Blog


De Crăciun și în anul ce vine

Scris de | 25 12 2016 | Despre: de meditat | fără comentarii

De Crăciun și în anul ce vine

Sunt multele trăirile și speranțele pe care sărbătorile și sfârșitul de an le trezesc în oameni. De la gânduri bune, urări frumoase și momente de retrospectivă la speranțe pentru un viitor mai bun, aspirații către ținte mai înalte sau dorințe de schimbare în bine. Cumva, pare că reușim să scoatem la iveală tot ce e mai bun din noi…pentru un timp. Pentru că, nu știu de ce, dar nimic din toate acestea nu durează. Cum prima zăpadă de toamnă la munte se topește la întâlnirea cu razele de soare, așa ni se distruge și bunătatea sub intemperiile obișnuinței vieții. Iar toată magia cu care ne îmbrăcăm în aceste zile de sărbătoare dispare subit, ca și când nici nu a existat. De asta, avem nevoie de mai mult. Lumea în care trăim merită mai mult. Oamenii pe care îi întâlnim tânjesc către mai mult. De aceea mi-ar plăcea ca tu să fii o astfel de rază de speranță în bezna egoismului cotidian. Mi-ar plăcea ca să ai un timp special Crăciunul acesta, iar anul ce vine să îi calce pe urme. Nu îți doresc multe, doar fericire. Suficientă să îți ajungă, astfel încât să ai și de oferit. Orice ți s-ar întâmpla, îmi doresc să înveți, să crești și să fii mai bun. Nu are rost traiul pe pământ, dacă rămâi tot cel care erai ieri. Iar progresul se face cu greu, pas cu pas, printre stropi de sudoare și scrâșnete din dinți, așa că niciodată să nu te sperii și să nu renunți. Ceea ce merită cere timp, iar timpul cere răbdare. Învață, așadar, să aștepți. Fii curajos, doar așa zilele îți vor oferi maximul. Îndrăznește să spargi rutina, chiar dacă uneori asta înseamnă să te arunci cu capul înainte spre văi. Vei fi uimit de cât de repede îți vor crește aripi! Iar zborul, odată deprins, nu-l vei mai putea uita indiferent de obstacole. Te va purta pe culmi nebănuite, oferindu-ți recompense și împliniri la care nici nu ai fi sperat. Vei realiza, atunci, că visarea e totul, iar determinarea e cea mai puternică cale. Alege, te rog, să speri. Fii tu oaza aceea de pozitivism roz într-o mare de cenușiu dens și apăsător. Rămâi cu picioarele pe pământ, dar nu ezita să umbli cu capul prin nori, căci de nicăieri nu se vede mai fain viața! Și, dacă uneori e nevoie, oferă tot ajutorul de care ești capabil. Nu te uita la ce primești în schimb sau la cine îți cere, învață să te pui pe tavă pentru ceilalți. O să te doară, o să plângi și o să suferi, dar cine a zis că binele e răsplătit doar cu bine? Să nu uiți, mi-ar plăcea, de tine. De visuri, de aspirații sau de dorințe. Învață să lupți pentru ce îți dorești, iar frica trimite-o departe de la tine. Dacă totuși, te bântuie, alege să o îmblânzești – poate fi un sfetnic bun atunci când sunteți în aceeași tabără. Fii, în anul ce vine, cea mai bună versiune a ta. Schimbă ceea ce vrei și trebuie schimbat. Întărește ceea ce îți place la tine și fii statornic în obiceiurile bune. Ai grijă să crești, zi de zi, către cel care poți deveni. Nu lupta în bătăliile altora, dar înarmează-te cu tot ce ai mai bun când vine vorba...

Citește mai mult

Tot ce ești

Scris de | 22 12 2016 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Tot ce ești

Chipul tău, în miez de iarnă, E frumos ca o poveste Ce aleargă pe cărarea Ce va fi și care este. Ochii tăi, în miez de iarnă, Sunt duioși ca o narcisă Ce se-alintă pe-o suflare Către mine-n vânt promisă. Buza ta, în miez de iarnă, Bate vesel provocare: „Voi veni din cer, departe Aducându-ți alinare”! Părul tău, în miez de iarnă, Radiază-n fulgi de nea… Buclele se joacă-aiurea Încurcând inima mea. Vorba ta, în miez de iarnă, Spune sensuri fără sens, Promulgând o-naintare Printr-un fum ce-l simt prea dens! Visul tău, în miez de iarnă, Fuge vesel nicăieri Alergând drumul speranței Către una dintre vreri. … Tot ce ești, în miez de iarnă, Bântuie a mea ființă; Face vraiște-n așteptare, Răvășind orice...

