Blog


Cândva, cu toții eram aur

Scris de | 3 08 2018 | Despre: diverse | fără comentarii

Cândva, cu toții eram aur

M-au fascinat, de când mă știu, oamenii puternici. Nu, nu cei care, fals, oferă o imagine dură, ci aceia simpli și liniștiți, care uită să dea cu pumnul în masă, chiar când au motive. De unde își iau tăria? Cum reușesc să fie, tot timpul, atât de stăpâni pe situație? Ce îi motivează să lupte – și să câștige – când ar putea, ușor, să plece? Paradoxal, dar puterea vine în urma dificultăților. Doar cine a suferit, știe cum să depășească momentele grele. Totuși, un obstacol te poate dărâma sau înălța. Se naște, astfel, o enigmă: cu ce sunt diferite sufletele, că unele nasc din cenușă, în timp ce celelalte se fac scrum? Îmi place metafora obținerii aurului de înaltă calitate: pentru purificare, minereul este aruncat într-un cuptor încins. După o vreme, impuritățile sunt distruse, iar metalul curat curge prin furnale. Cam ca în viață, când vine vorba de probleme. Există două tipuri de oameni, simplificând un pic problema: cei care luptă, devenind mai puternici atunci când pierd și cei care slăbesc, chiar și atunci când câștigă. Pe primii, o viață grea, trăită în lipsuri și fără iubire îi motivează să își depășească condiția. Pe ceilalți, un trai dificil nu le oferă decât justificări să fugă. Mai departe, comparația cu aurul își pierde sensul – metalul nu poate niciodată să se transforme în ceea ce nu este, oamenii da. Nu este ușor și e nevoie de o mare doză de maturitate emoțională ca să te oprești din ascuns gunoiul sub preș, dar nu e nici imposibil. Din contră, e chiar imperativ, dacă vrei să nu îți ruinezi viața și să nu îi rănești pe ceilalți, să accepți ce a fost, să înțelegi cum te programează trecutul și să te oprești din a folosi contextul ca scuză pentru a nu face nimic. Cândva, cu toții eram aur și doar de noi depinde să ne redobândim strălucirea. Dilema e una singură: ne dorim asta atât de mult încât să acceptăm durerea...

Citește mai mult

Zidurile perfectiunii din calea fericirii

Scris de | 13 06 2018 | Despre: de meditat | fără comentarii

Zidurile perfectiunii din calea fericirii

Se aștern zilele peste foile albe ce așteaptă atingerea caldă a mâinilor. Sub durerea urmelor pixului, se naște frumosul din suflet. Cumva, cuvintele scrise capătă nu doar formă, ci și rost. Asta când vezi un sens în față, nu când gravitezi bezmetic în jurul unor planete de hârtie. Ne-am învățat să ne mințim că viețile trebuie să ne fie perfecte. Când o ducem bine, avem grijă ca toți să audă. Când cerul se întunecă, dispărem de pe radare… sau mimăm o fericire scoasă din burtă. Nu e normal să avem așteptări de gală. Traiul pe pământ nu e nici extraordinar, nici execrabil. Nici de dorit, dar nici de lepădat. Este, până la urmă, un dat cu care trebuie să o scoatem la capăt. Ca o misiune pe care avem datoria să o îndeplinim, dar ale cărei instrucțiuni le-am înstrăinat. Există, pe drum, perioade și perioade. Așa te învață călătoritul, că atunci când e bine urmează rău, iar când e rău urmează bine. Pe cărările încurcate ale vieții, însă, pare că ne pierdem direcția: avem pretenția ca frumosul să țină, iar răul – când lovește – parcă e de neînvins! Din păcate, nu ne dăm mari cu problemele și dificultățile vieții, iar până la un punct e numai și normal astfel. Mai departe, totuși, ne hazardăm într-o izolare menită să salveze aparențele. Izolare adâncită de toată fericirea și reușitele celor din anturajul nostru, online sau offline. Căci atunci când vezi că alții o duc bine, cu atât mai neagră pare nenorocirea proprie. Ce uităm, însă, e că toți suntem oameni și trăim în aceleași condiții. E adevărat, unii poate sunt mai loviți și alții mai ocoliți, dar tot pe aceeași planetă trăim, tot în aceeași țară (mă abțin de la comentarii) ne chinuim zilele și tot același aer (foarte poluat, dacă e să vorbim de orașe) respirăm! Practic, deși detaliile diferă, problemele cu care ne confruntăm sunt, în linii mare, identice. Investim, însă, în a păstra aparențele. Nici prietenilor apropiați nu le mai spunem de noi (ne mai mirăm că nu avem persoane apropiate?), dar să ne „lăudăm” pe rețelele de socializare! Construim o realitate de fațadă care nu are nicio treabă cu realitatea-realitate, un tablou în care prezentăm doar ce e bine și frumos…iar asta ne secătuiește și mai mult de resurse. Practic, nu doar că avem probleme de rezolvat, ci avem probleme și de ascuns! Din experiență proprie și nu numai, a te deschide ajută, nu îngroapă. Când devii vulnerabil, ceilalți nu îți dau în cap, ci îți întind mâini. Mai mult, își coboară și ei baricadele, iar atmosfera ajunge una relaxată, de acceptare și de înțelegere. Învingătorii sunt întotdeauna singuri nu pentru că nu au nevoie de ceilalți, ci pentru că transmit că se descurcă excelent pe cont propriu…și la fel e și cu cei care simulează victoriile.    ...

