Blog


[Jurnal de cicloturist 2016] Bonus: tragând linia de final

Scris de | 12 12 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Bonus: tragând linia de final

Așa cum spuneam, toate lucrurile au și un final, din păcate. Așa se face că, treptat, s-a terminat și excursia, dar și scrisul jurnalelor de călătorie. Și, oricât de amar ar fi gustul rămas, faptul că am obținut atâtea, compensează enorm. Cum au stat lucrurile? Păi, trebuie să menționez încă de la început că am fost norocoși – ploaia nu ne-a prea dat bătăi de cap, cu vântul nu ne-am luptat, iar probleme cu bicicletele sau cu oamenii nu am avut. De exemplu, comparativ cu prima excursie în care am făcut peste 20 pene, acum nu am făcut niciuna. Și tot așa, lucrurile chiar au mers bine, cu toate. Am parcurs traseul în buclă, cu plecare de acasă de la țară și întoarcere tot acolo. Ca țări, am străbătut: România, Ungaria, Slovacia, Polonia (un pic tare), Cehia, Austria, Germania (tot un pic), Elveția (si mai un pic), Italia, Slovenia, Croația, Serbia. În orașe importante nu prea am ajuns, decât în Liubliana, Zagreb și Belgrad. Dar ne-a fost suficient, accentul fiind să mergem prin munți, nu prin civilizație. Și așa am și făcut – am cucerit 18 pasuri, din care multe la altitudini considerabile. Stelvio, Gavia, Pordoi, Folzarego sunt doar câteva dintre ele, de prin Dolomiți. În România, am făcut Prislop și Jiu-Cerna, ultimul chiar pe drum forestier, dar nu numai. Am pedalat, în total, aproximativ 4500 km. Ne-a luat 35 de zile, dar am cam alergat. Am avut multe zile cu 130+ km parcurși, ultima zi fiind „regina”: 240 km, Curtea de Argeș – Cătina, Buzău. Ca dificultate, cel mai tare m-a omorât Stelvio. Să urci 20 km, 48 de serpentine și vreo 1500 m (până la 2760 adică) nu e deloc ușor! A doua zi, însă, a fost una din zilele în care m-am simțit cel mai obosit – am urcat Gavia (aprox 2600 m) și del Tonale (aprox 1900 m), dar efortul cumulat s-a simțit din plin. Legat de desfășurarea excursiei, a fost prima dată când am dormit numai la cort, astfel încât timp de 35 de zile nu am avut tangențe cu nimic din confortul unui trai obișnuit: pat moale, duș cald etc. Nici la mare nu am ajuns, deci și varianta cu „sub cerul liber” a căzut. Dar a fost fain, pe bune acum – nu e nici așa rău cum sună și nici așa greu cum pare. Ca porțiuni preferate, cu mâna pe inimă declar că sunt iremediabil îndrăgostit de munte. Și, deși nu urc eu prea bine, prefer să mă chinui pe serpentine, decât să învârt pedalele fără niciun rost prin câmpii. Zona Cortinei d’Ampezzo m-a cucerit, cu siguranță, făcându-mă să îmi doresc să revin. La fel și Belgrad-ul, care m-a surprins plăcut, e un oraș care chiar merită. Acestea fiind spuse, jurnalele le puteți citi aici, eu zic că sunt faine: http://bogdanmatei.ro/?s=jurnal+de+cicloturist. Fotografiile sunt pe Facebook, în albumul de aici: https://www.facebook.com/media/set/?set=a.1301857566522627.1073741895.100000951877257&type=1&l=25b24cdd7f. Iar dacă vreți să citiți mai mult despre astfel de excursii, cele două cărți ale mele vă așteaptă: http://bogdanmatei.ro/departari/ – mai am doar câteva exemplare, apropo. Așadar, dacă ați urmărit postările sau dacă descoperiți unele faine, dați-le un share, oamenii s-ar putea să vă fie recunoscători. La fel și cu achiziția cărții, poate nu sunteți pasionați sau nu vreți să dați banii, măcar răspândiți vestea, pe mine m-ar ajuta enorm! Săru’ mâna și mult spor...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] O zi cât o veșnicie (Ziua 35)

Scris de | 10 12 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] O zi cât o veșnicie (Ziua 35)

