probleme nu avem deloc în program, așa că le răspundem negativ, mulțumindu-le din suflet pentru disponibilitate. Începem ziua lejer, pe un drum aproape al nostru, ce șerpuiește liniștit pe coasta unui versant abrupt acoperit cu pădure. Trecem în Germania, unde imediat dăm de „clasica” rigiditate nemțească: opresc să fac două-trei poze, dar un șofer se ia de mine că îi încurc strada. Nu e deloc trafic și nici în curbă nu suntem, dar cu neamțul nu te pui: dacă există o lege, apoi ea trebuie aplicată indiferent de circumstanțe! Munții sunt tot mai înalți, peisajele tot mai frumoase, iar vremea tot mai primitoare. Ajunși la Tegernsee, un lac imens de munte, ne lovim, pentru un timp, de aglomerația zonei turistice. Nu e exagerat de rău ci, din contră, parcă ne mai scoate din starea de amorțeală în care începusem să intrăm. Apa este cristalină tare, iar soarele se tot joacă cu razele în timidele valuri ale lacului. Vântul abia adie. Ni se face un chef strașnic de o baie, așa că sărim aproape complet îmbrăcați de pe malul nu foarte abrupt. Nu e foarte cald, dar nici foarte frig, și corpurile ni se răcoresc pe îndelete. Clătim un tricou-două pe fugă și ne relaxăm cu câteva ture de înotat ușor. Anul acesta călătoria nu o să ne mai poarte deloc pe la mare, așa că trebuie să ne consolăm cum putem. Astăzi, consolarea e tare plăcută! Într-o benzinărie, punem device-urile la încărcat un timp, având grijă să ne umplem și rezervele de energie. Continuăm către Achenpass, dar urcarea este lină și deloc abruptă. În schimb, am rămas iarăși doar noi și drumul… E fascinant tare peisajul, deși nu oferă mare spectacol. Dar liniștea, izolarea și foșnetul pădurii parcă amintesc de altă lume. Nu pot să nu observ multitudinea de trasee turistice marcate, cabanele ce te invită să iei rucsacul în spate să le treci pragul sau nenumăratele parcări amenajate pentru iubitorii drumețiilor montane. Dacă nu ar fi atât de devreme, pe aici am campa. De fapt, constatăm că nici nu putem, căci suntem într-un fel de arie naturală protejată. Pasul nu este un pas în adevăratul sens al cuvântului, căci abia dacă atinge 1000 m altitudine. Totuși, coborârea e abruptă și, în combinație cu viteza, ne umple de adrenalină. Se înnorează. Ajungem la un uriaș lac de acumulare de unde, după ce ne tragem sufletul făcând câteva poze, pornim pe firul râului Isar. Un ciclist ocazional, puțin mai în vârstă, ne aleargă sănătos în amonte – nu ne interesează că nu are bagaj...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Slalom printre țări, slalom printre ploi(Ziua 16)

Scris de | 23 09 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Slalom printre țări, slalom printre ploi(Ziua 16)

