Blog


Dor de tine

Scris de | 9 01 2017 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Dor de tine

De-ar fi să pleci, Oricând, oricum, oriunde, Rămâi, te rog, aici, pe veci. Doar tu cu mine-n șoapte, unde Eternitatea s-o petreci. Te-aș scrie-n versuri dimineața, Iubindu-ți chipu-n orice pas. Nu ți-ai visat așa, nicicând, tu viața, E tot ce vreau: nu mă lăsa ca să te...

Citește mai mult

Ce am învățat în 2016

Scris de | 8 01 2017 | Despre: reflectii | fără comentarii

Ce am învățat în 2016

Nimic nu ne marchează mai tare ca trecerea vremii, deși rar conștientizăm asta. Tindem, prea adesea, să lăsăm clipele să curgă fără să le apreciem valoarea și însemnătatea. Și astfel, darul cel mai important al vieții – timpul -, ne scapă printre degete, lipsindu-ne de fericirea ce e menit să ne-o ofere. Avem, totuși, segmente ce împart scurgerea lui către trecut: secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni și ani…Din toate, însă, parcă doar anii ne mai mișcă – pe celelalte, le lăsăm prea adesea să plece. Doar uneori le simțim graba, când sufletul ne e dispus să reflecteze… În jurul fragilei balanțe dintre ani se crează, mereu, rumoare. Astfel, se încropesc planuri, se întocmesc liste cu provocări, se gândesc noi schimbări. Dar cu ce a fost, cum rămâne? Cu tot șirul de clipe și evenimente, ce e de făcut? Căci nu poți îngropa trecutul așa, fără lecțiile (ne)învățate…Și, nu știu cum e în peisajul altora, dar în al meu o mulțime de aspecte merită adunate și puse la păstrare. De la aventuri de neuitat prin locuri necunoscute la surprize de tot felul sau de la provocări puse pe masa vieții până la eșecuri care să mă arunce în țărână, 2016 nu a rămas deloc dator! Mi-a arătat, în primul rând, cât de dinamică e viața: bune sunt planurile, dar, de cele mai multe ori, inutile. Mi-a adus oameni deosebiți, învățându-mă să mă bucur de ei atât cât îi am – nimic nu durează veșnic și cu atât mai mult relațiile. Mi-a dovedit, a nu știu câta oară, că libertatea e cel mai de preț lux și că singurătatea nu e decât o iluzie de care ne agățăm atunci când vrem să fugim de ceilalți. M-a învățat – greu, căci sunt un elev încăpățânat – că de la mine pleacă totul. Și că la mine se termină. Există, așadar, și egoism pozitiv ce se cere canalizat către a oferi lumii tot ce ai mai bun. Merită să experimentezi, să te autodepășești și să alergi după ce îți dorești, căci nu are cum să iasă decât bine. Și, dacă eșecul apare, îl iei ca atare și îți vezi de drum, care e problema? Mai mult, mi-a arătat că sinceritatea e singurul liant adevărat dintre suflete – cine nu te acceptă așa cum ești, nu te acceptă, de fapt, deloc. Așadar, permite-ți să fii întotdeauna tu, iar onestitatea să îți conducă pașii. Numai cei preocupați de beneficii vor pleca… Dar merită riscul. Căci doar când sari în gol simți că trăiești. Când spui cuvintele care îți macină sufletul. Când îndrăznești să alergi prin bălării. Când îți permiți să visezi departe. Când întorci spatele unei uși și te apuci de spart ziduri. Nimic nu se compară cu satisfacția că ai reușit acolo unde în trecut nu vedeai nicio speranță! Încearcă – rezultatele nu vor întârzia să apară! M-a obligat, 2016, să îmi revizuiesc așteptările. Am înțeles cât de mult ele mă reflectă pe mine și nu realitatea din jur. Așadar, acceptarea e cheia. Am observat că poți să o dai în bară și să te faci praf din orice prostie, iar ridicarea din cenușă e mai grea decât îmi place să recunosc. Nu poți să obții mereu ce îți dorești, dar întotdeauna merită să lupți pentru visuri. Indiferent cât de grea e calea, continuă! Mi-a predat,...

