Blog


Cand dorul doare

Scris de | 27 03 2018 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Cand dorul doare

E beznă peste tot pe drumuri Și pașii sunt tot mai de plumb, Mă doare dorul ce din gânduri Cu niciun chip nu pot s-alung. Mi-e calea lungă și pustie Cu stele stinse-n orizont… Mă iau să urlu pe-o hârtie Despre al inimii afront. Oftez privind la depărtarea De fericire stinsă-n jar. Mă întristează acceptarea Că tot ce-a fost, e doar zadar. Și doare! Dorul tare doare Când din trecut nu naști nimic Și nu primești decât vâltoare De plâns neostoit...

Citește mai mult

Îmi cos sufletul cu ață albă

Scris de | 21 02 2018 | Despre: diverse | fără comentarii

Îmi cos sufletul cu ață albă

În seara asta, îmi cos sufletul cu ață albă. Prea adesea, am ascuns rănile sub tratamente mascate de zâmbete și glume goale. De astăzi, îmi dezbrac ființa de fals și ignoranță – singurătatea oricum nu o să plece. Nu doare nimic mai tare ca un oftat de inimă rănită. Ba da, de fapt: unul înăbușit de dragul aparențelor. Conectați ca nicicând, suntem mai singuri ca în pustiu. Lipsiți de sinceritate chiar și cu noi, cine să ne iubească? Fugim de tot ce înseamnă intimitate. Fugim de consecințele greșelilor sau de rănile trecutului. Fugim de suferință, chiar dacă, astfel, evităm fericirea. Gonim cu urechile ciulite pe autostrăzile vieții, doar-doar să ajungem acolo. Un acolo ce nu se lasă atins, nu de niște amărâți sfâșiați ce suntem! Adunându-mi cioburile tocite, îmi rănesc mâinile înțepându-le cu ace. Poate că, de fapt, ar fi mai bine să le las așa, împrăștiate pe pavajul rece. De ce insist atât cu a strânge din mizerie? E o formă de protecție, până la urmă, a lupta cu dezastrul. Doar că atunci când eșecurile sunt prea multe, curățenia e sporadică. Nu poți să repari un copac putred la interior, oricâte crengi uscate ai tăia! Sătul de înșelăciune, îmi scot la iveală cicatricile. Nu mai lupt pentru nimic, să rămână doar ceea și cine mă vor în preajmă! A fi profund doare (uneori) mai tare decât superficialitatea. Dar risc, cosându-mi sufletul cu ață albă. În seara asta, căci mâine nu promit…...

Citește mai mult

Nu are rost

Scris de | 15 01 2018 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Nu are rost

Aud un ciocănit de pribegie În ușa sufletului înghețat sub vânt, Mă iau să sparg, fac gălăgie – Orice, doar să mă scap de-acest prea aspru gând! Știu – singurătatea-i cea ce bate, Perseverent, metodic, fără scop; Forțează-ușa, încearcă-n spate, Dărâmă rezistențe, sparge tot. Și doare. Urlă lupta-n mine, Căci nu-i normal să plâng că-i rău… Dar simt, îl simt cum, tropăind, el vine: Al disperării negre hău. A mea ființă e sătulă să obosească în zadar: Tot alergând, spre nicăieri, fără oprire E cruntul dar al vieții-amar hotar. Nevoia-i mare de zidire… Dar cin’ să pună cărămidă Alături de mortar, să iasă zid? Nu suntem fluturi, ci omidă Prea plini de murdărie și de vid. Oftez – gândind la perspectiva Ce se deschide-n noua zi: E grea de tot retrospectiva A unei vieți când s-o trăiești nu știi. Și vreau! Vreau să găsesc o cale Să nu-mi aducă mult, ci doar alin, Ca mâine, eu, privind din zare, Să înțeleg de ce, pe drum, să vin. Căci n-are rost o viețuire Doar pentru bani, plăcere sau nevoi. Se simte-n suflet împlinire Când transformi aur, din noroi. Și oh! cât plâns mai e pe lume După iubire, scop și sens! Ascultă-ți inima când spune Să fii al dragostei blând...

