Blog


Seri în doi

Scris de | 20 01 2017 | Despre: diverse | fără comentarii

Seri în doi

Cu o cană aburindă, aș veni către tine. În aroma discretă a ceaiului, te-aș invita să bei, privindu-te zâmbind. Lumina difuză m-ar împiedica să îți văd chipul în toată splendoarea, dar asta nu ți-ar opri frumusețea să îmi inunde ființa. Mi-ai mulțumi, răspunzându-mi la zâmbet, și te-ai cufunda iarăși în tăcere. În unele momente, nimic nu vorbește mai bine ca liniștea… Ți-aș așeza pătura căzută înapoi pe umeri așa încât să îți încălzească și sufletul. Timid, m-aș înghesui pe bancă lângă tine, cuprinzându-te să ne pierdem printre stele. Nu ne-ar deranja veselia din cabană, căci tot ce nu ne include s-ar pierde în decor. Nu am exista decât noi, muntele, aerul și cerul inundat în sclipire. Și câte-un gând rătăcit printre inimi, poate. Am schimba șoapte, dar sufletele noastre nicicând nu s-ar auzi mai clar. Ți-aș spune de tine, așa cum te văd eu prin ochii iubirii. Te-aș ridica la înălțimea crestelor și te-aș coborî în susurul izvoarelor. Te-aș pierde în foșnetul brazilor și te-aș regăsi în scârțâitul zăpezii. Te-aș vedea în trosnetul focului și te-aș asemui stelelor. Le-aș găsi, însă, pale în comparație cu minunea ce ești. M-ai strânge de braț, chemându-mă mai aproape – serile de iarnă pot fi tare reci pe munte! Doar că, de fapt, tu sufletul ai vrea să îți încălzesc…Știi că aș face tot ce pot să îți fie bine, iar asta te-ar liniști ca o potecă regăsită în ceață. Ți-aș oferi siguranță, susținere și leacuri anti-plictiseală. Și orice altceva ai avea tu nevoie sau ți-ai dori. Însă tu nu mi-ai cere nimic. Ți-ar ajunge din plin să știi că mă ai, așa cum pentru mine tu ai reprezenta infinitul. Să știu că exiști și că timpul nu mai trece decât la plural, iată fericirea adevărată în viață! Am numără momentele nu în secunde, ci în feluri de noi… Târziu, ai începe să tremuri, chiar în brațele mele pierdută fiind. Ai avea privirea plină de viață, deși corpul ți-ar trăda oboseala de peste zi. Aș opri natura pe loc ca să te am, astfel, pentru eternitate. Mi te-aș impregna în inimă, să știu că vei rămâne a mea. Te-aș purta în cameră, în timp ce tu ai aluneca către lumea viselor. Te-aș lăsa să dormi, de ce nu, căci acolo m-ai întâlni, iarăși, tot pe mine…  ...

Citește mai mult

Mă înalță, spre tine, Bucegii

Scris de | 16 01 2017 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Mă înalță, spre tine, Bucegii

Într-un mare fel se înalță Bucegii Către cerul ca sticla albastru, Mărind peisajul, ca regii Sub lumina imensului astru. E tare și rece-așteptarea Ce mă poartă de aici pân’ la creste. Privind, pot scurta depărtarea: Frumos e ce-a fost; și ce este… Visându-mă obosit pe cărare, Mai sper, o secundă, la tine: Ți-aș fura de pe ochi sărutare Ca lipsa-ți din piept să-mi aline. De sus, Caraimanul zâmbește, Ocrotind fericirea minune; Gândul în jos prăvălește Din inimă, o vorbă tu spune. Promit să ascult chiar și șoapte, Privind înc’ o dată spre munte: Să luăm frici și-obstacole toate În fapte, spre cer să se-avânte. Și-n suflete punem ce-i bine, De-afară ne umplem cu zări… Vreau să mă vrei tu pe mine Dincolo de-orice...