Citește mai mult

Ultimul apus

Scris de | 5 01 2017 | Despre: diverse | fără comentarii

Ultimul apus

Dacă s-ar putea, aș pune capăt clipelor. Le-aș aduna asiduu, iar apoi le-aș arunca în neant. Să zacă acolo, așa cum zace sufletul meu în timp ce te caută printre neguri. Sunt, însă, momente ce se cer oprite nu pentru că nu sunt de dorit să le trăiești ci, tocmai, pentru că sunt de neuitat. Ajungi, așadar, să îți dorești să te bucuri de frumos iarăși și iarăși. Reușești, în astfel de situații, să filtrezi ceea ce merită de balastul tristeții. Și, uneori, explorând astfel de cărări, ajungi să te regăsești. E incredibil cum ajută natura la decantarea esenței. Rare sunt tablourile, în mijlocul ei fiind, care să nu te lase mut de admirație. Simți, la nivel inconștient adesea, că te umpli cu energie pentru o viață întreagă. Nu e deloc de mirare, deci, că în inimă avem chemări către depărtări. Depărtări pe care nici vremea nu le poate apropia… Astfel, sub privirile ultimului apus, pe suflet mi-am pictat adiere de vânt. Am împletit-o cu pudră de zăpadă, iar apoi am decorat-o cu nuanțe de soare. Erau atât de calde, că ziceai că sunt rupte din tine! Așa, fără să vreau, mi s-a dus gândul încolo… Mi-ar fi plăcut să împărțim arta. Tu să fii acuarela, eu să fiu șevaletul. Tu să descrii gingășia, eu să ofer atitudinea. Tu să înveselești atmosfera, eu să aduc realism în culoare. Ne-am fi dat întâlnire în inimi și ne-am fi împăcat în gândiri. Am fi făcut, deci, pași către noi. Căci în viață, tot ce merită e despre împărțit la doi. Și așa știi pe cine ai în minte: îl vrei, cât mai adesea, lângă tine. Eu, astăzi, la capătul timpului din clepsidră, te-am căutat să privim nemurirea cu aceiași ochi. Tu, însă, te-ai distanțat spre efemer, închizându-i în urma ta…...

Citește mai mult

Chiar dacă nu-mi împarți iubirea

Scris de | 4 01 2017 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Chiar dacă nu-mi împarți iubirea

Simt inima în piept cum plânge, După-al tău chip ce n-am avut Și suferința-adânc mă strânge, Căci te-am pierdut, fără-nceput. Mi-e dor să uit de-a ta ființă, Să pot să-mi văd, frumos, de trai, Dar te găsesc ‘n-orice dorință – Nu vreau să pleci, ci să mai stai! Tu…îmi lipsești chiar prin prezență Și-aș da oricât să schimb un pas. Aș vrea s-opresc doar ce-i esență: Vreau ca să vreau să te pot las. Dar este tristă întâmplarea Pe-al vieții nesfârșit amar… Aș vrea să pot să-ți schimb visarea, Să știu că lupt, dar nu-n zadar. … Și-aș da orice să îi iau locul, Să mă iubești cum îl iubești… În suflet ți-aș aprinde focul Ca inima să-mi dăruiești. Dar nu-mi rămâne decât plânset Cu lacrimile-ascunse-n mine, Dar și speranța c-al tău umblet Îți va aduce numai bine. Căci tot ce vreau e fericirea Ce sper ca tu s-o poți avea, Chiar dacă nu-mi împarți iubirea, Chiar dacă tu nu-mi ești a...

