Blog


Escapadă la Veliko

Scris de | 24 02 2017 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Escapadă la Veliko

Nu se întâlnesc des ocaziile când te poți uita la soare, dar dimineața vine cu o astfel de rară oportunitate. Deși e răsărit de ceva vreme, discul marelui astru se lasă văzut abia când e sus pe cer, din cauza ceții și lipsei de transparență a atmosferei. Totul în jur are un aspect dens și lăptos, așa că îl putem admira în voie. Nu e deloc așa cum îl știm, ci pare adormit și lipsit de puterea-i caracteristică. Mai mult, se vede nevoit să lupte cu un nor ce încearcă să îi păteze și mai mult reputația – se anunță o zi grea pentru el. Scurta scenă o zărim din mașină, pierduți prin nemărginitul dealurilor bulgare fiind, în drum spre Veliko. Câmpurile sunt când albe de zăpadă, când negru-reavăn, acolo unde primăvara și-a intrat mai repede în drepturi. Nu știm multe despre acest oraș din nordul Bulgariei, decât că e considerat unul din cele mai frumoase din țară și că merită vizitat. Planurile le-am făcut ad-hoc, fără multă documentație și fără să avem așteptări: un city-break de o zi în fosta capitală a Țaratului vlaho-bulgar și cam atât. Importantă era – ca întotdeauna, de altfel – călătoria și nu atât destinația. Conta să ne bucurăm de un timp frumos între prieteni și de o scurtă perioadă de deconectare de la obișnuitul și problemele cotidiene. Orașul se prezintă, în realitate, destul de diferit de ceea ce poți să descoperi în fotografii. Situat la nici 200 de km de București, acesta e perfect pentru o escapadă fugitivă atunci când vrei să schimbi decorul și ești în pană de idei. Totuși, un lucru e bine de știut: deși e frumos, tot într-o țară rămasă în urmă mult cu dezvoltarea se găsește. Deși amplasarea de care se bucură e incredibilă – pe malul râului Iantra, aruncat pe mai multe dealuri în jur – faptul că nivelul de trai nu este foarte ridicat se vede la fiecare pas. De la multele clădiri ajunse ruine (sau foarte dărăpănate) până la atmosfera comunistă apăsătoare, totul îți amintește că, în lipsa civilizației, frumusețea nu e deplină. Cumva, când vine vorba de orașe, lucrurile sunt invers proporționale față de peisajele naturale: dacă în cele din urmă omul e bine să nu intervină ca să nu le știrbească nimic din autenticitate, în primul caz omul e cel care trebuie să construiască, să întrețină și să se îngrijească de toate. De vizitat, noi îl vizităm destul de la întâmplare. Mai întâi, ne ia destul până găsim un loc de parcare – străzile sunt înguste tare cu „oprirea interzisă” peste tot, iar parcările amenajate lipsesc cu desăvârșire. Apoi, ne aruncăm entuziasmați către ceea ce pare „centrul vechi”, deși nu avem nicio certitudine. Ajungem la Monumentul Asăneștilor, iar de acolo continuăm printr-un parc frumos amenajat, către un vârf de deal. Urmează Cetatea Tsarevets, dar, pentru că nu putem plăti biletele de intrare cu card-ul, mai dăm o tură prin centru, căutând o casă de schimb. Din păcate, perioada nu e chiar cea mai potrivită, căci zăpada abia se topește, lăsând în urmă destul de multă mizerie. Străzile – vechi și pietruite – sunt acoperite de bălți cu apă murdară, iar în peisaj parcă predomină gri-ul. Așadar, de preferat e să îl vizitezi când e verde și uscat afară, pentru o experiență cât mai faină. Ruinele...

Citește mai mult

A cata oara?

Scris de | 21 02 2017 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

A cata oara?