Citește mai mult

Nu e Crăciun

Scris de | 24 12 2017 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Nu e Crăciun

Nu e Crăciun acel cu casa plină, Cu tot ce-i bun, pe masă adunat Când prin oraș prea mulți flămânzi suspină, După-un crâmpei de cozonac, chiar și uscat. Nu e Crăciun un brad plin de sclipire, C-un Moș ce-aduce daruri prin sertare. E plină lumea de tristețe în privire Și ochi ce plâng, cu dor, după-alinare. Nu e Crăciun când bei să uiți de tine, Și țipete în parcuri, străzi sau, poate, sat. Sunt mulți ce știu că nu astfel e bine, Că important e să gândești, nu cum e „dat”. Nu e Crăciun când ești mai bun o dată, Cu toți cei dragi, grămadă-n jurul tău – Iubirea se oferă tuturor, completă, fără plată Oricât de bine-ar merge, cât de rău. Și nu-i Crăciun un timp nebun cu umblet După cadouri, moși, mâncare și chiar vin, E Sărbătoare când accepți în suflet Că Ceru-a coborât în glod, ca Dar deplin. Și când privești în jur cu inima iubire Din Marea Dragoste născută prea frumos Observi că e Crăciun trecând de fire Făcând din tine-al altruismului...

Citește mai mult

Răscoala de pe Facebook

Scris de | 14 12 2017 | Despre: de meditat | fără comentarii

Răscoala de pe Facebook

Nu pot să afirm că în alte perioade a fost mai bine, dar e cert că rău cum e în țară în aceste zile nu a mai fost. Lăsând deoparte vremurile comuniste, în istoria recentă, România nu a dus-o niciodată atât de crunt. Practic, în ultimul an (poate doi), lucrurile au apucat-o pe un făgaș tare alunecos, consecințele finale fiind greu de prevăzut. Se zvonește renunțarea la Uniunea Europeană și întoarcerea către Rusia, dar nimic nu e cert. Încă. Nu sunt expert nici în politică și nici în economie, dar ca un cetățean de rând pot vorbi. Nu fac parte din cei care ridică în slăvi un partid, dar recunosc că de PSD mi s-a luat. Încerc să îmi amintesc de alți conducători care să își bată joc de popor într-un asemenea hal, zâmbind și luându-l la mișto, și nu pot. Niciodată politicienilor nu li s-a rupt, atât de pe față, de alegătorii și non-alegătorii lor. Iar efectele se văd: în loc să ne modernizăm, ajungem tot mai în mocirlă. De exemplu, în 2017 nu am inaugurat niciun kilometru de autostradă. Nici unul! În București, parcările nu există, iar traficul este un haos. Gunoaie întâlnești la tot pasul. Polițiștii și autoritățile nu își fac treaba. Sunt ocupați cu votatul legilor care să elibereze mii de deținuți, ca să se scape pe ai lor. Unde mai e imparțialitatea justiției?!? Mai mult, statul consumă resurse mai mari cu cei din închisori decât cu studenții din cămine. Cine a văzut condițiile din Regie, înțelege ce spun. S-au mărit salariile, dar s-au mărit nejustificat. Nu îți trebuie multă economie ca să înțelegi că dacă producția și consumul rămân aceleași, nu poți să oferi mai mulți bani angajaților. Dar statul a făcut-o, iar asta a condus la o inflație uriașă (3.6% doar în Noiembrie!!!), la deprecierea masivă a cursului (Euro costă peste 4.7 ron la bănci) și la creșterea Robor-ului (implicit a creditelor și dobânzilor). De asta oul costă 1.3 în loc de 0.5, nu pentru că spunea Daea că s-au pus la cale nu știu ce conspirații. Din păcate, zilnic, mor oameni din cauza incompetenților care ne conduc. Nimeni, însă, nu își asumă. Iar nouă, oamenilor de rând, nu ne pasă sau înghițim prea ușor aceste afronturi. Ne gândim, oare, că mâine putem fi noi? Spitalele sunt la pământ, uneori nici medicamentele de bază nu se găsesc. Educația e depășită și inutilă, dar avem manual de sport. CFR-ul circulă cu viteza unei biciclete. Hidroelectrica era, până mai ieri, în insolvență. Tot ce înseamnă management la stat se traduce prin relații, pile și incompetență. Toate, bineînțeles, pe banii noștri. Dar ne-o merităm. În primul rând, pentru că i-am lăsat să ajungă la putere. Mai apoi, pentru că nu facem nimic să îi oprim. Colectiv. Tânăra de la metrou. Miile de accidente zilnice de pe șosele. Infecțiile din spitale. Toate nu sunt decât rezultatul aceleiași corupții care a ajuns până în măduva societății românești și care nu, nu se tratează cu urlat pe Facebook. Căci doar la asta suntem buni: la a ne vărsa nemulțumirea în on-line și la a semna petiții care nu au nicio relevanță. Ca mileniali, suntem o generație care s-a născut cu smartphone-ul în mână. Ia-ne lumea virtuală și ne-ai luat orizonturile. Pur și simplu, nu conștientizăm că ce e dincolo de...