Citește mai mult

Dedicație

Scris de | 3 01 2017 | Despre: diverse | fără comentarii

Dedicație

Despre acest subiect, dacă s-ar putea, nu m-aș pronunța deloc. Dar o sa adun, cu greu, câteva cuvinte. Nu atât pentru tine – pentru că tu vei fi, atunci când te voi întâlni, ceea ce ești – ci pentru mine, ca să știu să te recunosc și să nu te ratez. Bine, adevărul e că, dacă e să fie, nu prea o să te pot ocoli, dar unele riscuri nu merită niciodată asumate. Mi-ar plăcea să fii drăguță. Nu perfectă, dar frumoasă. Atentă cu tine, însă fără să exagerezi. M-aș bucura să îți placă naturalul, iar pentru tine oglinda să fie doar o prietenă fugitivă. Și asta nu pentru că nu ți-ar plăcea, ci pentru că știi că sunt multe lucruri mai importante de atât. Vei știi, astfel, că frumusețea înseamnă să fii ceea ce ești, nu ceea ce îți spun alții să fii. Îmi place să descopăr frumosul în toată profunzimea lui. E adevărat, un chip plăcut atrage, dar doar o inimă dedicată cucerește! Tu, mi-ar plăcea să fii fata aceea la care să mă uit în suflet și să mă pierd. Să știu că, atunci când sunt în preajma ta, nu mai sunt pe pământ, ci într-un univers infinit conturat doar de ceea ce ești. Mi-ar plăcea să fii ca un munte: maiestuoasă, provocatoare, contrastantă. Greu de descoperit, dar imposibil de uitat. Pătrunzătoare prin tărie, priveliște și noutate. Schimbătoare, dar, în același timp, statornică cum numai o stâncă poate să fie. Mi-ar plăcea să nu fii superficială. Societatea și ale ei iluzii să te lase rece. Să știi valoarea banilor și – mai ales – a timpului, iar hainele și pantofii să nu reprezinte totul. La fel și cu machiajul. Te-aș vrea să zâmbești. Larg, simplu și adesea. Iar pe chip aș vrea să îți fie așternută fericirea… Și aș mai vrea să pot să te iau cu mine. Pe munți, pe bicicletă prin lume sau pe oriunde ne-ar tăia capul. Știu, asta ar însemna să visezi îndrăzneț, să știi să te mulțumești cu puțin (material, că sufletește ai avea din plin!) și să înveți nonconformismul. Ar trebui să fii dură, hotărâtă, întreprinzătoare. Și nu, asta nu ți-ar știrbi deloc gingășia și feminitatea, ci ți-ar conferi atitudinea aia după care lumea se uită în jur, negăsind-o însă! Mi-ar plăcea să nu plângi. Decât de bucurie, când fericirea nu îți mai încape în suflet. Pentru frustrări și necazuri, știu că ai putea avea altă abordare: să le privești în ochi, să îți aduni forțele și să le învingi. Te știu că poți să fii puternică! Mi-ar plăcea să fii și liberă. Să îți alegi singură calea, pașii sau gândurile. Dacă vrei să râzi, mi-ar plăcea să râzi. Dacă vrei să alergi prin bălți, să alergi. Dacă să ieși îmbrăcată curcubeu pe stradă, să ieși. O să fiu și eu lângă tine, să îți țin de urât… Mi-ar plăcea să îți construiești propria viață. Să nu îți fie frică să încerci și să cazi sau să riști. Să ai curaj să îți definești propriile valori și să le respecți. Să te uiți la tine și să nu îți găsești defecte, ci să îți admiri calitățile. Te-aș vrea contra curentului, pe buze fluturându-ți mereu De ce nu?, în loc de clasicul De ce?… Pe tine te-aș vrea…să fii ciudată. Îndrăzneață, deși...