  Din cer se strâng pe buze picuri, În timp ce vine depărtarea Schimbată-n multe, din nimicuri, Ce-aduc orice, nu alinarea În suflet ce-oftează-a dor. Nu e ușor să uit speranța Ce te-a pictat cu pas ușor Te vreau de tot, iar temperanța E pleavă ieftină ce fuge-n vânt Și ce mă lasă cu speranța Că fără tine întreg sunt. Mă amăgesc, căci simt cum zboară, Bucăți din cel ce-odat’ eram, Și mă întreb a câta oară Te voi visa ca să te am? Căci ești a mea și-n alte brațe… Te port în gând pe fir divin Nimic nu poate, chiar departe Să mă oprească să mai vin; Și să aștept ca veșnicia Să își croiască drum de piatră Către un noi când bucuria, Să fie deasă și curată. Iar tu să fii ce totuși ești: Minunea ce-aduce-n zare, Sclipire de albastru-n vești, Căldură ruptă dintr-un soare; Și seară caldă ca de vară, Pe care s-o suflăm în doi, Când dragostea n-o să ne doară, Pierzându-ne chiar pe căi...

Citește mai mult

Pledoarie pentru statul degeaba

Scris de | 17 02 2017 | Despre: diverse | 2 comentarii

Pledoarie pentru statul degeaba

Nu am fost niciodată omul care să bată mult timp pasul pe loc cu diverse activități. Din contră, mă știu mereu pe fugă, alergând de la o treabă la alta. Dacă pot să fac ceva, atunci fac cât de repede permite situația. Fără învârtit fără rost, fără activități haotice și fără acționat la întâmplare. Am realizat, însă, că această goană nu numai că nu e benefică, dar și că produce mai mult rău decât m-aș aștepta. Faptul că sunt freelancer îmi permite, cel mai adesea, să îmi aranjez programul cum îmi e mai bine. Astfel, față de o persoană angajată, pot realiza mai multe și pot utiliza timpul într-un mod mai înțelept. Totuși, am descoperit că, atunci când nu am proiecte, mă simt vinovat pentru că dispun de prea mult timp liber. Ceva parcă lipsește, lăsându-mi impresia că ar trebui să umplu ziua cu o alergare pe care nu am de unde să o iau. Astăzi, după o zi în care nici măcar un minut nu am lucrat, am conștientizat cât de norocos sunt. Câți nu ar da să fie în locul meu! Să aibă când să își aranjeze planurile, când să se relaxeze, când să recupereze micile activități de pe lângă casă rămase în urmă…Iar eu?!? Eu mă simțeam vinovat, încă de dimineață, pentru că nu produc nimic palpabil! Într-un fel, sindromul acesta se întâlnește mai la toată lumea. Ne-am obișnuit să stăm non-stop în priză și, dacă prindem cumva câteva clipe, trebuie să le umplem rapid. De asta stăm ba cu nasul în telefoane, ba de vorbă, ba citind ce ne cade în mână: nu mai știm cum e să trăim pentru simpla plăcere de a trăi. Simțim că, dacă nu suntem angrenați într-un anume mecanism, nu suntem în viață. Uităm că traiul adevărat și frumos e tocmai atunci când evadăm din rutina cotidiană. Încetinind vezi mai mult, nu grăbindu-te către final, dar noi am ajuns obsedați de apăsarea pedalei de accelerație. Mai mult, dacă faci cumva parte din categoria celor puțini care își fac timp și pentru ei, ești privit cu ochi răi și invidioși. Tu nu ai treabă? parcă te-ar întreba restul. Și astfel, să călătorești, să te plimbi prin parc sau să stai întins și să te uiți la cât de fain îți e tavanul devin activități vinovate și condamnabile. Ori te ridici rapid și intri în cursă, ori ești catalogat ca fiind leneș și doar bun de gură. Acum, pledoaria mea nu e pentru statul neîntrerupt degeaba, ci se vrea să sublinieze lipsa de sens a unei vieți trăite în viteza a 5-a. Nu lenea vreau să o încurajez, ci munca echilibrată, sistematică și liniștită. Îndemnul meu e către temperanță și către a ne lua libertatea ca, orice am face, să realizăm savurând. Fie că e vorba de relaxare, fie că e vorba de job-uri,  ce rost are să nu te bucuri de nimic? Pentru că, din goană, tare puține se zăresc pe fereastra sufletului!… Așadar, provocarea vine în întâmpinarea nevoii de liniște pe care ființa fiecăruia o cere. Societatea a ajuns să ne impună un ritm atât de alert legat de modul în care trebuie să trăim, încât doar o decizie voluntară urmată de o luptă serioasă poate schimba cursul evenimentelor. De aceea, cât mai des, permite-ți să te oprești. Ridică capul din...