Citește mai mult

De ce nu reușești în viață

Scris de | 31 05 2018 | Despre: reflectii | fără comentarii

De ce nu reușești în viață

Există un număr de dezavantaje ce vin la pachet cu viața comodă pe care, tot mai mulți, ne-o permitem. Astfel, dincolo de beneficii și progres, se instalează amenințări gata să ne soarbă, cu tot ceea ce am fi putut realiza, la cel mai mic pas de neatenție. Asistam la un seminar ținut copiilor de clasa a 4-a despre importanța muncii, lecturii și a valorilor într-o lume relativizată. Vorbitorul, pentru a-și susține perspectiva și pentru a motiva audiența, a apelat la câteva exemple de personalități care, de-a lungul vieții, au avut de înfruntat obstacole majore pe drumul succesului – infirmități, umilințe, eșecuri etc. Privind în jur, însă, am constatat cât de puțin se aplică toate acestea – practic, ideea că nu contează de unde vii, și tu poți ajunge departe, nu își mai găsește locul aproape deloc în societate. Din contră, avem de luptat cu o mediocritate care are capacitatea de a ne submina existența. Grație creșterii nivelului de trai, bucurii până acum câțiva ani rezervate celor mai norocoși, au devenit accesibile tuturor. Astfel, problema nu e cum îți atinge potențialul înfruntând problemele, ci cum să înveți să ți-l atingi tocmai în lipsa acestora! Am un prieten bun care, de câteva luni, cochetează cu ideea unui IronMan. Spun „cochetează” pentru că antrenamentele lui când sunt, când nu sunt. Ceea ce șochează, însă, este că ieșea constant cu bicicleta când era frig și zăpadă pe străzi, dar prea puțin în zilele frumoase. Cum se poate asta? În cuvintele lui: „când trebuie să mă chinui, parcă are rost lupta – când toate merg bine, de ce să mă antrenez?” Fără să realizeze, mi-a oferit radiografia următorului mare zid de care urmează să ne lovim, la nivel individual, dar și la nivel de societate: trăim prea bine ca să mai muncim pentru excelență. Cu timpul, paradigma succesului s-a schimbat definitiv, într-un mod fundamental. Dacă în trecut dificultățile motivau oamenii să își atingă potențialul, astăzi lipsa acestora împiedică oamenii să crească. Avem joburi bune, bani suficienți, un nivel decent de satisfacție, de ce ne-am mai sparge singuri bula de confort? Și, în numele unei mulțumiri rupte din predicile extremiste ale unora, nu spargem nimic – ne ajunge cei care suntem. Ce nu observăm, din păcate, e că stagnarea nu există. Când ne plafonăm, de fapt o luăm la vale. Dacă nu creștem, ne uscăm. Iar dacă nu ne atingem potențialul, ne autocondamnăm la handicapuri emoționale care mai de care mai dăunătoare. Rezolvarea, însă, ia naștere chiar din miezul problemei: dacă dificultățile nu mai există, trebuie să învățăm să ni le creăm. Practic, viitorul e al acelora care sunt capabili (și dispuși) să își strice status-quo-ul perfect al prezentului pentru a da naștere unui context care să îi conducă mai sus pe scara perfecțiunii. Conștienți, responsabili și determinați, doar cei care pot trece dincolo de confortul în care trăiesc, au șanse să pună ceva mai bun în loc. Eram în Piatra Craiului, în unul din primele trasee de primăvara aceasta. Însoțit de același prieten de mai sus, ne-am planificat Poiana Închisă și apoi întoarcere pe creastă, până în Zărnești. Asigurați în coardă și cu pioleții în mână, am ieșit deasupra văii pline de zăpadă exact când norii se spărgeau, dezvăluindu-ne un peisaj rupt din tablouri. Deși răcoare, soarele încălzea voios, oferindu-ne un loc din care...