– Evelin!!! Mergem? îmi trezesc eu fratele, când soarele e deja de mult pe cer. – Unde? Hai să mai stăm! răspunde el, reluând discuția pe care o purtăm aproape în fiecare dimineață. Nu îndrăznesc să aduc vorba despre „poate ajungem azi acasă”, dar încerc măcar să grăbesc rutina plecării. Nu că el nu s-ar prinde, evident. În Curtea de Argeș ajungem relativ repede și, în parcarea de la Kaufland, ne umplem stomacurile cu un al doilea mic-dejun. Azi e imposibil să mâncăm prea mult, avem kilometri suficienți să balanseze uriașul aport de calorii! Drumul până la Câmpulung ne toacă atât fizic, cât și psihic. Îl știam ondulat, plin de cățărări și coborâri repetitive, dar realitatea mi se pare mai dură decât amintirea. În plus, căldura contribuie și ea la starea de disconfort, iar asfaltul prost mă cam face să îmi iau gândul de la atingerea țintei. Totuși, nu mă dau bătut, ci mă pierd în analiza zilelor excursiei ce se apropie cu mare viteză de final, în ciuda mersului nostru lent. E trist că tot ce e mai frumos în viață nu durează. Poate, însă, că doar așa putem aprecia frumosul, știind că ni se poate lua oricând. Trebuie să recunosc, nu am fost în apele mele în ultima lună, dar călătoria tot memorabilă rămâne. Mi-am atins visurile de a străbate Dolomiții (incluzând Stelvio) și de a pedala, destul de mult, prin Carpații României. Ne-am bucurat de vreme de vis (cu 2-3 mici excepții) și de peisaje rupte parcă din tablouri pictate de mâini divine. Mai mult, am beneficiat de o solitudine plăcută și caldă care, în loc să încurce, a ajutat la decantarea negurilor din suflete. Și, deși mă încântă că se termină – căci e fain să vezi ținta atinsă – puțină amărăciune pentru că ajung la final există. De asta pentru mine, cel puțin până acum, cam toate călătoriile au aromă de ciocolată neagră… Sosind la Câmpulung, realizez că abia am făcut 60 km din cei peste 220 din plan. E clar, o să fie o zi lungă și dură! De aici, suntem nevoiți să coborâm – pe hartă cel puțin – pe lângă Dâmbovița, până la Târgoviște. Cunosc traseul, l-am parcurs odată cu un prieten în sens invers, am făcut atunci Sinaia-Târgoviște-Câmpulung-Brașov într-o singură zi…Ce ploaie ne-a prins pe Rucăr-Bran! Și cum era să intrăm noi sub roțile unui camion de ciment care ne-a depășit când din sens opus îi venea mașină!…În fine, azi mergem cu atenție, încercăm să ne ferim noi de orice șofer iresponsabil, că oricum zona e plină de astfel de specimene. Garmin-ul nu mai are baterie, așa că trebuie să ne descurcăm în fosta Cetate de Scaun după ureche. Avem un unchi aici, dar mergem prea întins ca să avem timp să ne oprim să salutăm și să ne tragem sufletul. Totuși, la ieșirea din oraș, ne întâlnim cu câțiva bicicliști pe care, recunosc, aproape că nu-i băgăm în seamă. Ne bagă ei, însă: – Evelin! Bogdan! se aude unul dintre ei. Nu reușesc să mă dezmeticesc imediat, dar realizez că e unchiul de care ziceam. Vrea să facă o poză cu noi, înainte de se mira îndelung de cum putem ajunge noi în puținele ore rămase până acasă. Nu de alta, dar e aproape 17:00, iar suta de kilometri e...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Drumuri proaste, cățărări faine și surprize neprevăzute (Ziua 34)

Scris de | 6 12 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Drumuri proaste, cățărări faine și surprize neprevăzute (Ziua 34)