Citește mai mult

Ce a urmat după renunțarea la facultate

Scris de | 21 12 2016 | Despre: diverse | fără comentarii

Ce a urmat după renunțarea la facultate

Se împlinesc mai bine de trei ani de când am luat decizia – grea, dură și cu implicații majore – de a renunța la facultate. Tocmai terminasem anul II la Automatică și Calculatoare, în cadrul Politehnicii București. Am detaliat motivele, dar și cum am ajuns în situația respectivă în articolul scris chiar atunci, la cald: De ce am renunțat la facultate și ce am învățat din asta. Ei bine, timpul a trecut și îmi e clar că totul trebuie să aibă o continuare – nu atât pentru mine, cât pentru tinerii surprinși în aceeași fundătură. Totuși, textul acesta nu e în niciun caz pentru acei oameni care fug de muncă și de efortul pe care o școală îl implică. Din contră, se adresează celor care vor să facă ceva cu viața lor dar care, din cauza împrejurărilor, se găsesc pe drumul mai puțin potrivit. Dar, înainte să îți ofer câteva întrebări pe care trebuie să le iei în calcul când vine vorba despre a renunța/a nu renunța la facultatea în curs, să îți spun două-trei cuvinte despre cum a continuat viața mea. Pentru mine, primul an a fost cel mai greu an posibil, mai ales din cauza presiunii pe care toată lumea o punea asupra mea. Deși multora nu le păsa de parcursul meu de zi cu zi, decizia mea parcă i-a trezit la viață, provocând uimire și neînțelegere. Totuși, prea puțini au fost cei care au acceptat că așa e cel mai bine pentru mine și că merit susținut. De voie, de nevoie, a trebuit să mă întorc acasă, să locuiesc cu ai mei. Aici au existat destule tensiuni – multe normale – mai ales pentru că eu voiam să lucrez ca freelancer, iar ai mei părinți voiau măcar să îmi iau un job, dacă la altă facultate nu mă înscriu. De fapt, asta a fost marea problemă: acum ce faci? Pentru că nu știu de ce, dar oamenii cer de la ceilalți să aibă tot traseul bine definit în viitor – uitând, însă, că nu ai nevoie de o situație bună ca să renunți la una proastă. Pur și simplu, dacă ceva nu merge, nu merge și gata, nu stai să aștepți alternative! Deși mi-a fost greu la început, treptat lucrurile au început să se așeze, iar eforturile mele să aducă rezultate. Învățatul în domeniul pe care mi l-am propus a continuat, iar munca a început să fie tot mai ușoară și mai plăcută. Bănuții au început și ei să se adune mai ușor, deci se poate. Mai mult, am avut timp suficient pentru tot felul de activități care pentru mine sunt importante: am călătorit aproape 17.000 km pe bicicletă prin Europa, am scris două cărți (Europa în 80 de Zile și Munte, Vremuri, Depărtări), am fost speaker la TEDx Eroilor la Cluj, am mers pe munți, am citit cărți, am învățat design 2D și altele. Nimic extraordinar, într-adevăr, dar realizările mici și obișnuite sunt cele ce aduc satisfacție, pentru că ele ne arată că viața poate fi trăită și altfel. Adică totuși, ținând cont că de atunci mă întrețin singur, nu mai stau cu ai mei (nu că nu m-aș înțelege super cu părinții) și am flexibilitatea să îmi fac programul cum îmi doresc, eu zic că e mai mult decât suficient! Bineînțeles, ar fi fost...