Citește mai mult

Cursă către Dolomiți – Free eBook

Scris de | 13 01 2017 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Cursă către Dolomiți – Free eBook

Când vine vorba de călătorit, în general, și de bicicletă, în particular, dacă ai prins gustul, nu prea mai poți să scapi. Cum, necum, ai face orice să te așezi în șa și să pornești la drum. Sau, dacă cochetezi cu alt mijloc de transport, pur și simplu nu vrei decât să pleci. Contează unde? Poate, dar destinația nu cântărește atât de mult, căci călătoria dă farmecul. Pentru cei care nu mă cunosc sau nu au avut timp să citească, am descoperit cicloturismul acum aproape 4 ani, într-o scurtă excursie pe Cheile Nerei. De atunci, am avut privilegiul de a mă bucura de niște aventuri extraordinare pe două roți: Europa în 80 de Zile (2014) – 8300 km, 80 de zile, 13 țări și 10 capitale. Munte, Vremuri, Depărtări (2015) – 4200 km, 36 de zile, 14 țări și 5 capitale. Cursă către Dolomiți (2016) – 4500 km, 35 de zile, 13 țări și 3 capitale. Am urcat 18 pasuri, de la 1000 m la aproape 2800 m. Poveștile din primele două sunt așezate, frumos, în două cărți disponibile atât ca PDF cât și în variantă PRINT. Totuși, cea de-a treia nu s-a bucurat decât de un jurnal zilnic publicat pe site odată cu reîntoarcerea acasă, ceea ce nu e chiar corect, nu? Așadar, după ceva timp investit în punerea cap la cap a textelor și a fotografiilor, am adus lucrurile la același nivel, într-o anume măsură. Deci da, „Cursă către Dolomiți” este, începând de acum, disponibilă la download! Gratis, evident! Dar, înainte de a-ți spune cum te poți bucura de o super călătorie numai bună de citit iarna aceasta, haide să îți dau câteva motive scurte pentru care merită să descarci și să citești jurnalul acesta: E gratis! Îl citești, nu-l citești, nu te costă nimic. O să vrei să îl citești, crede-mă, dar chiar dacă nu, nu pierzi nimic. Are o tonă de fotografii! Am selectat cam toate fotografiile faine din tura aceasta și le-am pus alături de text, astfel încât să te poți bucura de o experiență cât mai completă. Se citește ușor! Fiind împărțită pe zile, e foarte ușor să urmărești călătoria pas cu pas. Nu ai nevoie de mult timp la dispoziție, un capitol o să îți ia până în 5 minute. Numai bine, poți să citești când te duci/te întorci de la muncă. Vreo 10 capitole. Vei descoperi gustul călătoriilor (pe bicicletă)! Asta dacă nu ești împătimit deja, evident. Multe persoane mi-au spus că, citind cărțile mele, s-au apucat de pedalat și de călătorit mai mult. Deci, de ce să nu fii și tu parte a acestora? Te vei bucura de frumusețea călătoriei! Chiar dacă nu poți să părăsești orașul (încă) sau sufrageria, te asigur că am avut grijă să fii purtat și tu în aventura noastră, pas cu pas. Și aș mai fi putut găsi câte ceva să te conving, dar ce rost are? E de ajuns să îți arunci ochii și o să te convingi singur…:) Deci, cum descarci eBook-ul „Cursă către Dolomiți”? Simplu! Te înscrii la newsletter și primești, după confirmare, link-ul de download! Atât, fără mari bătăi de cap! Așadar, poți să completezi deja formularul de mai jos și gata! Totuși, dacă deja primești newsletter-ul, fie te înscrii cu o altă adresă de mail (de preferat cea pe care o...