Citește mai mult

Îmi dau cărțile cu 50% reducere!

Scris de | 7 12 2017 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Îmi dau cărțile cu 50% reducere!

Au trecut ani buni de când mi-am făcut curaj să mă urc în șa și să încep să explorez Europa, dar amintirile sunt la fel de vii ca în prima zi. Dorul de aventură este, și el, tot la cote maxime, deși primăvara unor noi plecări pare foarte îndepărtată. Mi-au rămas, ca o consolare artistică, cărțile ce au luat naștere în urmă acestor călătorii: Europa în 80 de Zile, Munte, Vremuri, Depărtări și Cursă către Dolomiți (doar PDF eBook). Uneori, însă, cuvintele pot cântări mai greu decât orice faptă, iar într-o iarnă românească o lectură interesantă poate să compenseze orice dorință de ducă. Răsfoind cutiile de prin casă, am realizat că mai există câteva exemplare care nu și-au găsit proprietari. Într-o formă sau alta, acestea au ajuns la mai mult de 500 de persoane, dar există o mulțime de alții care s-ar bucura de asemenea lecturi, dar la care oportunitatea nu a sosit (încă). Decembrie fiind, mi-am propus să renunț la pretenții și să fac ce ține de mine ca oameni cât mai mulți să poată citi cărțile la ei acasă. Ar putea fi un cadou din partea mea, dar să zicem că nu este. E doar un gest prin care încerc să îi încurajez pe cei care vor să viseze măreț, dar care nu îndrăznesc. Nu puține au fost mesajele primite de la persoane care au parcurs aceste jurnale de călătorie, iar feedback-ul e chiar motivant, provocându-mă să continui. Comenzile se pot face direct pe paginile dedicate, cu mențiunea că Munte, Vremuri, Depărtări nu va fi tipărită decât după înregistrarea a minim 25 de comenzi. Cu toate acestea, cei care se înscriu până la sfârșitul anului beneficiază de același preț de 10 lei/exemplar, chiar dacă livrarea va avea loc ulterior! Dacă vreți să aflați mai multe detalii despre ce vorbesc eu aici, le puteți afla de pe site: http://bogdanmatei.ro/departari/ și http://bogdanmatei.ro/80dezile/. De asemenea, variantele PDF pot fi accesate gratuit aici. Pentru orice informații sau întrebări, mă găsiți pe mail sau pe...