Citește mai mult

Dimineți în doi

Scris de | 19 12 2016 | Despre: diverse | fără comentarii

Dimineți în doi

A fost o vreme când știam cum ar arăta o dimineață în doi. Sau când îmi puteam imagina, cel puțin. Pe atunci, nu era atâta dezordine în jur. Tabloul, chiar dacă insignifiant, era frumos. Nu plin de fițe și șabloane siropoase culese care de pe unde, ci pictat cu timiditate și emoție în culori gingașe de suflet. Pe alocuri, liniile mai puțin drepte trădau nerăbdare și teamă, în timp ce prin părți elementele nu se asortau ca la manual. Perfecțiunea nu există, însă, așa că toate aceste scăpări nevinovate întăreau și mai mult momentele de magie. Te-aș fi trezit…cu șoapte. Atent alese, cuvintele mele ar fi fost ca un zumzet de poveste menite să te răpească chiar și din cel mai frumos vis. Nu de alta, dar la ce bun să te pierzi pe tărâmuri imaginare, când eu îți pot oferi mult mai mult? Așa, fără să aștept mare lucru în schimb… Ți-aș cuprinde ființa, atent să nu stric vrăjile, și te-aș duce să vezi joaca fulgilor de nea de pe brațele vântului. Te-ai speria inițial, cu un tremur ascuns la mine pe piept, dar te-ai liniști curând, realizând că nu suntem decât noi – tu, femeia fericită cu chip de copilă și eu, copilul stingher în corp de bărbat. M-ai privi zâmbind, mai mult din ochi decât de pe buze, cerându-mi, fără cuvinte, să-ți spun că te iubesc. M-aș face că nu înțeleg…și, după ce te-aș așeza să te bucuri de minunatul spectacol al naturii, aș dispărea subit. Nu în neant – căci acolo nu aș pleca decât cu tine – ci în bucătărie, să îți aduc un ceai dulce-acrișor, cu lămâie. Pe umeri, ți-aș așeza o pătură să-ți țină de cald, dar aș renunța repede la ea, căci eu i-aș lua, cu îndrăzneală, locul. Aș sta așa, cu bărbia aproape de pieptul tău, ascultându-ți respirația, întrebându-mă dacă există susur mai blând pe lume. Savurând aroma puțin înțepătoare din cană, mi-ai da și mie să mă bucur cu tine. M-ai ales de ceva vreme și, de atunci, nimic nu te poate opri să încerci să îmi oferi ce ai mai bun. Nu îți iese întotdeauna, dar despre asta e vorba când se spune că „gestul contează”, nu? Brusc, tăcerea s-ar sparge, iar tu ai porni un șir imposibil despre cât de fericită ești, cât de mult te bucuri că mă ai și despre ce urmează să facem în viitor! Un viitor pe care nu ni-l prea creionăm, ci pe care îl împletim direct cu fapte. Ce dacă nu e strălucitor ca al altora? E al nostru, iar câtă vreme timpul implică „doi”, nimic altceva nu ar putea umbri cerul! Lăsându-te să îți amesteci visurile în vorbe, aș ieși să iau din puritatea pufului de nea și să ți-l suflu pe frunte…În sobă, aș pune să troznească lemne, iar eu m-aș opri să te admir dintr-o parte. Flăcările ți s-ar juca pe chip, iar fața ta radioasă mi-ar străpunge, pentru a nu știu câta oară, inima. Te-aș găsi nu doar frumoasă, ci imposibil de egalat. Aș realiza că, pentru mine, ești nimicul ce totul cuprinde, în timp ce reprezinți totul fără de care eu aș fi nimic…Când ți-ai deschide ochii, privirile ni s-ar intersecta, vinovate parcă. Tu ți-ai pleca pleoapele, iar eu mi-aș aminti, pentru a nu știu câta oară doar...

Citește mai mult

Sunt scriitor. Tu cine ești?

Scris de | 15 12 2016 | Despre: reflectii | fără comentarii

Sunt scriitor. Tu cine ești?