Citește mai mult

Fericire virtuală

Scris de | 12 01 2017 | Despre: diverse | fără comentarii

Fericire virtuală

E incredibil cum Social Media ne poate modela perspectiva, gândirea și acțiunile. Cu doar câteva click-uri ajungem, în mediul virtual, să ne creionăm exact viața pe care ne-o dorim. Lăsăm deoparte ceea ce nu ne place, introducând în tablou doar elementele menite să atragă, să laude sau să aducă atenție. Ajungem, astfel, să ne hrănim cu reacțiile și aprecierile celorlalți. Și spun asta nu privind neapărat la alții, ci uitându-mă la mine. Era destul de târziu când, apăsat de oboseală și de reîntoarcerea de la munte în oraș, simțeam cum deprimarea mă cuprinde. Tare nesuferit sentimentul acela când ceva super fain s-a terminat, iar tu trebuie să o iei de la capăt cu alergarea! Și, adâncit printre gânduri fără sens, mi-a dat prin căpșor că ar fi bine să postez (pe Facebook) o fotografie de pe pârtie cu atmosfera de poveste pe care tocmai o lăsasem în urmă. De ce aș face asta? mi-a venit să mă întreb. Și am dat-o în vrăjeli cum ca să se bucure și alții și variațiuni pe aceeași temă, ce nu își au rostul să fie înșirate. Acum, realitatea, oricât de greu mi-ar fi să recunosc, e alta: aș fi postat doar pentru ca să mă hrănesc, mental vorbind, cu „like”-urile oamenilor. Treptat, cu fiecare apreciere sau comentariu, starea mea s-ar fi îmbunătățit, exact ca sub influența unui drog. Pentru că, de multe ori, într-un astfel de instrument am transformat internetul: un loc unde să ne lăudăm și să ne creștem ego-urile. Altfel, la ce bun să ne umplem conturile cu sute de poze perfecte, citate adunate de prin cărți aproape mereu necitite sau melodii în jurul cărora se gravitează? Adevărul este unul singur: tânjim după o stare de bine. Și am ajuns, fără să ne dăm seama poate, să ne injectăm viețile cu tot felul de stimulente. Facebook-ul este unul. Dar la fel poate să fie și o ciocolată, o melodie ce te face să uiți sau o ieșire la alergat. Sau bicicleta, prietenul/prietena, muntele, cititul etc. Orice are menirea să îți ofere un boost de energie, pentru puțin, se încadrează în aceeași categorie. Evadezi un timp, doar pentru ca apoi să aluneci și mai jos în groapă. Și, uite așa, lăsăm fericirea autentică să treacă pe lângă noi. Când avem probleme, în loc să căutăm cauza, ne ocupăm de aparențe. Nu rezolvăm în profunzime, ci tencuim pereții cu soluții care nici nu durează, dar care și costă mai mult, pe termen lung. De asta e important ca acțiunile să fie analizate cât mai des și cât mai sincer: pentru a lua măsuri. Nu de alta, dar nimeni nu își dorește să se știe dependent, deși poate că e comod și confortabil astfel. Până la urmă, e vorba de a-ți limita libertatea și cui îi place în lanțuri? Așadar, gândește-te, data viitoare când postezi, la motivația care îți dă ghes: este ea una sănătoasă sau urmează să te macine în ascuns? Și nu uita: dacă vrei să scapi de gunoi, nu îl ascunzi sub un covor frumos, ci te chinui să îl arunci afară!     P.S: Acum, că e posibil ca toată viața să o ducem doar din stimulare în stimulare și din drog în drog, asta e altă poveste. Deocamdată să ne ocupăm de Facebook, dulciuri sau altele de genul, căci ajunge zilei necazul...

Citește mai mult

Așa cum eu te uit pe tine

Scris de | 10 01 2017 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Așa cum eu te uit pe tine

Tu să mă uiți, Așa cum eu te uit pe tine, Cu zvon adânc De nemurire, Ce-aduce mult a veșnicie, Ce-n suflete, Ea va să fie. Voi fi atunci nu rău, ci bine, Căci să te uit nu îmi doresc; Chiar rănile nu mi se-aline, Eu în putere-am să sporesc. Să nu te uit, dar Eu pe tine Așa cum m-ai uita, ușor… Căci lacrimile-ar fi prea pline, De-oftat amestecat cu dor, Și vorbe sparte în suspine, Ce-aduc a negru viitor....