Deși am adormit printre picături, iată că ne trezim cerniți de raze de soare. Suntem tot pe marginea șoselei, în plină vizibilitate deja, pe malul veselului Jieț. Pentru că nu vrem să petrecem mai mult timp decât e nevoie cu cortul întins, strângem bagajele și ne apucăm să ne înfruptăm – se anunță o zi dificilă, cu urcări serioase și drumuri destul de proaste, așa că mâncăm cât cuprinde. Ulterior, fără prea multă tragere de inimă, ne avântăm la deal. Cățărarea spre Obârșia Lotrului începe lin, șerpuind pe marginea apei printre versanții abrupți ai muntelui. Asfaltul e încă bun, abia în a doua parte urmând ca acesta să lase loc drumului de țară cu rang de DJ. Deși nu ne grăbim, nu prea apucăm să ne încălzim înainte de a fi nevoiți să cuplăm motoarele pe porțiunile mai abrupte ale traseului. Ne bucurăm, însă, de răcoarea – prea răcoare, parcă! – dimineții, tot aruncând priviri către peisajele din jur. Pe nesimțite, tot căscând ochii și vorbind între noi, ne și surprindem în vârf – de ce nu-s toate cățărările așa?!? După ce ne îmbrăcăm bine, lăsăm roțile să se învârtă la vale, atât cât le permite starea jalnică a pavajului. Mai apoi, lăsând în urmă intersecția cu Transalpina, începem a creiona conturul Lacului Vidra, învârtind constant la pedale. De la niște căbănuțe, doi cicloturiști pornesc și ei, iar foarte curând ne depășesc, fără efort parcă. În Evelin se trezește ambiția-i caracteristică: – Hai să îi depășim și noi! îmi zice el. Și, deși nu sunt foarte încântat de idee, mărim ușor ritmul, cât să nu îi pierdem din vedere. Pentru că se opresc să facă câteva fotografii, ne regăsim foarte curând în față. Dar nu durează, căci ne lovește foamea și oprim, la rândul nostru, la umbra unor brazi falnici. Îi ajungem din urmă abia la intersecția către Stațiunea Vidra (oare mai e ceva pe acolo?), exact înainte de ultima urcare înainte de Voineasa. Ne oprim și noi să mai ronțăim puțin dar, pentru că Evelin întârzie, ei apucă să pornească înainte pe serpentine. Pentru că urc mai încet, plec și eu, urmând să fiu prins destul de curând, cel puțin teoretic. – Where are you from? îl întreb eu pe cel mai lent dintre cei doi, atunci când îl ajung din urmă. Iată că nu sunt cel mai lent de pe cățărare astăzi, îmi zic, în timp ce aștept răspunsul. – Hungary! nu întârzie acesta, printre respirații nu tocmai ușoare. Și ne întindem, cale de câteva curbe, să povestim despre călătorie, trasee și planuri. Totuși, pentru că nu vreau să fiu scos din ritm, sunt nevoit să îl las în urmă destul de repede. Tovarășul lui e tot în față, așa că îl alerg cât pot, tot uitându-mă peste umăr după al meu frate. Și, pentru că acesta încă întârzie, gândurile despre vreo pană sau altă problemă încep să își fac loc printre rotițele minții. Dar, pentru că nu am deloc dispoziție să urc de două ori aceeași bucată, decid să aștept câteva minute în vârf și abia apoi să văd ce-i de făcut. Curând se vede că îmi făceam probleme degeaba, Evelin vine ca locomotiva din spate, depășindu-mă pe nerăsuflate, pornit fiind în al întrece și pe celălalt ciclist. Eșuează, căci, probabil neștiind cât mai e până în...

Citește mai mult

Glossă (Cu tine pe munte)

Scris de | 4 12 2016 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Glossă (Cu tine pe munte)

Iubito, te-aș vrea cu mine pe munte, Să ne umplem de tot ce pe lume-i frumos… Gândul spre zări neînfricat ni se-avânte, Adunând al naturii regine prinos. Am merge în zări pe cărările toate, Visând așteptări uneori chiar cărunte, Le-am duce din suflet pe toate în fapte – Iubito, te-aș vreau cu mine pe munte. Aș vrea să fim singuri în toată splendoarea Ce muntele-oferă, de sus până jos! Aș vrea să-ncetăm, pentr-un timp, alergarea, Să ne umplem cu tot ce pe lume-i frumos. Ți-aș strânge ființa timid către mine De stihii ce-ades ar putea să-nspăimânte – Și-ar fi pentru veci, pentru noi, numai bine, Gândul spre zări neînfricat ni se-avânte. Și, deși poate-ar fi pași grei pe cale, Din toți am extrage ce-ar fi cu folos… Mergând ori la deal, zburând ori la vale, Adunând al naturii regine prinos. Adunând al naturii regine prinos, Gândul spre zări neînfricat ni se-avânte… Să ne umplem cu tot ce pe lume-i frumos: Iubito, te-aș vrea cu mine pe munte. 3 Decembrie 2016, Refugiul Diana, Piatra Craiului....