Citește mai mult

Am pierdut. Dar am luptat

Scris de | 29 12 2016 | Despre: reflectii | fără comentarii

Am pierdut. Dar am luptat

În singura bătălie cu adevărat importantă, am pierdut. Am luptat intens, dar în zadar. Nici sudoarea, nici sângele, nici durerea provocată nu au putut înclina balanța: capitularea e tot ce îmi rămâne. Nu am vrut să te iubesc. Am luptat cu tot ce sunt și tot ce am să fie altfel. Am scrâșnit din dinți, încercând să uit că te-am cunoscut. Am urlat în văzduhuri ca să pleci de la mine. Am scrijelit pereții inimii cu mesaje a disperare. M-am baricadat în suflet în încercarea de a nu te lăsa să pătrunzi… Tu, însă, erai deja acolo. Și chiar timpul, care ar trebui să te ajute să uiți, pe mine m-a lăsat la greu. Și la greu m-au lăsat toate. Chiar și tu, prin nepăsarea cu care îmi sărezi rănile. Îmi oferi cât să nu plec, dar niciodată suficient să îmi ajungă. Cu cât te descopăr mai mult, cu atât înfrângerea îmi e mai mare. Vreau să nu te vreau, dar nu pot să nu te am. Eu, care niciodată nu m-am rugat de nimeni, am ajuns să te implor să mă părăsești. Apropierea ta îmi este, în același timp, drog și salvare. Reprezinți leacul care mă vindecă de boala ce-mi ești. Ce-aș putea să mai fac? Să mă mulțumesc cu cât primesc, sperând că poate, cândva, o să obțin mai mult? Asta ar însemna nu doar eșec, ci moarte sigură, în chinuri…Să continui să lupt să te uit, că poate astfel renasc din cenușă? Asta știu deja că e-n zadar…Sau să mă zbat să te conving că mă iubești? De-aș știi că există o astfel de cale, aș investi și ce nu am să te obțin… Ți-aș arăta, astfel, ce e iubirea. Cea reală, nu forma ei idealizată pe care o aștepți să te lovească. Căci nu misterul, necunoscutul sau provocarea aduc fericirea. Să ai pe cineva care să îți stea aproape, iată ce contează! Și nu perfecțiunea e importantă, ci dedicarea. Nu cine te face să plângi merită, ci cel care se jertfește să îți șteargă din lacrimi. Iar sentimentele nu trebuie să fie extraordinare ca să fie autentice, ci tocmai din autenticitate și sinceritate izvorăște extraordinarul! Așadar, dragostea care merită nu e despre scânteie, ci despre lemnele care întrețin flacăra. Dar nu, nu regret că am pierdut. Și nu regret nici că am luptat. Căci doar astfel am ajuns să recunosc ceea ce, în străfunduri, știam de mult: te-aș putea iubi enorm, de m-ai...

Citește mai mult

Cum știi că ții la cineva

Scris de | 28 12 2016 | Despre: diverse | fără comentarii

Cum știi că ții la cineva

Lasă-mă să te ascult. Nu vreau altceva decât să îți primesc sufletul din palme. Răvășit, sfâșiat de probleme, plin de durere sau oricum ar fi…o să aștept aici să te ajut să-l reconstruiești. Indiferent de câți spini ai fi adunat, promit să îmi distrug mâinile îndepărtându-i. Nu uita, însă, să îmi povestești și fericirile. Am nevoie să știu că, atunci când ești bine și te bucuri de viață, mă vrei să mă ții de mână. Doar astfel o să înțeleg că sunt mai mult decât un umăr pe care să îți pleci capul sau decât o pernă pe care să îți verși lacrimile și suspinele. În viață, importanți nu sunt oamenii la care te gândești când îți e greu, ci sunt cei fără de care nu vrei să trăiești fericirea. Da, persoanele care îți umbresc zâmbetul, prin lipsa lor, sunt cele pe care le iubești cu adevărat! Și, deși poate fi greu să îți povestești durerile, doar bucuria îți arată la cine ții, de fapt. Știi, gândul nu te trădează: zboară, atunci când are parte de bine, doar la aceia cu care ai împărți totul. Când ești singură sau tristă, se oprește la cei de care ai nevoie, însă. De asta, important nu e acela fără de care nu poți trăi – important e cel fără care viața ta ar merge frumos înainte, dar îți impui să o oprești. De asta, dragostea e mai mult despre alegere, decât despre orice altceva… Așadar, lasă-mă, te rog, să te ascult. Dă-mi voie, dacă se poate, să îți citesc în suflet. Promit să mă mulțumesc cu speranța unei fericiri împărtășite.   „Împărtășește-mi, te rog, din fericire, nu-mi spune doar din ce te-apasă. Așa voi știi că sunt mai mult decât un umăr pe care poți să plângi când dai de greu… Tristețea da, poate că deschide, dar doar cine îți ascultă și bucuriile înseamnă mult pentru tine.”...