Citește mai mult

Dor de tine

Scris de | 9 01 2017 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Dor de tine

De-ar fi să pleci, Oricând, oricum, oriunde, Rămâi, te rog, aici, pe veci. Doar tu cu mine-n șoapte, unde Eternitatea s-o petreci. Te-aș scrie-n versuri dimineața, Iubindu-ți chipu-n orice pas. Nu ți-ai visat așa, nicicând, tu viața, E tot ce vreau: nu mă lăsa ca să te...

Citește mai mult

Ce am învățat în 2016

Scris de | 8 01 2017 | Despre: reflectii | fără comentarii

Ce am învățat în 2016

Nimic nu ne marchează mai tare ca trecerea vremii, deși rar conștientizăm asta. Tindem, prea adesea, să lăsăm clipele să curgă fără să le apreciem valoarea și însemnătatea. Și astfel, darul cel mai important al vieții – timpul -, ne scapă printre degete, lipsindu-ne de fericirea ce e menit să ne-o ofere. Avem, totuși, segmente ce împart scurgerea lui către trecut: secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni și ani…Din toate, însă, parcă doar anii ne mai mișcă – pe celelalte, le lăsăm prea adesea să plece. Doar uneori le simțim graba, când sufletul ne e dispus să reflecteze… În jurul fragilei balanțe dintre ani se crează, mereu, rumoare. Astfel, se încropesc planuri, se întocmesc liste cu provocări, se gândesc noi schimbări. Dar cu ce a fost, cum rămâne? Cu tot șirul de clipe și evenimente, ce e de făcut? Căci nu poți îngropa trecutul așa, fără lecțiile (ne)învățate…Și, nu știu cum e în peisajul altora, dar în al meu o mulțime de aspecte merită adunate și puse la păstrare. De la aventuri de neuitat prin locuri necunoscute la surprize de tot felul sau de la provocări puse pe masa vieții până la eșecuri care să mă arunce în țărână, 2016 nu a rămas deloc dator! Mi-a arătat, în primul rând, cât de dinamică e viața: bune sunt planurile, dar, de cele mai multe ori, inutile. Mi-a adus oameni deosebiți, învățându-mă să mă bucur de ei atât cât îi am – nimic nu durează veșnic și cu atât mai mult relațiile. Mi-a dovedit, a nu știu câta oară, că libertatea e cel mai de preț lux și că singurătatea nu e decât o iluzie de care ne agățăm atunci când vrem să fugim de ceilalți. M-a învățat – greu, căci sunt un elev încăpățânat – că de la mine pleacă totul. Și că la mine se termină. Există, așadar, și egoism pozitiv ce se cere canalizat către a oferi lumii tot ce ai mai bun. Merită să experimentezi, să te autodepășești și să alergi după ce îți dorești, căci nu are cum să iasă decât bine. Și, dacă eșecul apare, îl iei ca atare și îți vezi de drum, care e problema? Mai mult, mi-a arătat că sinceritatea e singurul liant adevărat dintre suflete – cine nu te acceptă așa cum ești, nu te acceptă, de fapt, deloc. Așadar, permite-ți să fii întotdeauna tu, iar onestitatea să îți conducă pașii. Numai cei preocupați de beneficii vor pleca… Dar merită riscul. Căci doar când sari în gol simți că trăiești. Când spui cuvintele care îți macină sufletul. Când îndrăznești să alergi prin bălării. Când îți permiți să visezi departe. Când întorci spatele unei uși și te apuci de spart ziduri. Nimic nu se compară cu satisfacția că ai reușit acolo unde în trecut nu vedeai nicio speranță! Încearcă – rezultatele nu vor întârzia să apară! M-a obligat, 2016, să îmi revizuiesc așteptările. Am înțeles cât de mult ele mă reflectă pe mine și nu realitatea din jur. Așadar, acceptarea e cheia. Am observat că poți să o dai în bară și să te faci praf din orice prostie, iar ridicarea din cenușă e mai grea decât îmi place să recunosc. Nu poți să obții mereu ce îți dorești, dar întotdeauna merită să lupți pentru visuri. Indiferent cât de grea e calea, continuă! Mi-a predat,...