Citește mai mult

Viața ca o lupta

Scris de | 6 12 2017 | Despre: de meditat | fără comentarii

Viața ca o lupta

Viața este o mare prostie, iar cine nu crede astfel, ori e orb, ori se amăgește. Nu poți să fi trecut pragul nașterii și să nu observi, încă din cei mai fragezi ani, că totul e chin semănat cu lacrimi. Momentele de bucurie? Stropi trecători de ploaie pe nisipul arid din deșertul sufletului! Nu există fericire, ci doar o încercare acerbă de a urmări fantasma numită astfel. Bolile, dificultățile sau piedicile de orice au fel au grijă, prea adesea, să omoare speranța că ea ar putea fi atinsă. Peste tot, sunt mai mulți dinții scrâșniți, frunțile ridate și ochii obosiți decât corespondentele lor pline de pace și împăcare. Ca să trăiești, trebuie să te lupți. Afară e un ring în care dacă nu pari puternic (ideal ar fi să fii!), ești mâncat dintr-o privire. Selecția speciilor se descoperă în secolul XXI, nu în cărțile lui Darwin. Totul se învârte în necunoscut, iar certitudinile nu sunt decât cârlige care să te facă să te trezești dimineața. Dacă ai curaj să socotești, 80% din timp ți-l vinzi altora. Nu pe festine, ci pe coji de pâine uscată și mucegăită rămasă de la masa opulentă a nepăsătorilor născuți norocoși. Tu, ca să reziști, trebuie să renunți la somn. Cu lacrimi, îți stropești pașii ca să aducă rod. Oricât ți-ar plăcea munca pe care o faci, ți se ia. Și cel mai bun desert îți vine pe gât, după o vreme. În timp ce te scufunzi, rechinii rod resturile colacilor de salvare. Viața e o luptă prostească în care nimănui nu îi pasă de tine. Egoismul și febra modernă a aurului întunecă orice judecată: mănânci sau vei fi mâncat? Dreptatea nu există, iar altruismul nu se descoperă decât într-o lume perfect. Pe planeta noastră, răul e la cote alarmante. Ca să nu fii călcat în picioare, e nevoie să te ridici să urli. Ori îți ceri drepturile, ori poți să le dai uitării! Nu e confortabil, dar e singura soluție pentru a fi respectat: să îi faci pe cei din jur să știe că ești acolo. Nu folosind metodele lor grosolane, ci cu tact, înțelepciune și răbdare. Lumea are nevoie nu de mai mulți infatuați, ci de mai mulți oameni care să dovedească că dreptatea se poate câștiga cu iubire. În cuvintele lui Ghandi: „Mai întâi te ignoră, apoi râd de tine, apoi se luptă cu tine și apoi tu învingi”. Viața, da, este o prostie, un chin și o adunătură de dificultăți care te lovesc când îți e lumea mai dragă; noi, ca oameni, însă, suntem suficient de puternici ca să îi ținem piept. Și fie în juru-mi rechini, șacali, lupi sau hiene, nimic nu mă va atinge! Îmi știu valoarea, capacitățile și drepturile – cine va îndrăzni să mi le fure? Dar, dacă totuși, se vor încinge la luptă împotriva mea, mă voi ridica să îi înfrunt. Dacă va fi să pierd, să pierd privindu-i în ochi, nu înjunghiat pe la spate. Din fericire, vremurile în care capul plecat nu era tăiat de sabie, au apus. Din păcate, foarte mulți au rămas cu aceiași mentalitate lașă, de înfrânți. Totuși, niciodată nu e prea târziu să dezertezi din fața fricii și să te înrolezi sub steagul valorii personale ce merită fluturată în vânt. Niciodată ca în societatea contemporană nu a fost nevoie de voci...

Citește mai mult

Ce cauți, tu, pe munte?

Scris de | 3 12 2017 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Ce cauți, tu, pe munte?