Citește mai mult

De Crăciun și în anul ce vine

Scris de | 25 12 2016 | Despre: de meditat | fără comentarii

De Crăciun și în anul ce vine

Sunt multele trăirile și speranțele pe care sărbătorile și sfârșitul de an le trezesc în oameni. De la gânduri bune, urări frumoase și momente de retrospectivă la speranțe pentru un viitor mai bun, aspirații către ținte mai înalte sau dorințe de schimbare în bine. Cumva, pare că reușim să scoatem la iveală tot ce e mai bun din noi…pentru un timp. Pentru că, nu știu de ce, dar nimic din toate acestea nu durează. Cum prima zăpadă de toamnă la munte se topește la întâlnirea cu razele de soare, așa ni se distruge și bunătatea sub intemperiile obișnuinței vieții. Iar toată magia cu care ne îmbrăcăm în aceste zile de sărbătoare dispare subit, ca și când nici nu a existat. De asta, avem nevoie de mai mult. Lumea în care trăim merită mai mult. Oamenii pe care îi întâlnim tânjesc către mai mult. De aceea mi-ar plăcea ca tu să fii o astfel de rază de speranță în bezna egoismului cotidian. Mi-ar plăcea ca să ai un timp special Crăciunul acesta, iar anul ce vine să îi calce pe urme. Nu îți doresc multe, doar fericire. Suficientă să îți ajungă, astfel încât să ai și de oferit. Orice ți s-ar întâmpla, îmi doresc să înveți, să crești și să fii mai bun. Nu are rost traiul pe pământ, dacă rămâi tot cel care erai ieri. Iar progresul se face cu greu, pas cu pas, printre stropi de sudoare și scrâșnete din dinți, așa că niciodată să nu te sperii și să nu renunți. Ceea ce merită cere timp, iar timpul cere răbdare. Învață, așadar, să aștepți. Fii curajos, doar așa zilele îți vor oferi maximul. Îndrăznește să spargi rutina, chiar dacă uneori asta înseamnă să te arunci cu capul înainte spre văi. Vei fi uimit de cât de repede îți vor crește aripi! Iar zborul, odată deprins, nu-l vei mai putea uita indiferent de obstacole. Te va purta pe culmi nebănuite, oferindu-ți recompense și împliniri la care nici nu ai fi sperat. Vei realiza, atunci, că visarea e totul, iar determinarea e cea mai puternică cale. Alege, te rog, să speri. Fii tu oaza aceea de pozitivism roz într-o mare de cenușiu dens și apăsător. Rămâi cu picioarele pe pământ, dar nu ezita să umbli cu capul prin nori, căci de nicăieri nu se vede mai fain viața! Și, dacă uneori e nevoie, oferă tot ajutorul de care ești capabil. Nu te uita la ce primești în schimb sau la cine îți cere, învață să te pui pe tavă pentru ceilalți. O să te doară, o să plângi și o să suferi, dar cine a zis că binele e răsplătit doar cu bine? Să nu uiți, mi-ar plăcea, de tine. De visuri, de aspirații sau de dorințe. Învață să lupți pentru ce îți dorești, iar frica trimite-o departe de la tine. Dacă totuși, te bântuie, alege să o îmblânzești – poate fi un sfetnic bun atunci când sunteți în aceeași tabără. Fii, în anul ce vine, cea mai bună versiune a ta. Schimbă ceea ce vrei și trebuie schimbat. Întărește ceea ce îți place la tine și fii statornic în obiceiurile bune. Ai grijă să crești, zi de zi, către cel care poți deveni. Nu lupta în bătăliile altora, dar înarmează-te cu tot ce ai mai bun când vine vorba...