Deși mi-e greu să recunosc, rândurile următoare sunt despre mine – despre cel care am fost, dar și despre cel care vreau să devin. Mesajul acestora, dincolo de forma pe care or să o primească, e unul singur: sunt un scriitor și ar fi cazul să mă comport ca atare. Totul a început cu un vis, cândva departe în spatele timpului. Și, așa cum capătă contur toate visurile, și al meu la început a rămas nerostit. Era acolo, dar îl negam, pe motiv că nu e drumul ce mi se potrivește. Era ca atunci când știi ce trebuie să faci, dar, pentru că e greu și preferi căldura comodității, te faci că nu ai habar. Pur și simplu, bagi capul în nisip și aștepți să treacă vremea. Dintotdeauna, cuvintele „ce te faci când o să fii mare” mi-au pus capac. De ce trebuie să „mă fac…ceva”? îmi ziceam. Nu înțelegeam de ce oamenii sunt atât de preocupați de metode de a-și vinde timpul, când există atât de multe oportunități în care să îl investești. Dar, pentru că de multe ori libertatea e doar aparentă, am început să explorez opțiunile. Așa se face că, cel puțin de pe buze, am schimbat zeci de meserii. Geolog. Alpinist. Farmacist. Jurnalist. Avocat. Pastor. Inginer. Programator. Profesor. Psiholog. Speaker. Trainer. Călător profesionist (dacă există așa ceva). Antreprenor. Blogger. Graphic designer. Etc. Practic, dilema carierei e simplă: la care din domeniile bine plătite te pricepi și te gândești că ți-ar plăcea să le explorezi? Adică, în traducere liberă: ce se plătește bine și merită să înveți, fără să îți provoace nefericire 100%? Cu o astfel de mentalitate – mai mult indusă de societate decât acceptată conștient – am ales Facultatea de Automatică și Calculatoare. Domeniu bun, salarii mari și recunoaștere profesională din plin. Sclavie de lux, adică. Mi-am zis că mă chinui eu o vreme, dar măcar o să am bani și timp să fac și ce mă împlinește cu adevărat. Mentalitate păguboasă, știu, dar mentalitate ce se regăsește foarte des în jurul nostru. Cum era de așteptat – pentru că nu sunt genul de om care să înghită ceea ce nu îi place – am trântit ușa școlii și m-am apucat de a-mi croi propriul drum. Încotro și în ce fel? N-aveam nici cea mai mică idee – iar asta îmi inducea o frică paralizantă – dar nu conta. Calea mea era în altă parte, iar eu trebuia să o descopăr. Treptat, vechile visuri au început să se șteargă de praf și să îndrăznească să iasă la lumină. Am prins curaj să călătoresc. M-am apucat să învăț design, editare foto și formatare de carte. M-am reîntors la blogul lăsat în paragină și am investit serios în scris. Și atunci – deși nu pot izola momentul – s-a aprins luminița de la capătul tunelului: sunt un scriitor și trebuie să iau cuvintele și să le dau viață! Și, tot atunci, am înțeles de ce viața nu este despre ce te faci când o să fii mare, ci despre cine ești tu, de fapt, ca persoană. De asta schimbarea vine dintr-o modificare de paradigmă: trebuie să încetăm să ne definim pe baza joburilor pe care le avem și să începem să folosim visurile și aspirațiile în schimb. Am scris, până acum, două cărți. Poate că nu sunt grozave, sau poate că sunt. Poate...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Bonus: tragând linia de final

Scris de | 12 12 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Bonus: tragând linia de final