Citește mai mult

Dragă EU din viitor (Sfaturi particulare pentru situații generale)

Scris de | 15 02 2017 | Despre: reflectii | fără comentarii

Dragă EU din viitor (Sfaturi particulare pentru situații generale)

Dragă EU din viitor, Îți scriu ție, căci nu am altcuiva cui. Sunt înconjurat de oameni, dar niciunul nu pare suficient de implicat ca să mă înțeleagă. Nici cu tine nu știu dacă sunt pe aceeași frecvență, dar sigur cu tine împart mai multe lucruri decât cu străinii din jur. Nu mai știu cum am ajuns să locuiesc într-un context ce nu e al meu. Cândva, îmi plăcea viața mea și părea că are de toate. Nu aveam prea multe…Acum, când aș putea să spun că nu îmi lipsește nimic, constat că îmi lipsește totul. Mă uit în oglindă și, pur și simplu, nu îmi recunosc ființa. Unde m-am dus? Pe ce valuri m-am pierdut? Ascultă-mă bine, EU-le din viitor: să nu lași, niciodată, pe cineva la tine în suflet, m-ai înțeles? Decât dacă ești dispus să suferi, să plângi, să dai cu pumnii în pereți și să urli către nori…Pentru că fiecare persoană care îți va trece pragul, va pleca cu ceva din tine. Unele, rare și de neprețuit, vor și aduce – pe acestea să nu le uiți cu niciun chip. Să înveți, însă, să ți le amintești fără să te doară… Totuși, cel mai dificil o să ți se pară să lași rănile să se vindece. Te vei surprinde în situații pe care nu ți le-ai dorit, dar din care nu poți să mai ieși. Exact ca o persoană prinsă în nisipuri mișcătoare, vei simți că te scufunzi către o moarte lentă, de care nici cele mai disperate eforturi nu te pot scuti. Și o să te trezești, ulterior, fără suflet: vei fi gol, ca o carcasă lipsită de orice valoare. Învață deci, să păstrezi aparențele. Zâmbește, chiar dacă înăuntru e furtună. Fă haz de necaz, chiar dacă tu nu uiți nicio clipă. Oricum, doar pe puțini o să îi intereseze, iar cei cărora le pasă cu adevărat, vor fi departe. Fie au plecat ei, fie ai plecat tu căci apropierea lor îți făcea rău, nici nu mai contează! Cert e că alegerile dor tare, iar alegerile nefăcute sfâșie în carne vie. Regretul a ce ar fi putut fi e crunt, măcinând și cele mai tari ființe! Una peste alta, să știi că viața e pentru nefericire. Momentele dulci sunt atât de rare și frugale că poți nici să nu le iei în seamă. Fiecare din ele merită, e adevărat, căci te ajută să mergi înainte, dar în rest nu contribuie decât la a face noaptea și mai neagră – cum să ți se pară altfel întunericul, când ai gustat lumina? Așadar, când vine vorba de intensitatea sufletului, mulțumește-te cu mediocritatea. Nu îți oferi sentimentele, aspirațiile și visurile nimănui – de ce să riști să te fărâmi bucățele la picioarele cuiva? Să te aduni e greu…și mereu se pierd unele piese. La rândul tău, nu accepta niciodată mai mult decât poți duce – o să ți se pară tentant să te joci cu oamenii, dar luptă să reziști ispitei. Așa cum tu nu vrei să fii rănit, alege, la rândul tău, să nu rănești pe nimeni – dacă nu ești gata să le culegi lacrimile de durere, atunci cu niciun chip să nu profiți de cele de fericire! Mai mult, ai grijă să te ferești de EA… O să o recunoști dintr-o privire, iar atunci să fugi...