Citește mai mult

Ultimul apus

Scris de | 5 01 2017 | Despre: diverse | fără comentarii

Ultimul apus

Dacă s-ar putea, aș pune capăt clipelor. Le-aș aduna asiduu, iar apoi le-aș arunca în neant. Să zacă acolo, așa cum zace sufletul meu în timp ce te caută printre neguri. Sunt, însă, momente ce se cer oprite nu pentru că nu sunt de dorit să le trăiești ci, tocmai, pentru că sunt de neuitat. Ajungi, așadar, să îți dorești să te bucuri de frumos iarăși și iarăși. Reușești, în astfel de situații, să filtrezi ceea ce merită de balastul tristeții. Și, uneori, explorând astfel de cărări, ajungi să te regăsești. E incredibil cum ajută natura la decantarea esenței. Rare sunt tablourile, în mijlocul ei fiind, care să nu te lase mut de admirație. Simți, la nivel inconștient adesea, că te umpli cu energie pentru o viață întreagă. Nu e deloc de mirare, deci, că în inimă avem chemări către depărtări. Depărtări pe care nici vremea nu le poate apropia… Astfel, sub privirile ultimului apus, pe suflet mi-am pictat adiere de vânt. Am împletit-o cu pudră de zăpadă, iar apoi am decorat-o cu nuanțe de soare. Erau atât de calde, că ziceai că sunt rupte din tine! Așa, fără să vreau, mi s-a dus gândul încolo… Mi-ar fi plăcut să împărțim arta. Tu să fii acuarela, eu să fiu șevaletul. Tu să descrii gingășia, eu să ofer atitudinea. Tu să înveselești atmosfera, eu să aduc realism în culoare. Ne-am fi dat întâlnire în inimi și ne-am fi împăcat în gândiri. Am fi făcut, deci, pași către noi. Căci în viață, tot ce merită e despre împărțit la doi. Și așa știi pe cine ai în minte: îl vrei, cât mai adesea, lângă tine. Eu, astăzi, la capătul timpului din clepsidră, te-am căutat să privim nemurirea cu aceiași ochi. Tu, însă, te-ai distanțat spre efemer, închizându-i în urma ta…...

Citește mai mult

Chiar dacă nu-mi împarți iubirea

Scris de | 4 01 2017 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Chiar dacă nu-mi împarți iubirea

Simt inima în piept cum plânge, După-al tău chip ce n-am avut Și suferința-adânc mă strânge, Căci te-am pierdut, fără-nceput. Mi-e dor să uit de-a ta ființă, Să pot să-mi văd, frumos, de trai, Dar te găsesc ‘n-orice dorință – Nu vreau să pleci, ci să mai stai! Tu…îmi lipsești chiar prin prezență Și-aș da oricât să schimb un pas. Aș vrea s-opresc doar ce-i esență: Vreau ca să vreau să te pot las. Dar este tristă întâmplarea Pe-al vieții nesfârșit amar… Aș vrea să pot să-ți schimb visarea, Să știu că lupt, dar nu-n zadar. … Și-aș da orice să îi iau locul, Să mă iubești cum îl iubești… În suflet ți-aș aprinde focul Ca inima să-mi dăruiești. Dar nu-mi rămâne decât plânset Cu lacrimile-ascunse-n mine, Dar și speranța c-al tău umblet Îți va aduce numai bine. Căci tot ce vreau e fericirea Ce sper ca tu s-o poți avea, Chiar dacă nu-mi împarți iubirea, Chiar dacă tu nu-mi ești a...