Așa cum spuneam, toate lucrurile au și un final, din păcate. Așa se face că, treptat, s-a terminat și excursia, dar și scrisul jurnalelor de călătorie. Și, oricât de amar ar fi gustul rămas, faptul că am obținut atâtea, compensează enorm. Cum au stat lucrurile? Păi, trebuie să menționez încă de la început că am fost norocoși – ploaia nu ne-a prea dat bătăi de cap, cu vântul nu ne-am luptat, iar probleme cu bicicletele sau cu oamenii nu am avut. De exemplu, comparativ cu prima excursie în care am făcut peste 20 pene, acum nu am făcut niciuna. Și tot așa, lucrurile chiar au mers bine, cu toate. Am parcurs traseul în buclă, cu plecare de acasă de la țară și întoarcere tot acolo. Ca țări, am străbătut: România, Ungaria, Slovacia, Polonia (un pic tare), Cehia, Austria, Germania (tot un pic), Elveția (si mai un pic), Italia, Slovenia, Croația, Serbia. În orașe importante nu prea am ajuns, decât în Liubliana, Zagreb și Belgrad. Dar ne-a fost suficient, accentul fiind să mergem prin munți, nu prin civilizație. Și așa am și făcut – am cucerit 18 pasuri, din care multe la altitudini considerabile. Stelvio, Gavia, Pordoi, Folzarego sunt doar câteva dintre ele, de prin Dolomiți. În România, am făcut Prislop și Jiu-Cerna, ultimul chiar pe drum forestier, dar nu numai. Am pedalat, în total, aproximativ 4500 km. Ne-a luat 35 de zile, dar am cam alergat. Am avut multe zile cu 130+ km parcurși, ultima zi fiind „regina”: 240 km, Curtea de Argeș – Cătina, Buzău. Ca dificultate, cel mai tare m-a omorât Stelvio. Să urci 20 km, 48 de serpentine și vreo 1500 m (până la 2760 adică) nu e deloc ușor! A doua zi, însă, a fost una din zilele în care m-am simțit cel mai obosit – am urcat Gavia (aprox 2600 m) și del Tonale (aprox 1900 m), dar efortul cumulat s-a simțit din plin. Legat de desfășurarea excursiei, a fost prima dată când am dormit numai la cort, astfel încât timp de 35 de zile nu am avut tangențe cu nimic din confortul unui trai obișnuit: pat moale, duș cald etc. Nici la mare nu am ajuns, deci și varianta cu „sub cerul liber” a căzut. Dar a fost fain, pe bune acum – nu e nici așa rău cum sună și nici așa greu cum pare. Ca porțiuni preferate, cu mâna pe inimă declar că sunt iremediabil îndrăgostit de munte. Și, deși nu urc eu prea bine, prefer să mă chinui pe serpentine, decât să învârt pedalele fără niciun rost prin câmpii. Zona Cortinei d’Ampezzo m-a cucerit, cu siguranță, făcându-mă să îmi doresc să revin. La fel și Belgrad-ul, care m-a surprins plăcut, e un oraș care chiar merită. Acestea fiind spuse, jurnalele le puteți citi aici, eu zic că sunt faine: http://bogdanmatei.ro/?s=jurnal+de+cicloturist. Fotografiile sunt pe Facebook, în albumul de aici: https://www.facebook.com/media/set/?set=a.1301857566522627.1073741895.100000951877257&type=1&l=25b24cdd7f. Iar dacă vreți să citiți mai mult despre astfel de excursii, cele două cărți ale mele vă așteaptă: http://bogdanmatei.ro/departari/ – mai am doar câteva exemplare, apropo. Așadar, dacă ați urmărit postările sau dacă descoperiți unele faine, dați-le un share, oamenii s-ar putea să vă fie recunoscători. La fel și cu achiziția cărții, poate nu sunteți pasionați sau nu vreți să dați banii, măcar răspândiți vestea, pe mine m-ar ajuta enorm! Săru’ mâna și mult spor...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] O zi cât o veșnicie (Ziua 35)

Scris de | 10 12 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] O zi cât o veșnicie (Ziua 35)

– Evelin!!! Mergem? îmi trezesc eu fratele, când soarele e deja de mult pe cer. – Unde? Hai să mai stăm! răspunde el, reluând discuția pe care o purtăm aproape în fiecare dimineață. Nu îndrăznesc să aduc vorba despre „poate ajungem azi acasă”, dar încerc măcar să grăbesc rutina plecării. Nu că el nu s-ar prinde, evident. În Curtea de Argeș ajungem relativ repede și, în parcarea de la Kaufland, ne umplem stomacurile cu un al doilea mic-dejun. Azi e imposibil să mâncăm prea mult, avem kilometri suficienți să balanseze uriașul aport de calorii! Drumul până la Câmpulung ne toacă atât fizic, cât și psihic. Îl știam ondulat, plin de cățărări și coborâri repetitive, dar realitatea mi se pare mai dură decât amintirea. În plus, căldura contribuie și ea la starea de disconfort, iar asfaltul prost mă cam face să îmi iau gândul de la atingerea țintei. Totuși, nu mă dau bătut, ci mă pierd în analiza zilelor excursiei ce se apropie cu mare viteză de final, în ciuda mersului nostru lent. E trist că tot ce e mai frumos în viață nu durează. Poate, însă, că doar așa putem aprecia frumosul, știind că ni se poate lua oricând. Trebuie să recunosc, nu am fost în apele mele în ultima lună, dar călătoria tot memorabilă rămâne. Mi-am atins visurile de a străbate Dolomiții (incluzând Stelvio) și de a pedala, destul de mult, prin Carpații României. Ne-am bucurat de vreme de vis (cu 2-3 mici excepții) și de peisaje rupte parcă din tablouri pictate de mâini divine. Mai mult, am beneficiat de o solitudine plăcută și caldă care, în loc să încurce, a ajutat la decantarea negurilor din suflete. Și, deși mă încântă că se termină – căci e fain să vezi ținta atinsă – puțină amărăciune pentru că ajung la final există. De asta pentru mine, cel puțin până acum, cam toate călătoriile au aromă de ciocolată neagră… Sosind la Câmpulung, realizez că abia am făcut 60 km din cei peste 220 din plan. E clar, o să fie o zi lungă și dură! De aici, suntem nevoiți să coborâm – pe hartă cel puțin – pe lângă Dâmbovița, până la Târgoviște. Cunosc traseul, l-am parcurs odată cu un prieten în sens invers, am făcut atunci Sinaia-Târgoviște-Câmpulung-Brașov într-o singură zi…Ce ploaie ne-a prins pe Rucăr-Bran! Și cum era să intrăm noi sub roțile unui camion de ciment care ne-a depășit când din sens opus îi venea mașină!…În fine, azi mergem cu atenție, încercăm să ne ferim noi de orice șofer iresponsabil, că oricum zona e plină de astfel de specimene. Garmin-ul nu mai are baterie, așa că trebuie să ne descurcăm în fosta Cetate de Scaun după ureche. Avem un unchi aici, dar mergem prea întins ca să avem timp să ne oprim să salutăm și să ne tragem sufletul. Totuși, la ieșirea din oraș, ne întâlnim cu câțiva bicicliști pe care, recunosc, aproape că nu-i băgăm în seamă. Ne bagă ei, însă: – Evelin! Bogdan! se aude unul dintre ei. Nu reușesc să mă dezmeticesc imediat, dar realizez că e unchiul de care ziceam. Vrea să facă o poză cu noi, înainte de se mira îndelung de cum putem ajunge noi în puținele ore rămase până acasă. Nu de alta, dar e aproape 17:00, iar suta de kilometri e...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Drumuri proaste, cățărări faine și surprize neprevăzute (Ziua 34)