Citește mai mult

Matematica iubirii

Scris de | 14 02 2017 | Despre: reflectii | fără comentarii

Matematica iubirii

Când vine vorba de iubire, unu plus unu nu fac doi. Fac, fără să ne dăm seama, totul. Iar ingredientele din ecuație nu trebuie să fie multe, ci trebuie să fie sincere. Se iau inimile și se pun una aproape de alta. Nicio distanță, oricât de mare, nu va reuși să le îndepărteze. Când e rost de iubit, nici timpul nu are ce să vindece. Ci se pleacă, smerit, în fața deciziilor, învăluind faptele în atmosferă de poveste. Sufletele nu știu să facă nici calcule și nici să tragă linii la sfârșit de pagini: ele gândesc în romane pline de cuvinte încărcate de emoție. Poți să încerci să rezolvi ecuațiile, dar rezultatul va fi întotdeauna cu rest: iubirea depășește raționalul și trece dincolo de liste cu calități și defecte. Iubești pentru că alegi și alegi pentru că iubești. Atât, fără motive cu „pentru că” și „dacă”! Te pierzi în celălalt, căutându-te pe tine și te găsești în tine, căutându-l pe celălalt. Simbioza e perfectă, deși individualitatea nu își pierde din tărie. În iubire, vrei întotdeauna totul. Te mulțumești, însă, cu oricât de puțin. Accepți ce ți se oferă, cu recunoștință, chiar dacă sufletul îți tânjește după un noian de mai mult. Ești acolo nu să cerșești dragoste, ci ca să o dăruiești. Îmbrățișezi, până la urmă, chiar și durerea, respingerea și necunoscutul, de dragul frânturilor calde de zâmbet ce răzbat pe ici și colo… Și, când vine vorba de dragoste, a da la o parte împreună înseamnă mai mult decât a aduna singur. Să îți permiți să rămâi tu, fără măști și fără straturi de protecție, iată fericirea! Să știi că-l poți privi pe celălalt, cu teamă de respingere dar cerându-i să te vrea, numai pentru că să îi descoperi în ochi cât te mult te dorește! Atunci, doar un oftat de ușurare mai poate descurca dorurile… În iubire, matematica nu funcționează. Din contră, alergi din necunoscută în necunoscută pe un drum ce speri să te ducă acolo unde trebuie. Dragostea, până la urmă, nu e certitudine, ci e salt în gol cu speranță de bine. Dragostea este, însă, singurul joc (de noroc) ce merită.    ...

Citește mai mult

Sub clar de lună

Scris de | 13 02 2017 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Sub clar de lună

Sub clar de lună îmi arunc visarea, S-alerge uite către zări nefaste… În brațe strâng, cu dor, uitarea, Ce mi te-aruncă-n zări albastre. E frig, și liniște, și pace-afară: Durerea se aude-n pași pe gheață. La tine-mi zboară gândul, iară Pentru o clipă lungă cât o-ntreagă viață. Și scârțâie zăpada sub picioare, Deasupra luna-mprăștie miracol Și cântă surd, șoptește alinare, Gând de profet, ce-aduce a oracol. … Frumos e când veghează cerul, Peste pământ și peste lacrimi – Guști chiar nimicul, guști eterul, Treci bucurii, dar treci și...