Citește mai mult

Tot ce ești

Scris de | 22 12 2016 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Tot ce ești

Chipul tău, în miez de iarnă, E frumos ca o poveste Ce aleargă pe cărarea Ce va fi și care este. Ochii tăi, în miez de iarnă, Sunt duioși ca o narcisă Ce se-alintă pe-o suflare Către mine-n vânt promisă. Buza ta, în miez de iarnă, Bate vesel provocare: „Voi veni din cer, departe Aducându-ți alinare”! Părul tău, în miez de iarnă, Radiază-n fulgi de nea… Buclele se joacă-aiurea Încurcând inima mea. Vorba ta, în miez de iarnă, Spune sensuri fără sens, Promulgând o-naintare Printr-un fum ce-l simt prea dens! Visul tău, în miez de iarnă, Fuge vesel nicăieri Alergând drumul speranței Către una dintre vreri. … Tot ce ești, în miez de iarnă, Bântuie a mea ființă; Face vraiște-n așteptare, Răvășind orice...

Citește mai mult

Ce a urmat după renunțarea la facultate

Scris de | 21 12 2016 | Despre: diverse | fără comentarii

Ce a urmat după renunțarea la facultate

Se împlinesc mai bine de trei ani de când am luat decizia – grea, dură și cu implicații majore – de a renunța la facultate. Tocmai terminasem anul II la Automatică și Calculatoare, în cadrul Politehnicii București. Am detaliat motivele, dar și cum am ajuns în situația respectivă în articolul scris chiar atunci, la cald: De ce am renunțat la facultate și ce am învățat din asta. Ei bine, timpul a trecut și îmi e clar că totul trebuie să aibă o continuare – nu atât pentru mine, cât pentru tinerii surprinși în aceeași fundătură. Totuși, textul acesta nu e în niciun caz pentru acei oameni care fug de muncă și de efortul pe care o școală îl implică. Din contră, se adresează celor care vor să facă ceva cu viața lor dar care, din cauza împrejurărilor, se găsesc pe drumul mai puțin potrivit. Dar, înainte să îți ofer câteva întrebări pe care trebuie să le iei în calcul când vine vorba despre a renunța/a nu renunța la facultatea în curs, să îți spun două-trei cuvinte despre cum a continuat viața mea. Pentru mine, primul an a fost cel mai greu an posibil, mai ales din cauza presiunii pe care toată lumea o punea asupra mea. Deși multora nu le păsa de parcursul meu de zi cu zi, decizia mea parcă i-a trezit la viață, provocând uimire și neînțelegere. Totuși, prea puțini au fost cei care au acceptat că așa e cel mai bine pentru mine și că merit susținut. De voie, de nevoie, a trebuit să mă întorc acasă, să locuiesc cu ai mei. Aici au existat destule tensiuni – multe normale – mai ales pentru că eu voiam să lucrez ca freelancer, iar ai mei părinți voiau măcar să îmi iau un job, dacă la altă facultate nu mă înscriu. De fapt, asta a fost marea problemă: acum ce faci? Pentru că nu știu de ce, dar oamenii cer de la ceilalți să aibă tot traseul bine definit în viitor – uitând, însă, că nu ai nevoie de o situație bună ca să renunți la una proastă. Pur și simplu, dacă ceva nu merge, nu merge și gata, nu stai să aștepți alternative! Deși mi-a fost greu la început, treptat lucrurile au început să se așeze, iar eforturile mele să aducă rezultate. Învățatul în domeniul pe care mi l-am propus a continuat, iar munca a început să fie tot mai ușoară și mai plăcută. Bănuții au început și ei să se adune mai ușor, deci se poate. Mai mult, am avut timp suficient pentru tot felul de activități care pentru mine sunt importante: am călătorit aproape 17.000 km pe bicicletă prin Europa, am scris două cărți (Europa în 80 de Zile și Munte, Vremuri, Depărtări), am fost speaker la TEDx Eroilor la Cluj, am mers pe munți, am citit cărți, am învățat design 2D și altele. Nimic extraordinar, într-adevăr, dar realizările mici și obișnuite sunt cele ce aduc satisfacție, pentru că ele ne arată că viața poate fi trăită și altfel. Adică totuși, ținând cont că de atunci mă întrețin singur, nu mai stau cu ai mei (nu că nu m-aș înțelege super cu părinții) și am flexibilitatea să îmi fac programul cum îmi doresc, eu zic că e mai mult decât suficient! Bineînțeles, ar fi fost...