Citește mai mult

Cartea „#30dezile30dețări”

Scris de | 14 05 2018 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Cartea „#30dezile30dețări”

S-au scurs câteva luni de când încheiam, în miez de noapte, manuscrisul celei de-a patra cărți, dar prima despre altceva decât biciclete. Bineînțeles, am rămas tot în zona călătoriilor (nu doar fizice, ci și prin viață), dar am dat șaua deloc confortabilă pe scaunele moi ale trenului. Astfel, kilometrii până acum câștigați cu greu, au ajuns să zboare din viteza alunecării pe șine, asemeni gândurilor sub praful timpului. E ciudat cum, deși nu pare, o călătorie nici nu începe cu primul pas, nici nu se termină cu ultimul. Întotdeauna, există eforturi nemărginite înainte și, aproape mereu, există luptă și după – căci să scrii, pagini la rând, poate să devină dureros. Nimic, însă, nu se compară cu satisfacția unei aventuri încheiate – fie ea pe drumuri, fie din spatele tastaturii, poveștile merită împărtășite. Probabil că, dacă am avea mai mule voci care să bată toba cu privire la actele de non-conformism constructiv, am fi mai mulți care ne-am depăși limitele. #30dezile30dețări vine tocmai ca o soluție pentru cei care își doresc mai mult, dar nu știu cum să obțină. În esență, să te urci în tren și să stai o lună pe drumuri, nu e mare lucru – în practică, însă, înțelegi de ce atât de puțini oameni o fac. Astfel, cartea se vrea a fi un manual de vise împlinite, de provocări lăsate în spate și de lecții pe care cu toții ni le putem însuși. Lăsând vorbăria deoparte (am mai scris despre excursie și aici), puteți afla detalii de pe pagina dedicată. Varianta PDF a cărții o puteți descărca gratuit, dar aș aprecia mult dacă alegeți să vă procurați și varianta tipărită (costă 20 de lei), căci ar fi o susținere palpabilă pentru astfel de acțiuni viitoare. Mai mult, pentru că știu că sunt oameni cărora le place să obțină mult cu puțin, m-am gândit să ofer toate cele trei cărți la prețul special de 50 de lei. Astfel, primești „Europa în 80 de Zile„, „Munte, Vremuri, Depărtări” și „#30dezile30dețări” cu o reducere de 30%! Un ultim gând: dacă ai pus mâna pe oricare din cărțile mele și le-ai citit, ia-ți timp te rog și spune-mi cum ți s-au părut – mă interesează să cresc și doar prin feedback-uri sincere o pot face! Mulțumesc!...