Ce cauți, tu, pe munte, o, suflet obidit? Ce vis sau ce speranță atât te-a obosit Încât să îți porți pașii pe drumuri de abis? Cu ce te-ncurcă viața sau ce dureri ți-a zis? Căci pari înfrânt pe cale și gâfâi cu amar: E-așa de greu în vale, ți-e traiul în zadar? Nici sus aici nu-i bine, căci frigul mușcă dur, E tot mai greu pe munte, și-aici e timpul fur… Poteca nu e lină, iar stâncile-o fărâmă, Pericolele-s multe, odihna e-ntr-o rână Și totuși dai vecia de jos de la oraș – De ce, suflet străine, de ce ești așa laș? Oh, drag ce mi-e de tine, natură cu alai Cu chipul tău de sticlă, cu părul prea bălai! De asta vin la tine, târându-mă-obosit: Să-mi caut iarăși suflul, să știu că m-am găsit. Căci, vezi tu, munte aspru, cu alb pictat în barbă, O fi ușoară viața, dar jos e-atât de oarbă! Și eu, împins de spate, îmbătrânit de tânăr La tot acest cenaclu, refuz să pun un umăr! Nu știu ce vreau la tine, nu vin ca să găsesc: Îmi umblu pașii-n codri fără nimic primesc. Dar inima tresaltă și cântă cu ecou Că ea urcă pe munte, căci tu mă faci om...

Citește mai mult

Suflet tomnatic

Scris de | 23 11 2017 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Suflet tomnatic

Mă-ntreabă vântul printre crengi, De frunzele căzute-a dor Ce poartă pașii mei, betegi Pe căi prea pline de fior. Mă pierd în valuri de pădure, Uitând ce-am vrut ieri să devin; Mă zbat în șovăieli de spume, A unui suflet doar venin. Nu știu de cer, de soare sau lumină Doar merg bezmetic nicăieri… Speranța-i singura ce-alină, Necunoscutele-mi dureri. Și mă arunc în valea-adâncă, Să mă găsesc spre infinit – O toamnă, cât îmi ești de sfântă, Când te descoperi blând,...

Citește mai mult

Ești prea sărac!

Scris de | 17 11 2017 | Despre: diverse | fără comentarii

Ești prea sărac!

Dacă ai ultimul model de iPhone, dar ți-ai dat salariul pe trei luni pe el, ești prea sărac. Dacă mănânci de la Mega (doar e aproape), dar te împrumuți de la rude, ești prea sărac. Dacă consumi răcoritoare în fiecare zi, dar nu ai bani să pleci în vacanțe, ești prea sărac. Dacă îți schimbi hainele doar pentru că cele vechi nu mai sunt la modă sau te-ai plictisit de ele, dar nu realizezi că nimănui nu îi pasă cum ești îmbrăcat, ești prea sărac. Dacă mergi cu taxi-ul doar pentru că e comod, dar trăiești de la o lună la alta, ești prea sărac. Dacă mănânci zilnic în oraș, dar te plângi că mâncarea e scumpă, ești prea sărac. Dacă îți cumperi cartelă cu două călătorii la metrou sau produse în ambalajele cele mai mici din supermarket-uri, ești prea sărac. Dacă nu știi când e sezonul de reduceri la haine (sau la diverse), ești prea sărac. Dacă mașina îți stă în parcare fiindcă s-a scumpit combustibilul din cauza lui Dragnea și Tudose, ești prea sărac. Dacă nu ai timp să faci cumpărături înțelepte (pentru că trebuie să fii la job majoritatea zilelor), ești prea sărac. Dacă ai credit la apartament ce se întinde pe 30 de ani, ești prea sărac. Iar dacă ratele sunt mai mici de 1/4 din salariu, ar cam fi cazul să îți regândești prioritățile. Dacă te uiți mai des după etichete decât după calitate, ești prea sărac. Cel puțin în ochii tăi… Dacă abia aștepți Sărbătorile ca să arunci cu bani în stânga și în dreapta și nu te gândești că vine Ianuarie după, ești prea sărac. Dacă nu stai măcar câteva secunde pe gânduri când ai poftă să cumperi ceva, ești prea sărac. Pe termen lung… Dacă nu economisești jumătate din salariu, ești prea sărac. O sa îmi dai dreptate mâine. Dacă nu ai bani de pasiuni, de plimbări sau de altele de genul, dar chiria e prea mare și costul recurent la fel, ești prea sărac. Dacă nu îți poți da demisia, fără regrete financiare, chiar azi, ești prea sărac. Iar ieri…ieri ai muncit în zadar.   Disclaimer: Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare! Cele de mai sus se doresc un scurt semnal de alarmă pentru cei veșnic nemulțumiți, cărora niciodată nu le ajung banii, dar care nu economisesc aproape deloc și mereu trăiesc pe picior...