Citește mai mult

Dimineți în doi

Scris de | 19 12 2016 | Despre: diverse | fără comentarii

Dimineți în doi

A fost o vreme când știam cum ar arăta o dimineață în doi. Sau când îmi puteam imagina, cel puțin. Pe atunci, nu era atâta dezordine în jur. Tabloul, chiar dacă insignifiant, era frumos. Nu plin de fițe și șabloane siropoase culese care de pe unde, ci pictat cu timiditate și emoție în culori gingașe de suflet. Pe alocuri, liniile mai puțin drepte trădau nerăbdare și teamă, în timp ce prin părți elementele nu se asortau ca la manual. Perfecțiunea nu există, însă, așa că toate aceste scăpări nevinovate întăreau și mai mult momentele de magie. Te-aș fi trezit…cu șoapte. Atent alese, cuvintele mele ar fi fost ca un zumzet de poveste menite să te răpească chiar și din cel mai frumos vis. Nu de alta, dar la ce bun să te pierzi pe tărâmuri imaginare, când eu îți pot oferi mult mai mult? Așa, fără să aștept mare lucru în schimb… Ți-aș cuprinde ființa, atent să nu stric vrăjile, și te-aș duce să vezi joaca fulgilor de nea de pe brațele vântului. Te-ai speria inițial, cu un tremur ascuns la mine pe piept, dar te-ai liniști curând, realizând că nu suntem decât noi – tu, femeia fericită cu chip de copilă și eu, copilul stingher în corp de bărbat. M-ai privi zâmbind, mai mult din ochi decât de pe buze, cerându-mi, fără cuvinte, să-ți spun că te iubesc. M-aș face că nu înțeleg…și, după ce te-aș așeza să te bucuri de minunatul spectacol al naturii, aș dispărea subit. Nu în neant – căci acolo nu aș pleca decât cu tine – ci în bucătărie, să îți aduc un ceai dulce-acrișor, cu lămâie. Pe umeri, ți-aș așeza o pătură să-ți țină de cald, dar aș renunța repede la ea, căci eu i-aș lua, cu îndrăzneală, locul. Aș sta așa, cu bărbia aproape de pieptul tău, ascultându-ți respirația, întrebându-mă dacă există susur mai blând pe lume. Savurând aroma puțin înțepătoare din cană, mi-ai da și mie să mă bucur cu tine. M-ai ales de ceva vreme și, de atunci, nimic nu te poate opri să încerci să îmi oferi ce ai mai bun. Nu îți iese întotdeauna, dar despre asta e vorba când se spune că „gestul contează”, nu? Brusc, tăcerea s-ar sparge, iar tu ai porni un șir imposibil despre cât de fericită ești, cât de mult te bucuri că mă ai și despre ce urmează să facem în viitor! Un viitor pe care nu ni-l prea creionăm, ci pe care îl împletim direct cu fapte. Ce dacă nu e strălucitor ca al altora? E al nostru, iar câtă vreme timpul implică „doi”, nimic altceva nu ar putea umbri cerul! Lăsându-te să îți amesteci visurile în vorbe, aș ieși să iau din puritatea pufului de nea și să ți-l suflu pe frunte…În sobă, aș pune să troznească lemne, iar eu m-aș opri să te admir dintr-o parte. Flăcările ți s-ar juca pe chip, iar fața ta radioasă mi-ar străpunge, pentru a nu știu câta oară, inima. Te-aș găsi nu doar frumoasă, ci imposibil de egalat. Aș realiza că, pentru mine, ești nimicul ce totul cuprinde, în timp ce reprezinți totul fără de care eu aș fi nimic…Când ți-ai deschide ochii, privirile ni s-ar intersecta, vinovate parcă. Tu ți-ai pleca pleoapele, iar eu mi-aș aminti, pentru a nu știu câta oară doar...