Citește mai mult

Doar în filme fata coboară

Scris de | 7 05 2018 | Despre: reflectii | fără comentarii

Doar în filme fata coboară

Tic-tac. Așa trec clipele când aștepți. Îți simți respirația până la ultima alveolă a plămânilor. Fiecare bătaie de inimă te străpunge. Ochii, la rândul lor, refuză să clipească, doar să nu rateze sosirea. Încerci să îți faci de lucru, dar nici gânditul aiurea și nici construirea discursului nu ajută. Din veșnicie în veșnicie, privești ceasul – nu au trecut decât câteva secunde. Există chinuri care merită îndurate. Să stai singur, sub adierea rece a nopții de primăvară, nu pare o nebunie așa de mare. Nu știi dacă are rost, dar îți fixezi privirea pe lumina plăpândă din vârful stâlpului, încercând să nu te pierzi și-n noaptea din tine. Există o singură sursă care ar putea împrăștia bezna, dar aceasta refuză să apară. Știi că nu o să vină, ți-a spus asta deja. Reziști, însă, încă o vreme. Nu știi, poate că se răzgândește. Și, în timp ce minutele se scurg, te simți tot mai de piatră – la exterior ca la exterior, interiorul e cel ce doare mai tare. Nu coboară. Iar toate scenariile negative pe care mai devreme refuzai sa le lași să hoinărească prin minte, te cuprind ca într-un clește ce sfâșie. Te simți ca un prost, bun doar de râsul trecătorilor târzii! Emoțiile încep să se amestece, iar de la furie la dezamăgire și de la dezamăgire la tristețe nu e decât o fracțiune de pas. Tu ai făcut kilometri, dar între inimi distanța se măsoară întotdeauna altfel… Oftând, realizezi că ai sărit în gol doar ca să pierzi. Sunt, însă, înfrângeri care te înalță – ți-ai permis să te vulnerabilizezi, iar asta înseamnă mai mult decât orice victorie. Poate că ai jucat prost, dar ai făcut-o așa cum te-ai priceput mai bine. Dacă nu în astfel de situații contează intenția, atunci când? Târziu, gonind speranța cât mai în zare, îți faci curaj să pleci mai departe. Aduni frânturile de pe trepte, închizi ochii ca să nu îți citească noaptea amarul și dispari în liniștea ce te înconjoară. Mai întorci – căci merită – încă o dată capul… Doar în filme fata coboară, în realitate ea îl lasă pe cel ce o așteaptă să se bată cu demonii pe un trotuar scăldat în semne de întrebare.  ...

Citește mai mult

Nu mă iubi

Scris de | 4 05 2018 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Nu mă iubi

Nu mă iubi când, zeu, în soare Pot să mă lupt cu tot ce-i greu, Când nimeni nu-mi stă în picioare, Când pot să fiu puternic, eu! Nu mă iubi când râd pe cale În hohot de-arogant tumult, Când am curaj să fug spre vale, Sau urc al muntelui vârf crunt! Nu mă iubi când fericirea Îmi bate, darnică, la uși Și, când pe buze, bogăția Oferă prieteni mulți, sus-puși! Nu mă iubi, deci, doar când merit, Atunci iubesc chiar și cei răi! Iubește-mă când, eu, nemernic, Devin ce tu n-ai cum sa vrei! Și, cine știe, poate după Mă voi topi de prin noroi… Vei ști atunci c-a fost o luptă Cu un câștig frumos: noi...