Citește mai mult

De Crăciunul ce vine

Scris de | 30 11 2016 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

De Crăciunul ce vine

Lasă-mă, de Crăciunul ce vine, Să stau să respir…sau să plec pe cărări, Ce duc ori spre rău, ce duc ori spre bine, Ce nasc aventură și-aduc doar mirări. Promit să nu fug chiar departe, Deși sufletele nu au distanță. Aleg pași mărunți, ca de șoapte, Ce-aduc, cam timid, a prestanță. O să râd pe cărarea de gheață Și-o să zburd printre fulgii de vis. Ființa-mi vioaie, deloc prea măreață Va cere, decisă, acorduri de bis. Cu ochii aprinși, voi citi printre stele Povești despre oameni ce-n inimi se-ascund. Sperând că-nvățând și-observând joc de iele, Mă-ntorc mai curat: în faptă și-n gând. Și fi-va-mi suflarea doar urmă de abur, Și corpul un dram ca de spirit pierdut. Aleg ‘nalte zări, refuzând praf de aur, De dragul a tot ce cândva aș fi vrut. Atunci o să tac, văzând nemurirea, Ce vine din timp și se-aruncă-n nimic. Atunci o să-aleg, refuzând stăpânirea Doar ceea ce-i bun, deși poate-i mic. Aleg, de Crăciunul ce vine din urmă, Să plec doar cu mine, aievea, la drum. Voi cerne adesea în palmă de brumă, Frânturi ca de chip ce renasc și din scrum. Visa-voi mereu că adun așteptarea, Și că stau pe-o planetă ah, draga de ea! Sperând, uneori, că te-ajunge chemarea, De-a-ți lua o planetă vecină cu-a...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] DN66A (Ziua 33)

Scris de | 28 11 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] DN66A (Ziua 33)

După stropii timizi de cu seară, iată că a venit timpul soarelui să troneze. Și, deși prognoza anunța ploi mai abundente, cel puțin deocamdată nu se vede niciun semn neplăcut la orizonturi. Așadar, nimic nu ne stă în cale să ne avântăm în mijlocul naturii, pe Drumul Național 66A, drum ce arată mai rău ca ulița de la țară de la bunica, dar al cărui viitor fusese strălucitor cândva. Pe scurt, acesta trebuia să fie modernizat de autorități și transformat într-o atracție turistică a zonei. Dar, așa cum au fost tocați o mulțime de alți bani cu alte proiecte menite să dezvolte turismul în Valea Jiului și acesta s-a transformat repede într-o istorie nefericită: într-o parte asfaltul se termină în mijlocul nicăieri-ului, iar în cealaltă nici nu începe. Cerna Sat e ultima localitate înainte de intrarea în pustiu – cale de câteva zeci de kilometri, nu suntem decât noi, pădurea și apa. Și noroiul, evident. Nu știm când a plouat dar, din cauza tăierilor constante de lemne, bălțile nu au avut niciun răgaz să se usuce. Așadar, încercăm să evităm cât mai multe cu putință, fără a ne descurca prea bine, din păcate. La Cheile Corcoaia facem o scurtă pauză, mergând pe rând să vedem minunăția. E interesantă săpătura șuvoaielor și modul în care natura s-a jucat cu elementele. Deși în zonă pescuitul este interzis, un pescar își face de cap neinteresându-l cu nimic interdicția – cum să nu iubești România? Continuând, ajungem pe barajul Iovanu, un uriaș lac de acumulare aruncat pe văile munților. Slalomul pe malul apei e teribil de lung, dându-ne impresia că ne-am pierdut într-un altfel de mit al lui Sisif. Mai mult, urcările și coborârile alternează constant, dar nu ne putem bucura de niciunele, căci drumul e tot numai piatră, apă și gropi. Astfel, viteza de deplasare dacă depășește, sporadic, 10 km/h. Realizăm, în ciuda voinței noastre, că întâlnirea cu asfaltul e tare departe… După aproape o veșnicie plină de nenumărate emoții, sosim la coada lacului. Peisajul e de vis, cu oglinda valurilor Cernei sclipind fantastic în razele zglobii ale soarelui. Verdele tomnatic al copacilor se aruncă, cu sete, de pe versanți. Timid, triluri de păsărele completează, duios, atmosfera. Căutăm Izbucul Cernei, dar îl căutăm în zadar. Abia târziu, când ne întâlnim cu un grup de bicicliști pe mountain bike-uri, aflăm unde era acest, de fapt. Nu ne mai întoarcem, ci îi dăm pe cățărarea ce nu știm cât e de lungă către Câmpu lui Neag. Unul din băieții din gașcă ne trimite, ca o încurajare, o strigare: – Imposibil să urcați pe ele până sus! Ne bufnește râsul. Avem experiență multă în spate și știm exact ce putem face. De asta e bine să încerci cât mai multe și să te lupți să ieși din zona de confort cât mai des, ca să știi unde și cât poți să te bazezi pe tine! Noi, cu pasuri ca Stelvio, Gavia, Iseran și Grossglockner parcurse ne simțim aproape invincibili. Nu că am fi astfel, dar sigur o urcare de câțiva kilometri, chiar pe drum pietruit, nu e un capăt de țară. Totuși, terenul nu e deloc prietenos, iar pantă nu e facilă. Iar faptul că nu știm cât de lungă e cățărarea ne toacă psihic. Sub noi, bicicletele plâng. Trebuie că le e și lor greu...