Mi-au plăcut întotdeauna diminețile. Nu că mi-ar fi ușor să mă trezesc și să fac ceea ce mi-am propus de seara, doar că atmosfera unei noi zile e aproape de neînlocuit. Să vezi soarele cum apare, să simți stropii de rouă de pe plante și  să știi că te poți apuca de treabă, e ceva fascinant cum viața „moare” și se „reia” periodic, o dată pe zi! Totuși, dimineața aceasta nu îmi place. E frig și mohorât de parcă e Octombrie. Măcar proprietarul hangarului nu a venit. Luăm micul-dejun – ah! ce bine ar fi mers un ceai – și ne grăbim să strângem bagajele. Când să plecăm, însă, se pune să îi toarne cu găleata. Așa că, vrem-nu vrem, mai așteptăm un timp. Nu durează deloc mult ruperea de nori, așa că în Salzburg ajungem până în ora 9:00. Suntem înfofoliți atât cu haine mai groase cât și cu impermeabile – deci suntem fleașcă (și de la ploaie, dar și de la transpirație). În oraș, căutăm centrul. Ne învârtim pe străduțe un timp, facem două-trei poze, admirăm clădirile. Începe iarăși să plouă, dar locuitorii își continuă activitățile. Unii se plimbă, alții (mulți) pedalează, alții muncesc. Apa zici că e mediul lor natural! Zărim castelul de pe deal și ne grăbim să ajungem la el. Sperăm ca măcar curtea să o putem vizita gratis. Urcarea e și criminală și în zadar: totul se plătește. Ca în viață. Plouă iarăși. Torențial. Nu avem alternativă decât să așteptăm. Suntem adăpostiți, împreună cu turiști germani, francezi, chinezi, cehi și ce-or mai fost ei, sub zidul porții castelului. E interesant curcubeul acesta de limbi vorbite în 3 metri pătrați, până la urmă. Când se mai rărește negura, îndrăznim și coborâm printre muritorii de rând. Nu am văzut nici castelul și nici orașul nu ne-a oferit nicio priveliște. Se pare că doar în poze orașele sunt cu adevărat faine! Într-una din piețe, un joc uriaș de șah îi atrage privirile lui Evelin. – Jucăm? mă tentează el. Încă plouă. Suntem, însă, destul de binedispuși ca să ne distrăm prin bălțile Salzburg-ului. – Bine, dacă vrei tu să iei bătaie! îi răspund. Uit că viața nu e despre a câștiga, ci despre a juca. Important e să ieși afară, să îți spargi limita confortului și să încerci ceva nou. Contează să ai curaj să riști, să experimentezi, să te dezvolți…Cântărește mai mult încercarea decât cântărește victoria, până la urmă. Pe fundal, două fete își acordează ciudatele instrumente. Suntem, până la urmă, acasă la Mozart. Odată cu primele noastre mutări, încep și primele acorduri – ele sunt artistele, noi suntem trecătorii. Ploaie, șah și muzică în Salzburg – un vis nevisat niciodată! Când să plecăm, ploaia se pornește din nou. Din fericire, avem de parcurs un tunel care ne poartă nu numai către o altă parte a orașului, ci și către o altă vreme. Nu e soare nici aici, dar ploaia abia se simte, iar atmosfera este nesperat de caldă. La margine, norii parcă se ridică și ei. Sunt ca un văl ce ne descoperă munții impunători din preajmă. Per total, spectacolul este mai mult decât solemn. Nu după mult timp, trecem și în Germania. Soarele rămâne de cealaltă parte a graniței, așa că ne plouă iarăși. Drumul este și el plin de urcări, s-a dus...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Vreme capricioasă, ajutor nesperat și dormit clandestin în hangar(Ziua 15)

Scris de | 22 09 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Vreme capricioasă, ajutor nesperat și dormit clandestin în hangar(Ziua 15)

Nimic nu e mai plăcut ca o dimineață liniștită la marginea pădurii. Să te trezești fără stres, sub razele calde ale soarelui și să îți permiți luxul de a nu te grăbi cu activitățile. Să mănânci în tihnă, nu chestii sofisticate, ci mâncare hrănitoare. Să respiri aerul curat, să te îmbeți cu el, să îți dea puterea pentru o zi întreagă… Așa sunt unele dimineți ale vacanțelor pe două roți. Și, deși nu ni se întâmplă des, așa este și dimineața noastră. Se vede doar că am campat târziu și că ne-am cam extenuat. Prima parte a zilei decurge fără inconveniente. Vremea e bună, noi ne simțim în regulă, iar relieful nu e deloc încrețit. Totuși, prânzul vine la pachet cu surprize mai puțin plăcute: stropi mari și reci, tunete, trăsnete, fulgere și vânt puternic. Din păcate – pentru că ironia sorții nu ne părăsește – nu avem niciun loc de adăpost. Nicio benzinărie, niciun garaj în care să cerem voie, nimic. Furtuna, după cum se vede, e doar locală. E undeva înaintea noastră, doar că merge în sens invers cu noi. Curând, o să ne ajungă. Pe fugă, ne îmbrăcăm cu ce avem și încercăm să ne ghemuim sub un brad din fața unei case. E puțin mai bine, parcă, dar continuăm să negociem între noi cu privire la ce și cum e de făcut. Nu pentru mult timp, însă, căci o „tanti” vine și ne răpește din mijlocul discuției, invitându-ne la ea pe terasă. – Thank you very much! îi răspundem; este, într-un foarte considerabil sens, salvarea noastră. Ne oferă ceai sau cafea, dacă vrem, dar alegem să nu o deranjăm. În schimb, profităm să ne încărcăm GPS-ul și telefoanele. În rest, ca să treacă mai ușor așteptarea, ne întindem la citit. Nu ne convine pauza prelungită, dar măcar încercăm să profităm la maximum de ea. După aproximativ două ore, putem porni iarăși. Îi mulțumim gazdei pentru ajutor, habar nu are ce mult înseamnă! Pur și simplu, nu am fost nevoiți să pedalăm prin ploaie în tot acest timp doar datorită ei! De am fi conștienți de cât bine putem oferi în jur, la fiecare pas…Cum ar arăta lumea noastră atunci? Continuând, constatăm că norii nu și-a terminat programul pe ziua în curs. De fapt, pare că au de gând să o țină la nesfârșit… Încheiem ziua exact pe dos față de cum am început-o: stresați, obosiți și uzi până la piele. Căutăm, timp de aproape o oră, un loc acceptabil pentru cort. Nu mai putem pedala – Salzburg-ul este prea aproape și vrem să-l vizităm – așa că trebuie să ne descurcăm cu ce avem. Ne călcăm pe inimă și pe reguli și intrăm pe un drum privat. Duce la un hangar acoperit și uscat, numai bun de adăpost pentru noapte. – Dar ce ne facem dacă vine proprietarul? dă Evelin glas neliniștii pe care o împărtășesc și eu. Adevărul e că nu știm. Sperăm să aibă suflet și să nu ne izgonească, dar nu avem nicio certitudine. Îmi fac curaj și urmez drumul pe care am intrat, până la capăt. Constat că ajung în spatele unei case frumoase, cu piscină, heleșteu și vreo 3 mașini în curte. Cu glasul nu foarte hotărât, strig. Nimic. Continui. Tot la fel. Mai fac o încercare, dar tot degeaba. Decidem...