Citește mai mult

exploreMoldova(3) – Înapoi în timp, înapoi în țară

Scris de | 2 05 2018 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

exploreMoldova(3) – Înapoi în timp, înapoi în țară

  Partea a 2-a se poate citi aici. Ziua 5 – Înapoi în timp Chișinău – Congaz, 135 km – https://www.strava.com/activities/1497279831 Nu se întâmplă des să ieșim târziu din cort, dar astăzi ne permitem luxul de a lenevi până când căldura soarelui de primăvară devine suficientă cât să schimbăm decorul; dăm, astfel, sacii de dormit pe iarba încă uscată și tavanul cenușiu de pânză pe albastrul imaculat al cerului. Mâncăm tihniți, iar apoi continuăm de urcat dealul rămas de cu seară. Curând – chiar din vârf – zărim orașul, dar gropile din asfalt nu ne dau voie să îl analizăm cum trebuie, căci ne acaparează întreaga atenție. Totuși, descoperim o capitală mai mare decât ne așteptam, animată de mulțimea oamenilor, dar care reușește să rămână aerisită, grație bulevardelor largi și mașinilor puține. Nu știm multă istorie, însă orașul ne pare înghețat în perioada comunistă. Peste tot, scrisul în rusește ne bulversează. Blocurile identice, fără formă, stil sau culoare, descriu perfect o eră ștearsă, în care conta doar cantitatea. Autovehiculele sunt vechi, predominant, diversificate de petele moderne ale celor mai înstăriți. Fără să cunoaștem multe, prăpastia dintre sărăci și bogați pare tare adâncă… Nu vizităm aproape nimic, căci gustul amar din suflete ne râcâie cheful. Aceiași oameni, aceeași limbă și aceeași istorie și, totuși, iată-ne pe drumuri separate. Pare că România și Moldova sunt ca acei iubiți care, deși se plac, nu sunt dispuși să facă ce ține de ei ca să fie împreună. Orgoliile și jocurile puterii – cel puțin deocamdată – sunt mai puternice ca sângele și trecutul. Pierdem aproape două ore doar până ajungem în sud, pe drumul ce trebuie să ne ducă înapoi către casă. Ruta e la fel de solicitantă, cu urcări de kilometri sub soarele devenit aprig, urmate de coborâri lungi, ce ne permit viteze de peste 50 km/h. Trecem prin Cimișlia (unde devenim atracția principală într-o benzinărie) și Comrat, capitala Regiunii Autonome Găgăuzia (unde un echipaj de poliție ne ia la ochi, dar care n-are habar de română). Orășelele, ca și cele de prin Moldova „noastră”, par că nu au niciun rost pe lume – sunt doar sate mai mari, fără cultură, fără atracții și fără facilități. Odată cu seara, ajungem în Congaz, unde campăm pe marginea unui mic lac de acumulare. Dintr-o benzinărie cumpărăm câte ceva de mâncare (la prețuri de supermarket în România), iar apoi ne răsfățăm cu o cină bine meritată. Întindem cortul la lumina frontalelor, rugându-ne să nu avem parte de vizite neplăcute (fiind pe un fel de izlaz în apropierea drumului principal) și ne aruncăm în negrul liniștit al nopții.   Ziua 6 – Regretul despărțirii și al sfârșitului Congaz-Ivești, 145 km – https://www.strava.com/activities/1497279725 – Mașină! mă trezește Evelin, în zgomotul tot mai slab al motorului ce se îndepărtează. – A trecut, nu are nimic cu noi, răspund, încercând să dorm mai departe. – Și a mai venit una în spate, se aud ușile trântite! adaugă el. Fără chef, ies să inspectez zona – la nici 200 de metri se pune de o petrecere. E încă devreme – aproape 23:00 – deci muzica și cheful o să dureze. – Plecăm? încearcă Evelin o idee. – Nu! Hai să dormim, poate nu stau chiar mult… Se întind, însă, până după 2:00, așa că avem parte de vise pe ritmuri turcești. Evident, nu...

Citește mai mult

exploreMoldova (2) – Din Moldova „noastră” în Moldova „lor”

Scris de | 24 04 2018 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

exploreMoldova (2) – Din Moldova „noastră” în Moldova „lor”