Citește mai mult

Sunt scriitor. Tu cine ești?

Scris de | 15 12 2016 | Despre: reflectii | fără comentarii

Sunt scriitor. Tu cine ești?

Deși mi-e greu să recunosc, rândurile următoare sunt despre mine – despre cel care am fost, dar și despre cel care vreau să devin. Mesajul acestora, dincolo de forma pe care or să o primească, e unul singur: sunt un scriitor și ar fi cazul să mă comport ca atare. Totul a început cu un vis, cândva departe în spatele timpului. Și, așa cum capătă contur toate visurile, și al meu la început a rămas nerostit. Era acolo, dar îl negam, pe motiv că nu e drumul ce mi se potrivește. Era ca atunci când știi ce trebuie să faci, dar, pentru că e greu și preferi căldura comodității, te faci că nu ai habar. Pur și simplu, bagi capul în nisip și aștepți să treacă vremea. Dintotdeauna, cuvintele „ce te faci când o să fii mare” mi-au pus capac. De ce trebuie să „mă fac…ceva”? îmi ziceam. Nu înțelegeam de ce oamenii sunt atât de preocupați de metode de a-și vinde timpul, când există atât de multe oportunități în care să îl investești. Dar, pentru că de multe ori libertatea e doar aparentă, am început să explorez opțiunile. Așa se face că, cel puțin de pe buze, am schimbat zeci de meserii. Geolog. Alpinist. Farmacist. Jurnalist. Avocat. Pastor. Inginer. Programator. Profesor. Psiholog. Speaker. Trainer. Călător profesionist (dacă există așa ceva). Antreprenor. Blogger. Graphic designer. Etc. Practic, dilema carierei e simplă: la care din domeniile bine plătite te pricepi și te gândești că ți-ar plăcea să le explorezi? Adică, în traducere liberă: ce se plătește bine și merită să înveți, fără să îți provoace nefericire 100%? Cu o astfel de mentalitate – mai mult indusă de societate decât acceptată conștient – am ales Facultatea de Automatică și Calculatoare. Domeniu bun, salarii mari și recunoaștere profesională din plin. Sclavie de lux, adică. Mi-am zis că mă chinui eu o vreme, dar măcar o să am bani și timp să fac și ce mă împlinește cu adevărat. Mentalitate păguboasă, știu, dar mentalitate ce se regăsește foarte des în jurul nostru. Cum era de așteptat – pentru că nu sunt genul de om care să înghită ceea ce nu îi place – am trântit ușa școlii și m-am apucat de a-mi croi propriul drum. Încotro și în ce fel? N-aveam nici cea mai mică idee – iar asta îmi inducea o frică paralizantă – dar nu conta. Calea mea era în altă parte, iar eu trebuia să o descopăr. Treptat, vechile visuri au început să se șteargă de praf și să îndrăznească să iasă la lumină. Am prins curaj să călătoresc. M-am apucat să învăț design, editare foto și formatare de carte. M-am reîntors la blogul lăsat în paragină și am investit serios în scris. Și atunci – deși nu pot izola momentul – s-a aprins luminița de la capătul tunelului: sunt un scriitor și trebuie să iau cuvintele și să le dau viață! Și, tot atunci, am înțeles de ce viața nu este despre ce te faci când o să fii mare, ci despre cine ești tu, de fapt, ca persoană. De asta schimbarea vine dintr-o modificare de paradigmă: trebuie să încetăm să ne definim pe baza joburilor pe care le avem și să începem să folosim visurile și aspirațiile în schimb. Am scris, până acum, două cărți. Poate că nu sunt grozave, sau poate că sunt. Poate...

Citește mai mult