Citește mai mult

Spre nicăieri

Scris de | 26 11 2016 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Spre nicăieri

De-ar fi s-aleg doar eu distanța Aș lua nimic, să fie scurt. De aș putea-nclina balanța M-aș rezuma la aș fi vrut. De aș avea un drum în față Aș sta pe loc, să mă decid. De aș putea croi o viață Aș da la schimb un pic de vid. De aș vedea prin strălucire Aș sta blocat ca să admir. De aș putea fura iubire Aș umple-un borcănaș de mir. De aș putea cuprinde zarea Te-aș lua pe tine din frumos. De aș putea simți mirarea N-aș vrea nimic mai glorios. De aș putea sufla durerea Aș mai păstra puțin din ea. De mi-aș putea alege vrerea Aș vrea-o ca să fie-a mea. De aș gândi chiar nemurirea N-aș sta s-aud deloc de ieri… Ci aș goni cu viețuirea Anost, stingher, spre...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] De la Nera la Cerna vizitând, neconvențional, Herculanele (Ziua 32)

Scris de | 22 11 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] De la Nera la Cerna vizitând, neconvențional, Herculanele (Ziua 32)

Soarele pe care îl așteptam odată cu zorii nu a apărut, dar măcar putem să ne bucurăm că nu plouă. Totuși, cafeaua de nori de pe cer e atât de amenințătoare că, dacă am putea, nu am ieși deloc din cort. În plus, vântul se umflă și el furios în orice găsește în cale, iar frigul mușcă din noi ca în Noiembrie… Plecăm la drum cu inima strânsă, încercând să profităm de mila naturii. Din păcate, durează mult prea mult până ne încălzim așa că ne mișcăm extrem de încet. Oprim des – la magazin, la cules de mure, la băut/lăsat de apă -, deci kilometri nu prea se adună. Relieful, pe de altă parte, ne place tare. Mie îmi e, într-un fel, cunoscut, dar trebuie să recunosc că am uitat cam tot ce e important. Oare așa o să se întâmple și cu toate amintirile din excursiile acestea ulterioare? Pentru că din acea primă călătorie pe bicicletă nu am rămas decât cu frânturi…Totuși, rețin unde am mâncat înghețată ieftină cu 4 ani în urmă, așa că repet istoria. Nu are nimic special, recunosc, dar să cumperi înghețată cu 1.5 lei în mijlocul nowhere-ului e ceva de neratat, până la urmă! Continuând, lăsăm Nera în spate și, după o scurtă cățărare, îi dăm la vale către Iablanița. Aici terminăm ultimele rezerve de mâncare, deci dacă speranța cum că în Herculane găsim magazine mai variate nu se împlinește, o să fie cel puțin interesant. Dar uneori lucrurile merg și bine, iar în oraș găsim un supermarket cu ceva mai multe produse și o piață de unde cumpărăm roșii și castraveți cât să nu murim de foame. Stațiunea ne trezește și ea amintiri nenumărate, răscolindu-ne cu totul. Realizez că iubesc Valea Cernei încă de când am fost prima dată prin zonă, într-un concediu cu ai mei părinți. Ulterior, am mai ajuns de 2 ori prin vale și prin munții din preajmă, dar tot simt că nu e de ajuns. De fapt, nu cred că m-ar deranja să revin periodic, mai ales că am niște trasee-restanță de bifat. 🙂 Intrând mai adânc printre vechile clădiri, nu ne e greu să observăm că lucrurile încep să se miște. Ceea ce nu demult era o paragină totală parcă începe să prindă, treptat, viață. Ba mai mult, dăm de nenumărați turiști ceea ce înseamnă că ușor, ușor Herculane reapare pe radare. Că nu ar fi trebuit să dispară niciodată, ținând cont de istoria și potențialul acesteia, e deja altă poveste. Înainte să ne continuăm călătoria, facem o mică imprudență și intrăm într-una din clădirile ce adăpostea „băile” de pe vremuri. Habar nu avem cât e de veche, dar ne uimește modul în care a fost gândită, organizată și construită. Nu exagerez dacă spun că, în anii ei de glorie, clădirea era o splendoare! – E incredibil ce e înăuntru! vine și Evelin cu impresia. Mai departe, drumul urcă pe lângă Cerna către Târgu Jiu. Noi, însă, avem alte planuri. După ce trecem de manelizările din jurul izvoarelor termale – rulote, corturi, mașini puhoi, mici și fum, mizerie și muzică să-ți bubuie urechile – virăm ușor la stânga către Cerna Sat. Deși lăsăm asfaltul în urmă, suntem optimiști că o să fie bine. În afară că avem de parcurs conturul Lacului Valea lui Iovan și de trecut...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Deschizând sacul cu dor: înapoi în România (Ziua 31)