(Partea 1 se poate citi aici) Ziua 3 – Pierduți prin uniformitatea peisajelor Matca – Oțetea, 138 km – https://www.strava.com/activities/1497279536. Relive: https://www.relive.cc/view/1497279536 Ne e greu să luăm oboseala de braț și să continuăm, așa că plecăm destul de târziu din Matca. Norii acoperă cerul, vântul bate hotărât, iar noi refuzăm să ne trezim – conștientizăm, după aproximativ 20 de kilometri, că nu ne îndreptăm către Târgul Bujor, ci mult către nord. Astfel, după câteva minute de studiat harta, schimbăm ruta și mergem spre Huși, lăsând Cahulul pentru întoarcere – practic, facem bucla invers decât planificasem. Asfaltul e prost cam tot timpul, iar drumurile urcă și coboară dealuri infinite. Cumva, parcurgem același circuit iarăși și iarăși, ca într-un cumplit joc psihologic. Ajungem în sate înghețate în trecut și în orașe al căror sens îmi e imposibil să îl descifrez – atât Berești, cât și Murgeni sunt două așezări aruncate între dealuri și lăsate acolo, peste timp, cu niște locuitori fără activitate, speranțe sau interese. Mâncăm înainte de a ieși în lunca Prutului, singura porțiune plată de pedalat. Obsesiv, fiecare echipaj al poliției de frontieră ne oprește pentru control. Îmi crește tensiunea, nu înțeleg de ce trebuie să dau socoteală, în propria țară, unde merg, unde dorm, de unde vin etc! Pe seară, chiar sunt un pic mai acid cu ultimii, le dau răspunsuri vagi, fără acoperire în realitate, dar mă abțin să le comentez despre notatul datelor din buletin. Campăm mai departe decât promisesem, pe o pajiște dosită între două dealuri. Avem o mică baltă în apropiere, și liniște cât cuprinde – exact ce ne dorim. Dormim devreme, legănați de stropii ce cad ritmic pe cort…Odihna ne e tihnită, iar mai târziu apare și luna să ne salute. În sfârșit, pare că ne așezăm cum trebuie la drum! Ziua 4 – Orizonturi deschise dincolo de Prut Oțetea – Ialoveni, 110 km – https://www.strava.com/activities/1497279464. Puține experiențe pe lume sunt mai plăcute ca ieșitul din cort dimineața, în răcoarea blândă a noii zile: în doar câteva clipe treci la realitatea aventurii din fața căreia nu mai poți da înapoi (căci da, uneori vrei să apeși un buton și să se termine totul). Soarele e sus când deschidem fermoarele, căci să îl trezesc pe Evelin e mereu un chin – suntem diferiți și, evident, avem abordări diferite. Pedalăm întins până în Huși, unde ne abatem pe la Lidl, singurul magazin mai serios din zonă. Aici mi se reamintește că oamenii sărbătoresc Paștele nu prin pioșenie, ci prin frenezia cumpărăturilor – din păcate, tot ce a mai rămas din religie e o închinare adusă stomacurilor și simțitului bine! Astfel, ne-am răsturnat valorile și tot ce contează e un consumerism egoist care, în loc să ne apropie în sfințenie, ne dărâmă fără să realizăm. Târziu și cu inima tristă, încercăm să ne grăbim către graniță. Destinul, însă, ne oprește cu o explozie la cauciucul meu spate. Din cauza noroiul de zilele trecute depozitat pe aripă, materialul s-a tocit până la cameră și a cedat – lecție învățată pentru viitor: niciodată să nu umbli cu apărătorile încărcate de pământ! Avem rezervă, totuși, așa că rezolvăm rapid problema și continuăm, cu entuziasm, către Albița. Republica nu ne dă pe spate, la prima vedere, dar ne surprinde cu prețurile infime la combustibili și cu satele construite din case aproape identice. Drumurile...