Citește mai mult

Traversarea Petrosani-Herculane: complexul asteptarilor intalnind simplitatea naturii

Scris de | 12 11 2017 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Traversarea Petrosani-Herculane: complexul asteptarilor intalnind simplitatea naturii

Există, în viață, momente și momente. Unele plăcute, încărcate de fericire și entuziasm, te motivează să mergi mai departe. Altele, pictate în nuanțe mai puțin vesele, îți amintesc că nu poți trece prin această lume fără să te oprești să analizezi, să tragi concluzii și să ajustezi. Traiul pe acest pământ nu e doar tablou de bucurii, ci are și perioade în care norii predomină, iar distanțele par imposibil de atins. Totuși, răbdarea și perseverența sunt chei care nu dau niciodată greș. Cine, în necaz fiind, a eșuat vreodată așteptând? Cine, continuând să se târască, a rămas în fundul gropii? Viața are căile ei care ne amintesc că nu suntem nici perfecți, nici intangibili. Din contră, prin diferite metode, ne spune când e timpul să ne oprim și când să continuăm. Uneori țipând, alteori șoptit, Divinitatea are grijă să ne pună în locul în care ar trebui deja să ne găsim. Rătăcitori fără direcție, e nevoie de Cineva din afară să ne îndrume pașii către piscurile propriilor aspirații. Muntele arată, mai bine ca oricare, cât de ușor pălește măreția omului în fața măreției naturii. În oglindă, părem uriași. Afară, ne vedem ca firele de praf ce suntem. Realitatea e aceiași, doar perspectiva diferă. Traseul ne poartă, direct în abrupt, din Paroșeni către creastă. Ne încântăm ochii sufletelor cu un răsărit cernit de creasta zimțată a Parângului, iar apoi continuăm prin frunzele uscate de toamnă. Suntem numai încântare, deși inimile au și ofurile lor care își ajustează notele în fundal. Liniștea din jur, însă, acoperă dezacordurile vieții cotidiene și ne provoacă să lăsăm grijile în vale. Sus, vântul năprasnic ne face să strângem pe noi nu doar hainele, ci și gândurile bune care să ne motiveze să mergem mai departe. La fiecare pas, destinul se rezumă la o singură alegere: continui sau faci cale întoarsă. Treptat, iarba lasă locul stâncilor, iar stâncile, zăpezii. Crusta înghețată de deasupra ne încetinește mersul, dar soarele imaculat și orizontul nuanțat în albastru compensează așteptarea. În acest templu al frumosului, ne simțim invadatori barbari provocând sacrilegii. Minutele trec, iar pașii se adună. Cocoșați de cele 20 kg de bagaje, la îngânarea zilei cu noaptea, poposim în Curmătura Tulișa. Suntem mult în urma programului, dar traseele pe munte nu se parcurg pe hartă, ci la fața locului. În timp ce supa fierbe, montăm rapid cortul, iar apoi, bine îmbrăcați, ne așezăm să ne bucurăm de cină. În sălbăticie, viața se rezumă la trei elemente simple: adăpost, hrană și prieteni. Oboseala învinge teama cu privire la pericolele pădurii, iar somnul ne îmbrățișează pe deplin. Dimineața ne întâmpină cu o ceață densă ce transformă totul în feerie. Noi o primim cu zâmbetul pe buze și cu mult chef de cucerit vârfuri. Traseul ne poartă pe un drum forestier ce, înainte de urcarea către Văcarea, lasă locul unei poteci înghesuite sub coroanele copacilor. Treptat, aceștia se transformă în jnepeni, iar zăpada, subțire și răzleață mai jos, devine tot mai groasă și mai dârză cu cât câștigăm în altitudine. Suntem pierduți în nori…mai mult la propriu decât la figurat, dar hotărârea de a continua nu ni se clatină nicio clipă. Mai mult, suntem încrezători că peisajele ce le vom descoperi de pe înălțimi ne vor tăia nu doar glasurile, ci și gâfâiturile efortului. Inevitabil, din cauza absenței marcajelor, rătăcim traseul...