Citește mai mult

La uși de suflet

Scris de | 6 02 2017 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

La uși de suflet

Mă uit la foaia albă ce e-n contrast cu mine… E beznă-n suflet tare și nu găsesc cărarea, Ce știu că e grea și lungă, dar duce doar la tine – Nu e ușoară lupta, nu-i simplă așteptarea. Ascult cum vântu-n șoapte respiră printre gânduri, Te duce tot departe, mă-mprăștie prin zare. Pun inima pe palme și sufletul în rânduri, Mă pierd cu ochii-n soare, înghit văpăi amare. Aștept la uși de suflet, să îmi auzi bătaia, Speranța e-ntr-o vreme când iar ne vom vedea… Și pașii ni se-neacă, pe chipuri curge ploaia, Alergi prin bălți de șoapte, nu-ți place ruga mea. Cu dorul în privire, inspir culori de gheață Oftând în urma ta…, căci totul e tăcere! Mă-mprăștii în uitare, mă scoți din a ta viață, Rămân în jur cu noaptea, rămân sub a ta...

Citește mai mult

Suflet în formă de tine

Scris de | 30 01 2017 | Despre: reflectii | fără comentarii

Suflet în formă de tine

Am descoperit, nu de mult, că ceva e în neregulă cu sufletul meu. Nu știu de ce, dar, de la o vreme, are formă de tine. Și, oricât aș încerca să umplu golul pe care tu l-ai creat, tot numai eșecul îmi rămâne. Cândva, lucrurile nu stăteau astfel. Te-am cunoscut, însă, și de atunci lumea mea e dată peste cap. Și cea exterioară – căci te pricepi la a crea haos fain în jur -, dar și cea interioară, căci îmi e tot mai greu să mă regăsesc. Dacă tu nu ești, nimic nu e, nu știu cum să îți spun. Am încercat, recunosc, să îmi cârpesc sufletul și să îi dau noi forme. L-am cusut cu petice de fericire, l-am vopsit cu stropi de uitare și l-am mascat cu indiferență. Am vrut să pun alte persoane în el, dar, cu timpul, mascarada devenea evidentă: prin găurile rămase sufla vântul, iar din rănile apărute în urma forțărilor curgeau lacrimile în șuvoaie. Uneori, pur și simplu, nu merită să te chinui. Căci bătăliile care te costă prea mult înseamnă că sunt greșite și fără rost. Poți să depui eforturi, să strângi din dinți și să lupți, dar nimic nu te va putea face câștigător. Chiar și victoria o să te doară, iar victoriile care dor nu sunt altceva decât înfrângeri. Resemnat, am realizat că, în lupta cu mine, nu îmi rămâne decât capitularea. Are inima propriile căi și sufletul propriile aspirații care cu greu pot fi depășite. Mi-ai copleșit ființa și știu că niciodată nu o să te uit în totalitate. Ai o fărâmă de mine care mereu îți va aparține – la ce bună împotrivirea? Eu, nu zic nu, m-aș mai chinui un timp. Să te obțin, căci să te uit nu e chip. Mi-ai modelat sufletul după sufletul tău și, mereu când mă uit la el, te văd pe tine. Așa, rănit și peticit cum e, tot îți păstrează forma. Și aș putea, fără să greșesc, să îl strig cu numele tău… Și da, e adevărat că nu există suflete pereche. Există doar suflete în formă de alte suflete. Astfel, e în zadar că sufletul meu are formă de tine, din moment ce sufletul tău nu are formă de mine....

Citește mai mult

Rutinizează-ți viața!

Scris de | 29 01 2017 | Despre: reflectii | fără comentarii

Rutinizează-ți viața!