Citește mai mult

exploreMoldova (1) – Din nou pe biciclete

Scris de | 19 04 2018 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

exploreMoldova (1) – Din nou pe biciclete

Ziua 1: Începuturile sunt mai grele decât crezi Cătina, Buzău-Bisoca. 100 km – https://www.strava.com/activities/1487440599 Nu e deloc ușor să ieși din casă și să pornești într-o nouă aventură, indiferent de câte ori ai făcut asta în trecut. Pare că mintea noastră ignoră plăcerea, focusându-se doar pe dezavantaje. Cumva, efortul pe care știi ca trebuie să îl depui te îngreunează, împiedicându-te să sari cu capul în necunoscut. Rațional e ceea ce vrei, dar emoțiile te împiedică să începi. Comoditatea aproape că învinge decizia, iar dacă nu ar fi voința plecarea nu ar avea loc niciodată. Avem kilometri mulți în față și, pentru că soarele zâmbește îmbietor, urcăm în șa și pornim la vale. E plăcut să începi tura cu coborâre, purtați de adierea primăverii ce, în sfârșit, se simte în aer! Județeanul face loc naționalului, iar acesta, curând, ne varsă pe drumuri comunale de piatră. Până la Chișinău urmează să învârtim pedalele pe tot felul de suprafețe, așa că nu ne temem – din contră, ne bucurăm de lipsa traficului și de atât de multă liniște. În Berca, opriți la un supermarket, mă întâlnesc cu prieteni vechi, total accidental. Apoi urcăm pe o vale lungă, prea puțin explorată ne noi și desprinsă din alte vremuri. Satele sunt rare, peisajul șters de iarna ce se încheie, iar oamenii scumpi la vedere. Cumva, ne descoperim pierduți într-o lume atât de apropiată ca distanță, dar mult prea îndepărtată ca imagini. Lăsăm Vulcanii Noroioși în urmă și împingem cu putere către Bisoca. Suntem mult în urma planului de acasă, începutul de sezon și picioarele neînvățate cu kilometrii își spun cuvântul. Greu, după zeci de serpentine, sosim în satul de la capătul veacurilor – așa numim, în noi, adunătura de case aruncate pe dealurile acestea aproape munți ce ne delectează după atâtea ore de efort. Obosiți, după întâlniri lipsite de timiditate cu vulpi de prin sălbăticie, montăm cortul pe un platou ce ne asigură prim-planul către răsărit. Mâncăm frugal, bătuți de vântul rece de seară și ne aruncăm în a risipi consumul de peste zi într-o odihnă clar meritată.   Ziua 2: Luptând cu noroiul Bisoca, Buzău – Matca, Galați. 135 km – https://www.strava.com/activities/1489407628 Pornim devreme, după un mic-dejun consistent luat pe iarba ce dă colțul, deciși să recuperăm distanța restantă. Cu doar 100 km parcurși și niște drumuri despre care nu știm multe, nu avem vreme de pierdut. În plus, aventura ne așteaptă, putem simți cum ne intrăm în ritm, iar asta se simte tare bine. Ziua începe cu o coborâre abruptă, prin pădure, către capătul unui DN ce se înfundă în munte, la Jitia. Suntem deja în Vrancea, unul din județele cele mai surprinzătoare, într-o localitate căzută pe valea unui râu, de nicăieri. Ca și ea, nu știm de unde să apucăm cățărarea de 600 de metri ce ne așteaptă, dar încercăm, cu timiditate, dealul. Există o vorbă a cicloturistului: atât timp cât stai în șa, kilometri se adună, pe care ne bazăm toate energiile dimineții. Vintileasca e un sat cum rar mi-a fost dat să descopăr – pus în valoare de soarele blând ce mângâie crestele, mă încântă cu casele risipite pe dealuri. Smuls din coasta muntelui, frumosul îmi arată o altă zonă unde mi-ar plăcea să locuiesc. Liniștea profundă, sălbăticia nederanjată și orizontul ce se întinde până departe, mă conving să îmi promit revin...

Citește mai mult

Riscurile nevăzute ale călătoritului

Scris de | 15 04 2018 | Despre: diverse | fără comentarii

Riscurile nevăzute ale călătoritului

Nu sunt multe lucruri pe lume care să merite mai tare ca a călători. Să explorezi, să descoperi locuri necunoscute ție și să întâlnești oameni aduc sufletului împliniri aparte. Cu o planetă atât de diversă, ce oferă atâtea încântări pentru ochi, ar fi și păcat să ne transformăm în copaci! Grație dezvoltării, orașe încărcate de istorie sau peisaje naturale fantastice au devenit foarte accesibile. Astăzi, cu puțini bani și ceva curaj, poți ajunge oriunde pe glob – distanțele nu se mai măsoară în kilometri, ci în ore. De când mă știu, am iubit să nu stau în același loc. Hoinăream prin pădure de mic, mă pierdeam (la propriu, adesea) în orășele sau admiram fugitiv scenele din afara mașinii când mergeam cu părinții în concedii. Nu știam atunci, dar semințele explorării și dorinței de aventură încolțeau în tânărul ce deveneam. Cât costă să călătorești Sunt întrebat, adesea, cât mă costă escapadele nebunești (ture lungi cu bicicleta, ieșiri pe munte, evadări rapide în orașe). Zâmbesc, fiindcă simt mirarea ce se va naște din sumele modice cheltuite pentru atât de multe zile și locuri: practic, o lună de mers cu bicicleta mă costă mai puțin decât un week-end într-o capitală europeană! Bineînțeles, să pedalezi e ieftin. Dar să mănânci, să dormi, să te speli sau să cumperi suveniruri, nu este. Problema se naște din ce mănânci, unde dormi și te speli, dacă și la ce preț cumperi amintirile palpabile, made in China. Nu cât călătorești determină cheltuielile, ci cum călătorești. Cunosc persoane care bat șoselele pe două roți, dar mănâncă la restaurante și dorm la hoteluri. Sau oameni pasionați de munte, dar care nu se descurcă fără dușuri calde, confortul unei cabane și echipament de ultimă generație. Într-un fel, cum călătorești e determinat de cum trăiești. Pe drumuri, valorile cotidiene sunt mai vizibile: devii mai bun sau mai rău, mai econom sau mai cheltuitor, mai prezent sau absent, în funcție de cum ești în întuneric. Citeam într-un articol despre cum călătoriile devin noua formă de consum. Pentru mileniali, experiențele sunt mai importante ca lucrurile. Caracterizați de o mare tendință spre comoditate, își justifică lipsa de responsabilitate printr-o viață trăită altfel decât înaintașii lor. Ce le scapă, însă, e că schimbă doar forma, nu și fondul. Să fim diferiți și să ne dorim să experimentăm după propriul suflet ceea ce vizităm este perfect în regulă; ce e greșit e să limităm descoperirea în funcție de cât cheltuim: fericirea, dacă nu ne costă, nu are valoare. Uităm, astfel, că, cu cât ceva e mai scump, cu atât e mai lipsit de autenticitate. Știu persoane care nu consideră că au vizitat un oraș dacă nu mănâncă în localuri, dacă nu vizitează muzee, dacă nu stau în locații fancy sau dacă nu plătesc pentru experiențe diverse. Pentru ei, a descoperi se rezumă la a consuma un marketing pe care nici nu îl simt că li se servește – mai mult, înghit toate acestea cu mândrie, fără să realizeze că nu fac decât să umple buzunarele comercianților. Practic, înlocuiesc consumerismul clasic, al produselor, cu cel al experiențelor. În numele zeului plăcerii și din cauza presiunii societății, sacrifică autenticul, mulțumindu-se cu o diluare a recompensei, doar pentru că așa li s-a indus că „se face”. Nu de puține ori rămân surprins când primesc recomandări despre anumite destinații. Deși...