Citește mai mult

Mai toarna-mi, toamna, o poveste!…

Scris de | 31 10 2017 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Mai toarna-mi, toamna, o poveste!…

Nu am știut niciodată cum să descriu toamna, astfel încât să nu îi distrug din perfecțiune. A nu îi trunchia din strălucire, din neantul de culori sau din negura ploilor și a frigului mușcător se transformă, foarte adesea, într-o imposibilitate. Capriciile ei – contrastante, dominante și deloc ușor de suportat – nu se regăsesc nici pe departe în hainele altui anotimp. Cum să faci, deci, să pictezi tablourile cu acuarelele potrivite? Sau cu vorbele, dacă e să îți iei timp să așezi cuvintele pe hârtie. Sau cu respirațiile obosite, dacă te apuci să explorezi măreția la ea acasă. Sau cu șoapte, dacă încerci să cânți frunzele căzând și adierile ce aduc tot mai tare a crivăț. Sau cu odihnă, dacă te mulțumești să te relaxezi cu o carte bună și cu o cană fierbinte de ceai. Și sufletul, până la urmă, are frigul lui ce trebuie aburit… Nu iubesc niciun anotimp așa cum iubesc toamna. Primăvara mă face să renasc, amintindu-mi de toate visurile îngropate sub troienele iernii. Vara mă topește, nu cu căldura, ci cu multitudinea de oportunități ce se deschid odată cu ea. Iarna…iarna mă face să strâng hainele pe mine, să mă minunez de poveștile înghețate în peisaje, să mă văd alb asemenea ei, să descopăr arta din gheață, să mă simt iarăși copil și să privesc cu speranță către un final ce se lasă așteptat. Numai toamna, însă, mă copleșește. Mă ia de pe piedestalul propriei măriri și mă coboară în amestecul de nuanțe din care ies cu ființa mai șifonată ca oricând. Mă înăbușă și mă distruge, împrăștiindu-mă în zări îndepărtate, din care uit, de multe ori, să mai revin. Cumva, sub bagheta fermecată a toamnei, efemeritatea vieții capătă valențe de veșnicie. Tablourile se înscriu – uneori cu bătăi repezi, alteori cu șoapte surde – în cufărul cu amintiri ale sufletului. Fiecare pată de culoare este, până la urmă, o poveste. Îți trebuie doar ochi dispuși să o citească. Și o inimă atentă, care să aibă curaj să strângă frumosul în brațe. Cine știe, mai apoi, poate că vei deveni una cu acesta. Scriitura toamnei nu este, de fapt, decât un concurs al diversității. Și al contrastelor. Oricât te-ai învârti, oricât ai umbla și oricât de mult ai visa, tot pământul va fi cel care te va scutura cu putere ca să observi. Copacii ale căror mantii s-au îngălbenit, așteaptă, în tăcere, rugina finală. Spectacolul e fascinant! Niciun pictor nu ar putea, oricâtă libertate și-ar lua, să combine frunză cu frunză și nuanță cu nuanță! Pe jos, sunetele veștejite îți amintesc, cu fiecare înaintare, că destinația finală nu e decât moartea – unde te grăbești, omule, așadar? Albastrul cerului, nepătat de nori de astă dată, se lasă străpuns de crestele înspumate cu zăpadă ale munților. Natura știe să conviețuiască, doar omul a uitat simplitatea împlinirii depline. De aici, evident, nefericirea. Alteori, toamna arată că blândețea nu e totul. Cuprinsă de toane, se amestecă în nori plumburii, vijelii năprasnice și ploi ce durează cu zilele. Te face să pui hainele groase pe tine, să apreciezi soarele ce nu se mai vede și să cauți cu ardoare căldura. Nu doar a vremii, ci și a sufletelor. Se gândește, probabil, că spiritul are nevoie și de linii trase și socoteli, nu doar de alergări haotice după valori iluzorii. De fapt, cred că...

Citește mai mult