Citește mai mult

Autenticitatea frumuseții de dincolo de machiaj

Scris de | 19 09 2016 | Despre: reflectii | 5 comentarii

Autenticitatea frumuseții de dincolo de machiaj

După o bună perioadă de timp, săptămâna trecută am reajuns în București. Nu mi-a plăcut, dar, dincolo de zgomotul, aglomerația și poluarea obișnuită, m-a frapat ceva: un mesaj scris într-o stație de metrou. Mi-am dat seama că îmi e cunoscut, că l-am mai întâlnit, că l-am mai citit: “Nu te stresa, ești frumoasă!”, spunea textul aruncat neglijent în mijlocul peretului. Oare? nu am putut să nu mă întreb. Am întors capul în stânga, am întors capul în dreapta; m-am uitat înapoi, mi-am ridicat privirea către înainte. Oare? am stăruit în scepticism. Unde e frumusețea? Mai există ea? Am oftat. Nu am descoperit-o atunci, acolo, în șuvoiul de oameni alergând către obsesiile și nevoile personale. Și nici acum, dacă ridic capul din tastatură, nu o descopăr prea des în jurul meu. Fetelor (căci la voi vreau să mă opresc), ați devenit articifiale. False. Lipsite de originalitate și de personalitate. Iar asta este orice, numai frumusețe nu! V-ați transformat, mai mult sau mai puțin conștient, în manechinele și cobaii unei societăți care nu pune preț decât pe banii pe care îi cheltuiți. Credeți că îi pasă cuiva de gingășia sufletelor voastre? Vă amăgiți! Tot ce contează e să vă îmbracați scump, după ultima modă (adică mai mult să vă dezbracați!), să renunțați la principii și să tânjiți după aspecte ca ale modelelor la care vă uitați cu jind prin reviste, pe net și la TV. Iar ele sunt oricum, numai frumoase nu. V-au mințit că trebuie să fiți perfecte. Iar voi ați crezut. Nu trebuie să fiți perfecte, trebuie să fiți autentice. Trebuie să fiți naturale, transparente, simple. Adevăratele valori nu sunt cele ce se văd la suprafață (și pe care se tot pune accent), ci sunt cele după care trebuie să muncești ca să le descoperi. Sunt curios: câte dintre voi s-ar căsători cu un băiat care e interesat doar de fizicul vostru? (Sper că) nu multe… Și, uite așa, din pas în pas și vorbă în vorbă, ajung la adevăratul subiect. De ce puneți atât de mult accent pe superficial? De ce să fiți perfecte? Doar Barbie este, dar nimeni nu vrea o Barbie! Stați ore în șir în oglindă. Aveți atâtea produse că nici nu îmi pot imagina. Nemachiate, nu mai îndrăzniți nici voi să vă priviți, dar alții! Rimel, fond de ten, creion, ruj și altele câte: credeți că vă faceți mai frumoase? Aș râde, dar nu pot: machiate nu sunteți deloc frumoase! Nu sunteți voi. Aveți, poate, gene cu volum ce vă scot ochii în evidență. Aveți, poate, buze de un roșu aprins ce atrag toate privirile. Aveți, poate, sprâncene definite și culoare în obraji. Aveți de toate, dar nu aveți frumusețe. Mai mult, vă îmbătrâniți în van. Realizați cât rău vă faceți? Și cât de mult vă “maturizează” înfățișarea? Nu sunt expert în produse de “înfrumusețare”, dar oare realizați cât de mult vă distrugeți corpul? Și pentru ce?!? Pentru a fi mai frumoase, mai îngrijite, mai tinere, până la urmă. Halal ironie! Văd, de multe ori, poze pe diverse rețele de socializare. Am să recunosc: am căutat frumusețea și acolo. Degeaba! Într-o fotografie, e și mai ușor să te “editezi” ca să arăți mai bine. Dar sunt curios: mai sunteți voi? Vă mai recunoașteți? Vă mai identificați cu persoana din spatele ecranului sau, de ce...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Continuând pe drumul spre Salzburg: haosul din preajma Linz-ului (Ziua 14)