Citește mai mult

Dedicație

Scris de | 3 01 2017 | Despre: diverse | fără comentarii

Dedicație

Despre acest subiect, dacă s-ar putea, nu m-aș pronunța deloc. Dar o sa adun, cu greu, câteva cuvinte. Nu atât pentru tine – pentru că tu vei fi, atunci când te voi întâlni, ceea ce ești – ci pentru mine, ca să știu să te recunosc și să nu te ratez. Bine, adevărul e că, dacă e să fie, nu prea o să te pot ocoli, dar unele riscuri nu merită niciodată asumate. Mi-ar plăcea să fii drăguță. Nu perfectă, dar frumoasă. Atentă cu tine, însă fără să exagerezi. M-aș bucura să îți placă naturalul, iar pentru tine oglinda să fie doar o prietenă fugitivă. Și asta nu pentru că nu ți-ar plăcea, ci pentru că știi că sunt multe lucruri mai importante de atât. Vei știi, astfel, că frumusețea înseamnă să fii ceea ce ești, nu ceea ce îți spun alții să fii. Îmi place să descopăr frumosul în toată profunzimea lui. E adevărat, un chip plăcut atrage, dar doar o inimă dedicată cucerește! Tu, mi-ar plăcea să fii fata aceea la care să mă uit în suflet și să mă pierd. Să știu că, atunci când sunt în preajma ta, nu mai sunt pe pământ, ci într-un univers infinit conturat doar de ceea ce ești. Mi-ar plăcea să fii ca un munte: maiestuoasă, provocatoare, contrastantă. Greu de descoperit, dar imposibil de uitat. Pătrunzătoare prin tărie, priveliște și noutate. Schimbătoare, dar, în același timp, statornică cum numai o stâncă poate să fie. Mi-ar plăcea să nu fii superficială. Societatea și ale ei iluzii să te lase rece. Să știi valoarea banilor și – mai ales – a timpului, iar hainele și pantofii să nu reprezinte totul. La fel și cu machiajul. Te-aș vrea să zâmbești. Larg, simplu și adesea. Iar pe chip aș vrea să îți fie așternută fericirea… Și aș mai vrea să pot să te iau cu mine. Pe munți, pe bicicletă prin lume sau pe oriunde ne-ar tăia capul. Știu, asta ar însemna să visezi îndrăzneț, să știi să te mulțumești cu puțin (material, că sufletește ai avea din plin!) și să înveți nonconformismul. Ar trebui să fii dură, hotărâtă, întreprinzătoare. Și nu, asta nu ți-ar știrbi deloc gingășia și feminitatea, ci ți-ar conferi atitudinea aia după care lumea se uită în jur, negăsind-o însă! Mi-ar plăcea să nu plângi. Decât de bucurie, când fericirea nu îți mai încape în suflet. Pentru frustrări și necazuri, știu că ai putea avea altă abordare: să le privești în ochi, să îți aduni forțele și să le învingi. Te știu că poți să fii puternică! Mi-ar plăcea să fii și liberă. Să îți alegi singură calea, pașii sau gândurile. Dacă vrei să râzi, mi-ar plăcea să râzi. Dacă vrei să alergi prin bălți, să alergi. Dacă să ieși îmbrăcată curcubeu pe stradă, să ieși. O să fiu și eu lângă tine, să îți țin de urât… Mi-ar plăcea să îți construiești propria viață. Să nu îți fie frică să încerci și să cazi sau să riști. Să ai curaj să îți definești propriile valori și să le respecți. Să te uiți la tine și să nu îți găsești defecte, ci să îți admiri calitățile. Te-aș vrea contra curentului, pe buze fluturându-ți mereu De ce nu?, în loc de clasicul De ce?… Pe tine te-aș vrea…să fii ciudată. Îndrăzneață, deși...