Scris de | 19 11 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Deschizând sacul cu dor: înapoi în România (Ziua 31)

– De unde veniți? vine întrebarea, imediat ce sosim în vama de la Naidăș. – Nordul Italiei! răspundem noi, în timp ce ne primim actele înapoi. – Și cum a fost? Cât timp v-a luat? – O lună a durat, doar că mai avem puțin până acasă. Iar de fost…a fost super! Și obositor, din când în când, dar a meritat din plin! – Oho, da, până la Buzău mai e o distanță bună! vine și concluzia doamnei. Să aveți drum bun! Îi mulțumim și, după ce trecem pe la persoana care trebuia să ne verifice bagajele cu privire la ce produse aducem din afara Uniunii Europene (Serbia), ne uităm după un loc unde să putem opri un timp să facem socotelile cuvenite. Am parcurs deja aproape 70 km pe ziua în curs, dar i-am simțit ca o infinitate. E apăsător, într-un fel, să îți dorești cu orice preț să ajungi, dar să nu poți face mare lucru să grăbești lucrurile! Așa că, deși am plecat la o oră rezonabilă ținând cont de cei 185 km pedalați anterior, distanța s-a tocat cu încetinitorul. E adevărat, la impresie a contribuit și lipsa variației de peisaj și căldura teribilă, dar tot dorul de casă a fost ingredientul principal… Pentru că nu știu cum e în cazul altora, dar într-al meu, oricât de frumos și interesant ar fi prin alte părți, tot trebuie să revin în țară, după un timp. De asta nu pot deloc să îi înțeleg pe cei care pleacă și uită să revină…Și asta nu că ar fi România nu știu ce rai – ba din contră! – dar este totuși acasă, iar originea nu trebuie târguită niciodată! Scot harta, negociez puțin cu Evelin dacă să o luăm pe Oravița-Anina-Herculane sau pe neasfaltate și apoi dăm un telefon să rupem tăcerea de câteva zile dintre noi și cei dragi: – Vă sun eu? Ce s-a întâmplat? vine răspunsul mamei de la celălalt capăt. – Nimic nu s-a întâmplat, doar că am intrat în țară. – Cum să intrați în țară? Cu ce ați venit? continuă ea discuția, în timp ce îngrijorarea îi crește în glas. – Cu bicicletele, cu ce altceva să venim?!? răspund eu, amuzându-mă copios. – Păi da, dar acum trei zile abia ajungeați în Bosnia… – Da, doar că am tras și noi puțin, atâta tot! aduc eu ultimele lămuriri. În fine, hai că vorbim diseară mai mult… Și, după ce ne luăm „la revedere”, ne pregătim de plecare. Mai zăbovim un pic trimițând 2-3 SMS-uri în stânga și dreapta, dar apoi nimic nu ne mai stă împotrivă. Nimic dacă nu punem la socoteală drumul de câmp pe care tocmai am intrat și pe care abia dacă ne putem deplasa cu 10 km/h! Totuși, știm că nu e foarte lung, așa că nu ne deranjează foarte tare, ba chiar ne relaxăm – am ajuns în România și, deocamdată, asta contează cel mai mult! De la asfalt, continuăm spre Sască Montană, un sătuc camuflat de munte, uitare și sărăcie. Dintr-un magazin din care nu prea ai ce alege ne facem cumpărăturile pentru următoarele zile. Apoi, ne grăbim spre cățărarea zilei ce urmează să ne ducă în Șopot. Bineînțeles, revenim la pământ și pietre, căci timpul a avut grijă să măture pavajul. Ce nu a reuși acesta, însă, e...