Sunt multe lucruri de care fugim în viață, catalogându-le drept rele sau nepotrivite, de multe ori fără să stăm să le analizăm mai în profunzime. Și, deși aș putea să întocmesc o listă luuuuungă de tot, azi am realizat cât de importantă e rutina pentru o persoană, deci o să mă refer la ea un pic. Avem impresia, foarte des, că a trăi rutinizat nu e de dorit și că asta ne diluează din calitatea vieții. Pe de o parte, e adevărat, căci e trist să duci, zi de zi, același trai și să te învârți mereu în aceleași cercuri, dar ne-am gândit vreodată cum ar fi să nu învățăm niciun proces și să o luăm de la capăt iarăși și iarăși? Realizăm noi, oare, cât de importante sunt obiceiurile? Imaginează-ți cum ar fi să te trezești dimineața și să fie gol la tine în minte. Să te gândești dacă să citești, să mănânci sau dacă să mergi să te speli pe față. Să pleci spre școală sau muncă și, la fiecare intersecție, să îți pui problema alegerii străzilor. Să vii acasă și să nu știi cum să înveți, cum să te relaxezi sau cum îți place să ții cărțile pe birou. Ar fi interesant, nu? Nu prea, de fapt. Căci rutina ne ajută să realizăm o mulțime de activități fără să le trecem prin filtrul gândirii conștiente. Astfel, ne putem ocupa, pe îndelete, de problemele cu adevărat importante. E un mecanism interesant de protecție al corpului care intră în acțiune când vine vorba de activități repetate. Pur și simplu, tot ce poate fi automatizat, o să fie. Și astfel, deciziile curente nu mai trebuiesc procesate, căci mintea știe exact cum să acționeze. De asta, important nu e să fugim de rutină, ci ceea ce contează e să avem grijă să ne creem obiceiuri bune. Cu alte cuvinte, automatismele te pot ajuta să duci o viață mai plină de sens, chiar dacă la prima vedere nu pare astfel. Gândește-te la ele ca o scurtătură, dacă vrei. Spre exemplu, a existat o perioadă în care mă trezeam dimineața devreme, mereu la aceeași oră, și știam exact ce urmează să fac: beam apă, citeam, scriam planul pentru ziua ce urma, mâncam și abia apoi mă apucam de task-uri. Știam, așadar, ce am de făcut, fără să fie nevoie să lenevesc de fiecare dată și să mă bat cu ideile. Mai mult, sunt unele persoane care încorporează în propria rutină exerciții fizice, ascultat muzică, vorbit cu un prieten drag sau făcutul unei cafele sau a unui ceai. Important e, dincolo de activități, să existe o structură stabilă care să te ajute intri într-o stare mai bună și mai plină de motivație, astfel încât rezultatele să fie cât mai ridicate. Și nu numai când vine vorba de tine rutina e importantă, ci și de ceilalți. Mai ales de ceilalți, adică. De asta cuplurile, ca să exemplific, au melodii preferate, restaurante preferate, străzi preferate etc. De asta există activități pe care le implementezi împreună cu celălalt, regulat – intri într-o anume stare de spirit dorită, fiindu-ți mult mai ușor să comunici și să relaționezi. Apelezi, cu alte cuvinte, la scurtătura de care aminteam mai devreme: creierul asociază o activitate cu o trăire sufletească ce e declanșată imediat ce te apuci de treabă. Simplu, nu? Doar...