Citește mai mult

Am pierdut. Dar am luptat

Scris de | 29 12 2016 | Despre: reflectii | fără comentarii

Am pierdut. Dar am luptat

În singura bătălie cu adevărat importantă, am pierdut. Am luptat intens, dar în zadar. Nici sudoarea, nici sângele, nici durerea provocată nu au putut înclina balanța: capitularea e tot ce îmi rămâne. Nu am vrut să te iubesc. Am luptat cu tot ce sunt și tot ce am să fie altfel. Am scrâșnit din dinți, încercând să uit că te-am cunoscut. Am urlat în văzduhuri ca să pleci de la mine. Am scrijelit pereții inimii cu mesaje a disperare. M-am baricadat în suflet în încercarea de a nu te lăsa să pătrunzi… Tu, însă, erai deja acolo. Și chiar timpul, care ar trebui să te ajute să uiți, pe mine m-a lăsat la greu. Și la greu m-au lăsat toate. Chiar și tu, prin nepăsarea cu care îmi sărezi rănile. Îmi oferi cât să nu plec, dar niciodată suficient să îmi ajungă. Cu cât te descopăr mai mult, cu atât înfrângerea îmi e mai mare. Vreau să nu te vreau, dar nu pot să nu te am. Eu, care niciodată nu m-am rugat de nimeni, am ajuns să te implor să mă părăsești. Apropierea ta îmi este, în același timp, drog și salvare. Reprezinți leacul care mă vindecă de boala ce-mi ești. Ce-aș putea să mai fac? Să mă mulțumesc cu cât primesc, sperând că poate, cândva, o să obțin mai mult? Asta ar însemna nu doar eșec, ci moarte sigură, în chinuri…Să continui să lupt să te uit, că poate astfel renasc din cenușă? Asta știu deja că e-n zadar…Sau să mă zbat să te conving că mă iubești? De-aș știi că există o astfel de cale, aș investi și ce nu am să te obțin… Ți-aș arăta, astfel, ce e iubirea. Cea reală, nu forma ei idealizată pe care o aștepți să te lovească. Căci nu misterul, necunoscutul sau provocarea aduc fericirea. Să ai pe cineva care să îți stea aproape, iată ce contează! Și nu perfecțiunea e importantă, ci dedicarea. Nu cine te face să plângi merită, ci cel care se jertfește să îți șteargă din lacrimi. Iar sentimentele nu trebuie să fie extraordinare ca să fie autentice, ci tocmai din autenticitate și sinceritate izvorăște extraordinarul! Așadar, dragostea care merită nu e despre scânteie, ci despre lemnele care întrețin flacăra. Dar nu, nu regret că am pierdut. Și nu regret nici că am luptat. Căci doar astfel am ajuns să recunosc ceea ce, în străfunduri, știam de mult: te-aș putea iubi enorm, de m-ai...

Citește mai mult

Cum știi că ții la cineva

Scris de | 28 12 2016 | Despre: diverse | fără comentarii

Cum știi că ții la cineva

Lasă-mă să te ascult. Nu vreau altceva decât să îți primesc sufletul din palme. Răvășit, sfâșiat de probleme, plin de durere sau oricum ar fi…o să aștept aici să te ajut să-l reconstruiești. Indiferent de câți spini ai fi adunat, promit să îmi distrug mâinile îndepărtându-i. Nu uita, însă, să îmi povestești și fericirile. Am nevoie să știu că, atunci când ești bine și te bucuri de viață, mă vrei să mă ții de mână. Doar astfel o să înțeleg că sunt mai mult decât un umăr pe care să îți pleci capul sau decât o pernă pe care să îți verși lacrimile și suspinele. În viață, importanți nu sunt oamenii la care te gândești când îți e greu, ci sunt cei fără de care nu vrei să trăiești fericirea. Da, persoanele care îți umbresc zâmbetul, prin lipsa lor, sunt cele pe care le iubești cu adevărat! Și, deși poate fi greu să îți povestești durerile, doar bucuria îți arată la cine ții, de fapt. Știi, gândul nu te trădează: zboară, atunci când are parte de bine, doar la aceia cu care ai împărți totul. Când ești singură sau tristă, se oprește la cei de care ai nevoie, însă. De asta, important nu e acela fără de care nu poți trăi – important e cel fără care viața ta ar merge frumos înainte, dar îți impui să o oprești. De asta, dragostea e mai mult despre alegere, decât despre orice altceva… Așadar, lasă-mă, te rog, să te ascult. Dă-mi voie, dacă se poate, să îți citesc în suflet. Promit să mă mulțumesc cu speranța unei fericiri împărtășite.   „Împărtășește-mi, te rog, din fericire, nu-mi spune doar din ce te-apasă. Așa voi știi că sunt mai mult decât un umăr pe care poți să plângi când dai de greu… Tristețea da, poate că deschide, dar doar cine îți ascultă și bucuriile înseamnă mult pentru tine.”...

Citește mai mult