Citește mai mult

Cuvinte pe portativ de vreme

Scris de | 16 11 2016 | Despre: de meditat | 1 comentariu

Cuvinte pe portativ de vreme

Dacă e ceva cu adevărat sfâșietor pe lumea asta, atunci e trecerea timpului. Nimic nu doare mai tare, mai adânc și mai nesfârșit ca observarea clipelor care zboară într-un neant absolut. Acum ești, dar imediat devii o amintire. Nu apuci să deschizi bine ochii, că și trebuie să îi închizi. Pe nesimțite, nu rămâi decât o umbră. Momentele se clădesc peste momente. Secundele se aleargă unele pe altele, iar minutele se înșiră la coada cu vată de zahăr. Orele zboară, iar zilele se adună în pachete de câte șapte. Nici săptămânile și nici lunile nu durează. Anotimpurile…oh! anotimpurile se joacă exact ca în curtea școlii: le vezi și nu le mai vezi, sunt și nu mai sunt. Anii se duc și ei. Și, uite așa, se duc și viețile: în liniște, printre aglomerări de activități banale ce nu îți lasă în suflet decât dorul pentru ceva mai mult. Totuși, nu goana vremii e înspăimântătoare, ci irosirea ei. Când trăiești, timpul îți e suficient. Nici nu vrei mai mult decât ți s-a dat, ci înveți să profiți de fiecare fericire. Și, fără să îți dai seama măcar, ajungi să numeri bucuriile, nu tic-tac-urile apăsătoare ale ceasului. Sufletul știe ce vrea. Inima…se zice că și ea. Doar noi ne încăpățânăm să zicem altfel! Sunt, însă, suflări de vânt pe care nu le putem controla. Culori pe care nu le putem determina. Texturi pe care nu le alegem, dar de care ne-am putea bucura. Până la urmă, în vâltoarea curenților nu poți să zbori, poți doar să te lași purtat! Și da, nimic nu se simte mai bine decât detașarea de ceea ce nu poate fi schimbat!… Privind pe geam, realizez că e aproape Decembrie. Nu, nu ninge. Doar frigul îngheață cotloanele ființei, răscolind amintirile. Vreau să fie și vară, vreau să vină și iarna. Le-aș zbate, amestecându-le în globul de sticlă al mâinilor mele, până s-ar contopi. Doar așa aș uita cât de trecător sunt prin glod… Totul e departe. Și ce simt aproape, știu că e o iluzie. Doar lipsa de curaj contează. De aici, cel mai adesea, și lipsa și groaza de timp. Până la urmă, numai cel care nu a trăit se teme de...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Când orizontul nu-ți aparține (Ziua 30)

Scris de | 15 11 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Când orizontul nu-ți aparține (Ziua 30)

Deși ne-am propus de cu seara să rupem gura târgului, de trezit tot târziu ne trezim. De plecat…nu mai zic! Eu și Evelin avem – nici nu se putea altfel – priorități total diferite: el preferă plecatul cât mai nematinal și pedalatul până în noapte, pe când mie îmi place exact invers. Mai mult, el e pentru alergat cât cuprinde, pe când eu sunt pentru un mers mai domol, mai respirabil. Așa că, vrem-nu vrem, trebuie să ne împăcăm cumva. Ținta, pentru ziua în curs, e să trecem de Belgrad. Speram noi să avem până în 150 km de parcurs, dar un indicator rătăcit în ultimul oraș al Bosniei ne anunță cruda realitate: 175 km. Goliți de tot entuziasmul, parcă nici nu ne mai vine să tragem, ținând cont că obiectivul pare atât de imposibil de atins! Nu că ar fi fost kilometrii chiar mulți, dar vrem neapărat să și vizităm puțin orașul, iar asta ia ceva timp. În plus, nici mâncare nu mai avem suficientă, deci trebuie să ținem cont și de o oprire la un supermarket… Până la graniță abia dacă apucăm să ne încălzim bine mușchii, dar stomacurile deja ne cer resurse. De nevoie, primul lucru pe care îl facem în Serbia este, așadar, să mâncăm. Nu e nici dimineață, dar nu e nici prânz, așa că habar n-am la ce masă să încadrez gustarea aceasta negândită…Totuși, nu zăbovim mult, iar rezultatele chiar se văd: de acum putem menține viteza de 30 km/h fără foarte mult efort, deși soarele arde cu putere, încingându-ne la maximum. Cu drumurile avem iarăși probleme, căci contextul e de așa natură încât e super ușor să greșești. Liniile sunt drepte și interminabile, iar localitățile sunt rare și fără pic de indicatoare – ne simțim ca într-un „no man’s land” de unde scapă doar cine e mai priceput. Într-un final, ca după o eternitate, găsim traseul potrivit, deși tot trebuie să pornesc Garmin-ul din când în când. Traseul, pe ruta Sremska Mitrovica-Ruma-Stara Pazova, ne poartă mult mai prin nord decât ne-am dori, dar chiar nu avem altă opțiune la îndemână, autostrada încurcând grav treburile. Faptul că am găsit varianta cea bună, însă, ne face să nu ne mai stresăm și să ne putem axa 100% pe învârtitul pedalelor. Rezultatele se văd și ele, cu ochiul liber, căci kilometrii se toacă incredibil sub privirile acelorași câmpuri nesfârșite, cultivate sau nu, dar parcă înghețate toate către orizont… De nicăieri și pe neobservate, o ploaie caldă se pornește pe fugă, răcorindu-ne nu doar corpurile încordate, ci și sufletele nerăbdătoare. Mare binecuvântare poate să fie un duș din acesta natural când afară e caniculă! Mai mult, parcă și natura se înviorează puțin, iar mirosul de praf umed îmi răscolește, cu totul, ființa. Realizez că, exceptând vreo situație total neprevăzută, nimic nu o să ne oprească să nu atingem capitala – atingerea cerului ne dă, fără să ne dăm seama, puterea să continuăm orice ar fi. În Belgrad ne facem intrarea în stil mare, cu capetele sus și zâmbete largi pe chipuri. Alegem să nu mergem pe pista de lângă Dunăre, căci, rămânând pe stradă, avem posibilitatea să luăm mai bine pulsul metropolei… Prima impresie e una super bună, nu ne-am fi așteptat niciodată că vecinii noștri să aibă o asemenea capitală! Bine, îi ajută și natura, oferindu-le...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Pe drumul către Serbia (Ziua 29)