Scris de | 17 09 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Continuând pe drumul spre Salzburg: haosul din preajma Linz-ului (Ziua 14)

– De unde sunteți? ne întreabă șoferul mașinii ce tocmai oprește. – România! încercăm noi să îi explicăm. – Timișoara? Cluj? continuă aceasta. – Nein! București…completăm noi. E trecut de prânz. Suntem opriți la marginea orășelului Perg, într-o benzinărie. E închisă, doar e week-end. Mâncăm, deși nu prea mult, ca să ne păstrăm și pentru seară. Mini-dialogul are loc într-o germană frântă sub greutatea lipsei de cunoștințe, dar ne descurcăm. Și el, cât și doamna proprietară, se „minunează” de cum am putut parcurge atâta distanță doar pe biciclete. Nouă, care ne-am învățat deja cu astfel de escapade, nu ni se pare ceva ieșit din comun. Înțelegem, însă, că percepția este cu mult diferită: cu cât un comportament al cuiva e mai diferit de al tău, cu atât ți se pare mai ciudat, lipsit de sens sau importanță. La plecare, ca dar, primim două pături de picnic. Nu e cel mai ușor de cărat cadou pe bicicletă, dar îl acceptăm, cu recunoștință. Până la urmă, oamenii oferă ceea ce au, nu neapărat ceea ce au ceilalți nevoie. Ziua, în prima parte a sa, ne-a fost liniștită. Am continuat să ne bucurăm de dealurile de 1000 m din centrul Austriei – peisajul divers, localitățile liniștite și drumurile libere contribuind din plin la pictarea unui tablou de neuitat în suflete. De acum înainte, însă, situația se va schimba complet. Suntem la marginea Linz-ului, unul din cele mai mari orașe ale țării. Am mai pedalat pe aici în urmă cu doi ani, deci știu cum or să stea lucrurile: trafic infernal pe șosea (cu „interzis biciclete”), piste haotice pe alocuri, aglomerație de oameni, de localități și de stres. Totuși, cu răbdare, chiar și ce e mai greu, trece. Până atunci, însă, trebuie să depășim câteva inconveniente: Garmin-ul e zăpăcit de infrastructura din zonă, Dunărea trebuie traversată (și bicicletele cărate pe trepte în spate), iar orășelele se țin lanț, ca într-o dragoste frățească rară. După kilometri nesfârșiți, profităm de o porțiune de 500 m dintre două localități și de un drum secundar ca să ne găsim un loc de tabără. Suntem între un lan de porumb și o pădurice de câmpie, în văzul tuturor, dar nu avem de ales. Porcii mistreți – „prietenii” care ne-au vizitat aproape regulat de la începutul călătoriei – se aud iarăși. Îi lăsăm în pace, cu speranța că și ei, la rândul lor, vor proceda în aceeași manieră. Sunt unele situații în viață în care, pur și simplu, cel mai înțelept e să nu faci nimic. Suntem îndoiți sub povara zilei, așa că somnul chiar urmează să se simtă dulce. Îl amân un timp – scrisul e mult prea important pentru mine – dar abia aștept să îi vină rândul. Oftez – deși nu știu de ce -, arunc carnetul într-un colț și îmi cufund ochii în negura pleoapelor. Doar gândurile mi se mai zvârcolesc puțin…   Datele zilei: 130 km, Lichtenau – Traum. Track GPS: https://www.bikemap.net/en/route/3778388-ziua-14-lichtenau-traum/#/z11/48.46017,15.3297/terrain.  ...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Primi pași în Austria; pedalări solitare (Ziua 13)