Citește mai mult

Puterea slăbiciunii

Scris de | 25 01 2017 | Despre: reflectii | fără comentarii

Puterea slăbiciunii

Am ales, deși inconștient într-o anumită măsură, să îmi zdrobesc sufletul de pietrele din fața ființei tale. Prefer să îmi petrec viața lipind cioburi și adunând resturi, decât să știu că m-am ascuns în fața superficialității. Ce dacă doare? Mai bine regret că am fost slab, decât să regret că am fost tare… Căci, nu știu de ce, dar toată viața mi-am trăit-o în fugă de mine însumi. Rar am îndrăznit să las măștile deoparte și să spun ce simt, ce gândesc, ce-mi doresc. M-am uitat la ceilalți și le-am copiat comportamentul. Până la urmă, în viață, ori ești dur, ori nu ești deloc, nu? Târziu, am aflat ceea ce ar fi trebuit să învăț încă de la începuturi: nu ești puternic, cu adevărat, decât atunci când înveți să îți accepți slăbiciunea. Până nu îți pasă și nu știi cum se simte durerea, nu te poți numi altfel decât ignorant. Nu cine nu suferă e tare, ci cel care merge înainte, depășindu-și lacrimile… Totuși, să plângi nu e confortabil. Să te deschizi, lăsându-ți întunericul la vedere, nu e la îndemână. Să îți permiți să fii tu când toți sunt alții, nu e simplu. Dar e maiestuos: reconferi, astfel, umanității din tine un nou chip. Căci, prea adesea, uităm să mai fim oameni. Percepem emoțiile ca pe ceva rău și rușinos. Ne-am transformat, pe neobservate, în roboți al căror scop e doar rațiunea – tot ce iese din sfera gândirii trebuie izolat și aruncat. Doar că, în viață, contează mult să te înțelegi, să te accepți și să mergi înainte. Frumusețea traiului nu vine din a fi rigid și metalic, ci din a simți, a iubi și a fi rănit. Doar atunci când oferi mult poți, la rândul tău, să primești cu adevărat. Așadar, îmbrățișează riscul și nu îl lăsa să plece. Alege autenticitatea și vezi-ți de propriul drum. Îndrăznește să fii uman tot timpul, chiar dacă asta înseamnă să fii rănit. Puternic, până la urmă, e doar cel care își dă voie să fie...

Citește mai mult

Dor sa nu-mi mai fie dor

Scris de | 24 01 2017 | Despre: diverse | fără comentarii

Dor sa nu-mi mai fie dor

Mi-e dor, uneori, să nu-mi mai fie dor. Vreau să simt, cât mai adesea, că ceea ce am e suficient și că nimic altceva nu îmi trebuie. Dar nu pot, căci timpul mi-a perindat prin suflet oameni, activități și experiențe care se cer, iarăși, în preajma mea. Și problema nu e cu trecutul, căci toate acele momente reprezintă ancore la care nu aș renunța nicicând – problema e cu prezentul și viitorul, căci primul nu este cum a fost, iar cel de-al doilea nu va fi cum mi-aș dori. Dorul, recunosc, mă macină. E ca un amestec de frânturi de tablouri ce reprezintă tot ce am avut eu mai fain. Persoane, reușite și aventuri. Libertate și lanțuri. Emoții și sentimente. Uneori frică, alteori speranță. Prea adesea stat pe loc, foarte rar aruncat în necunoscut. Una peste alta, mi-e dor de mine, cel care am fost. Privesc în oglinda sufletului și nu recunosc aproape nimic din ce e acolo. Intemperiile și praful societății au ros din cel care eram cândva. Visurile, aspirațiile și curajul le-am pierdut pe cale. Inocența și naivitatea s-au dus și ele. Și ah, cum le simt lipsa! Tânjesc să le redobândesc, dar am uitat cărarea ce duce către mine… Mai mult, am uitat cum e să uit de tine. Dorul de cea care te știu că ești (sau ai putea fi) nu îmi dă pace. Te vreau să îți arăt că minunile există, dar tu continui să rămâi ancorată în realitatea ce se vede. Tânjești după nemurire, fără să realizezi, însă, că drumurile tale nu duc prea departe. Mi-e dor să nu-mi mai fie dor. Vreau să nu îmi mai pese. Vreau să șterg cu buretele anii și să îndepărtez amintirile. Dacă se poate, vreau ca atunci când mă gândesc la tine, să nu doară. Mi-ar plăcea să pot să te privesc în ochi și să nu fiu nevoit să îmi cobor privirea. Dacă tot nu pot să te am, măcar să învăț să nu te mai doresc. Și, dacă tot oftez, să o fac de drag și nu de rău. Căci, privind la trecut, constat cât îmi lipsește vremea când nu te știam. Avea și viața sens și râsul culoare și muzica melodie. Știu, erau pale și doar acum, în preajma ta, le simt desăvârșite, dar atunci erau depline, iar acum sunt doar frânturi. Urăsc hazul pe care îl aruncă viața pe umerii necazului: la ce bun să întâlnești oameni speciali, dacă îți rămân inaccesibili? Care e rostul în a gusta din fericire, în afară de a fi hrană nostalgiei și lipsei? Unde e sensul experiențelor frumoase, dacă rămân doar parțiale și de scurtă durată? Și ce anume trebuie să citim printre rânduri și ne scapă? Pentru că, până la urmă, totul e o poveste ce se scrie în timp real. Variantele sunt multiple, iar necunoscutul pândește la fiecare pas. Multe probleme nu există și unele satisfacții nu sunt decât de fațadă. Evenimentele ne lovesc nu ca să ne doboare, ci ca să ne înalțe, depășindu-le. Iar durerea nu e acolo ca să doară, ci e acolo ca să vindece. Doar unde e dragoste rămâne o cicatrice, căci indiferența rar lasă urme. Și, atunci când vine vorba de suflete, matematica greșește cel mai tare: rău nu e decât să nu îți pese. De asta, mi-e dor să...