Scris de | 13 11 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Pe drumul către Serbia (Ziua 29)

Lumina soarelui ne scoate, fără să ne ofere și niște entuziasm însă, afară din cort. Suntem leneși în dimineața asta, așa că nu ne grăbim cu niciuna din activitățile matinale. Fără să vrem, realizăm că ne-am cam plictisit. Iar plictiseala nu e cauzată atât de repetivitatea zilelor, cât de repetivitatea peisajului. Și, deocamdată, încă e acceptabil – mai avem ceva dealuri în program – dar curând urmează să ne afundăm, cu totul, în câmpiile Serbiei. Relieful mai vălurit vine, însă, la pachet și cu un necesar mai mare de efort. Așa e în viață: nu poți să ai bine fără rău și nici rău fără bine. Totuși, kilometrii se toacă frumos un timp, cel puțin până în orășelul numit Gracanica. De aici, virăm în unghi de 90 de grade către stânga și începem una din cele mai lungi cățărări din țară. Panta serioasă combinată cu căldura deloc de neglijat ne face să mergem mai încet decât ne-ar plăcea. Dar avem parte de o consolare delicioasă: prune mari, bine coapte, zemoase și aromate culese proaspete de pe marginea drumului! Vegetația, deși e aproape ca la noi, nu îmi place. Fără să vreau, am rămas cu impresia trecută din sudul Bosniei unde clima era mediteraneană, totul căpătând o atmosferă îndepărtată și diferită. Pe aici, însă, nu ne lovim decât de aceleași păduri de foioase și poieni, aceiași pomi fructiferi și aceleași dealuri ce aduc enorm a România. Până la urmă, asta e geografia: aceeași climă înseamnă aceleași plante, nu? Spre seară ajungem și în Brcko, orasul-reședință al aceluiași district. Acesta reprezintă, într-un fel, zona neutră a țării, fiind situat între cele două mari „subțări”: Republica Srpska și Federația Bosnia (e tare ciudată administrarea pe la ei). De fapt, aparține de ambele, iar cetățenii trebuie să își aleagă cu ce parte să voteze, se pare. Complicat tare, știu, dar măcar nu au granițe „reale” între regiuni – oricum, e incredibil ce efecte poate să aibă războaiele și naționalismul exagerat! De campat, campăm pe un câmp, în spatele unor lanuri de porumb ce ne duc cu gândul la nesfârșitul câmpiilor ce or să urmeze. Nu e chiar cea mai curată zonă, dar iarba drumului de pământ e chiar în regulă. Ziua următoare ne așteaptă Serbia, penultima țară a călătoriei. Fără să vrem, realizăm că dorul de casă s-a cam adunat…   Datele zilei: 138 km, Prnjavor – Brcko (BiH). Track...

Citește mai mult