Citește mai mult

Cand dorul doare

Scris de | 27 03 2018 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Cand dorul doare

E beznă peste tot pe drumuri Și pașii sunt tot mai de plumb, Mă doare dorul ce din gânduri Cu niciun chip nu pot s-alung. Mi-e calea lungă și pustie Cu stele stinse-n orizont… Mă iau să urlu pe-o hârtie Despre al inimii afront. Oftez privind la depărtarea De fericire stinsă-n jar. Mă întristează acceptarea Că tot ce-a fost, e doar zadar. Și doare! Dorul tare doare Când din trecut nu naști nimic Și nu primești decât vâltoare De plâns neostoit...

Citește mai mult

Îmi cos sufletul cu ață albă

Scris de | 21 02 2018 | Despre: diverse | fără comentarii

Îmi cos sufletul cu ață albă

În seara asta, îmi cos sufletul cu ață albă. Prea adesea, am ascuns rănile sub tratamente mascate de zâmbete și glume goale. De astăzi, îmi dezbrac ființa de fals și ignoranță – singurătatea oricum nu o să plece. Nu doare nimic mai tare ca un oftat de inimă rănită. Ba da, de fapt: unul înăbușit de dragul aparențelor. Conectați ca nicicând, suntem mai singuri ca în pustiu. Lipsiți de sinceritate chiar și cu noi, cine să ne iubească? Fugim de tot ce înseamnă intimitate. Fugim de consecințele greșelilor sau de rănile trecutului. Fugim de suferință, chiar dacă, astfel, evităm fericirea. Gonim cu urechile ciulite pe autostrăzile vieții, doar-doar să ajungem acolo. Un acolo ce nu se lasă atins, nu de niște amărâți sfâșiați ce suntem! Adunându-mi cioburile tocite, îmi rănesc mâinile înțepându-le cu ace. Poate că, de fapt, ar fi mai bine să le las așa, împrăștiate pe pavajul rece. De ce insist atât cu a strânge din mizerie? E o formă de protecție, până la urmă, a lupta cu dezastrul. Doar că atunci când eșecurile sunt prea multe, curățenia e sporadică. Nu poți să repari un copac putred la interior, oricâte crengi uscate ai tăia! Sătul de înșelăciune, îmi scot la iveală cicatricile. Nu mai lupt pentru nimic, să rămână doar ceea și cine mă vor în preajmă! A fi profund doare (uneori) mai tare decât superficialitatea. Dar risc, cosându-mi sufletul cu ață albă. În seara asta, căci mâine nu promit…...

Citește mai mult