Citește mai mult

Chipul tau prin ochii mei

Scris de | 23 01 2017 | Despre: diverse | fără comentarii

Chipul tau prin ochii mei

Sunt unele momente care îți rămân în suflet pentru totdeauna. La fel e și cu oamenii… Te admiram de pe covor, abia mă făcusem comod pe moațele pufoase ale acestuia. Tu îmi povesteai cu patimă ceva ce, trebuie să recunosc, nici nu auzeam. Datul meu aprobator din cap era doar pentru aparențe, gândul îmi zburase pe-o undă de visare. Și, bineînțeles, te luase cu el. Nu cred că o să îți uit niciodată chipul curat de copilă. Naturalețea și sinceritatea ta rar pot fi egalate. Te jucai cu o buclă de păr, iar fața îți radia nemurire. Ochii îți alergau neobosiți printre sentimente, iar sclipirea difuză din ei îmi spunea totul. Un tot a cărui poveste avea mai multă legătură cu tine, decât cu mine…Nu de alta, dar se pare că nu mă pricep la traduceri – profunzimea ființei tale îmi va rămâne, cel mai probabil, mereu inaccesibilă. Dar vai! cât de frumoasă puteai să fii atunci! Nu că nu ai fi astfel întotdeauna…Dar atunci, acolo, în camera ta cu nimic specială, am putut vedea de ce basmele sunt adevărate: pentru că zânele da, există! Și, dintre ele, tu ești cea mai faină! Chip de păpușă naivă cu atitudine de femeie matură, așa m-aș rezuma la a te descrie cu câteva cuvinte… Sau ca un paradox, dacă ar trebui să folosesc doar unul singur. Sensibilă, dar puternică. Frumoasă, dar modestă. Caldă, dar hotărâtă. Inteligentă, dar curioasă. Profundă, dar deloc plictisitoare. Binevoitoare, dar respectoasă. Implicată, dar rațională. Veselă, dar serioasă. Jucăușă, dar ancorată în realitate. Provocatoare, dar gata să întindă o mână. Grijulie, dar nesufocantă. Deschisă, dar de nepătruns. Harnică, dar neobosită. Iubitoare, dar cu măsură. Visătoare, dar nu cu capul în nori (în lună, da). Deșteaptă, dar dornică de a învăța. Curajoasă, dar calculată. O persoană simplă, în aparență, dar o lume complexă și atât de minunată când îi treci pragul. Previzibilă la prima vedere, dar în ale cărei meandre te poți rătăci cu ușurință. În timp ce povesteai, te-am văzut, în răgazul dintre două clipiri, în toată splendoarea unicității tale. Stăteai cu o bună parte din față ascunsă în pernă…Mi-am dat seama atunci, că sunt norocos că am putut să te surprind astfel. Fără să vrei – și fără să te las – ai pictat în mine un tablou peste care o să se aștearnă eternitatea. Și, deși poate cu el o să rămân, o să fie o ofrandă suficientă să știu că e de la...

Citește mai mult