Scris de | 15 09 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Primi pași în Austria; pedalări solitare (Ziua 13)

Mi-ar plăcea să spun că până la granița cu Austria zburăm, dar aș minți. E cald, iar dealurile sunt (iarăși) multe, așa că ne mișcăm cu o medie orară destul de rușinoasă. Totuși – pentru că atât timp cât nu ne oprim, înaintăm – nu se face nici prânzul când schimbăm țara. Este a șaptea ca număr, iar pe aici o să tot stăm. Nu că nu mi-ar plăcea…ba din contră: când vine vorba de peisaje și îngrijire, Austria ocupă un loc de frunte. Dacă aș putea, parcă mi-ar veni să mă mut pe aici! Suntem printre vii (pline de struguri verzi, din păcate), unduindu-ne pe coamele și văile unor dealuri micuțe. Când dăm de localități, le descoperim primitoare, cochete și modeste. E liniște – iar liniștea ne place. Nu știu de ce, dar revin mereu și mereu la aceeași dilemă: oare chiar ne satisfac viețile aglomerate și pline de stres pe care ni le-am construit? Sper să nu, dar nu pot să nu mă tem: am ajuns atât de obsedați de bani, lucruri, carieră și succes că parcă nu se mai întrezărește nicio speranță. În Eggenburg, Evelin se „lovește” de o angajată româncă la o stație OMV. Dialogul inițial este interesant, combinat cu engleză și germană, până reușesc să își dea seama că sunt conaționali. Oricum, situația îl binedispune pentru întreg restul zilei, dar un aspect îi sare în ochi: – Știi ce mi-a zis tanti de la benzinărie? – Nu, îi răspund eu. De unde să știu? – Mi-a spus că pot să las Garmin-ul la încărcat oricât am nevoie!!! Și se pune pe râs. Îl înțeleg. Inițial, abia se lăsase înduplecată pentru jumătate de oră. Acum, ne lasă nelimitat. Oare de ce ne trebuie motive exterioare ca să facem un bine? Mai ales că de foarte multe ori nici nu ne costă prea mult o mână întinsă… După-amiază, dealurile lasă locul cățărărilor abrupte. Suntem surprinși nepregătiți, dar continuăm să urcăm. Deși așteptăm finalul după fiecare curbă, acesta se tot prelungește. Nedefinit. Pe înserate, cerem apă de la localnici. Minimul meu de germană mă ajută să o scot la liman. E plăcut să nu te bazezi doar pe semne! Campăm lângă niște brazi înalți, pe vârful unui deal, dincolo de un câmp cu iarbă. Ne-ar fi plăcut și un râu în care să ne spălăm și să ne înviorăm, dar nu e după cum vrem noi. Din contră, trebuie să facem economie și la apa din sticle. Încercăm să gătim puțin, dar chibritul ne lasă în pom și el. Mai mult, pe cer se adună nori amenințători, iar vântul începe să se înfurie în adăpostul nostru firav. Ce să-i faci, niciodată nu e exact cum îți dorești! Și, într-un fel, nici ar fi în regulă să iasă mereu exact cum ne-ar plăcea…Ce ne-am face atunci? Am deveni niște persoane plafonate, care habar n-au să se dezvolte sau să învețe din adversități! Și că tot veni vorba de adversități, noaptea ne-o aduce pe cea mai mare: ploaie cu tunete, trăsnete și fulgere. Și, cum locul de campat e destul de sus, centrul principal „de luptă” e chiar în apropiere. Din fericire, nu durează prea mult, iar noi ne putem întoarce la somnul profund pe care am fost nevoiți să-l întrerupem neprevăzut. Parcă puține lucruri cad mai bine ca o...

Citește mai mult