Scris de | 6 12 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Drumuri proaste, cățărări faine și surprize neprevăzute (Ziua 34)

Deși am adormit printre picături, iată că ne trezim cerniți de raze de soare. Suntem tot pe marginea șoselei, în plină vizibilitate deja, pe malul veselului Jieț. Pentru că nu vrem să petrecem mai mult timp decât e nevoie cu cortul întins, strângem bagajele și ne apucăm să ne înfruptăm – se anunță o zi dificilă, cu urcări serioase și drumuri destul de proaste, așa că mâncăm cât cuprinde. Ulterior, fără prea multă tragere de inimă, ne avântăm la deal. Cățărarea spre Obârșia Lotrului începe lin, șerpuind pe marginea apei printre versanții abrupți ai muntelui. Asfaltul e încă bun, abia în a doua parte urmând ca acesta să lase loc drumului de țară cu rang de DJ. Deși nu ne grăbim, nu prea apucăm să ne încălzim înainte de a fi nevoiți să cuplăm motoarele pe porțiunile mai abrupte ale traseului. Ne bucurăm, însă, de răcoarea – prea răcoare, parcă! – dimineții, tot aruncând priviri către peisajele din jur. Pe nesimțite, tot căscând ochii și vorbind între noi, ne și surprindem în vârf – de ce nu-s toate cățărările așa?!? După ce ne îmbrăcăm bine, lăsăm roțile să se învârtă la vale, atât cât le permite starea jalnică a pavajului. Mai apoi, lăsând în urmă intersecția cu Transalpina, începem a creiona conturul Lacului Vidra, învârtind constant la pedale. De la niște căbănuțe, doi cicloturiști pornesc și ei, iar foarte curând ne depășesc, fără efort parcă. În Evelin se trezește ambiția-i caracteristică: – Hai să îi depășim și noi! îmi zice el. Și, deși nu sunt foarte încântat de idee, mărim ușor ritmul, cât să nu îi pierdem din vedere. Pentru că se opresc să facă câteva fotografii, ne regăsim foarte curând în față. Dar nu durează, căci ne lovește foamea și oprim, la rândul nostru, la umbra unor brazi falnici. Îi ajungem din urmă abia la intersecția către Stațiunea Vidra (oare mai e ceva pe acolo?), exact înainte de ultima urcare înainte de Voineasa. Ne oprim și noi să mai ronțăim puțin dar, pentru că Evelin întârzie, ei apucă să pornească înainte pe serpentine. Pentru că urc mai încet, plec și eu, urmând să fiu prins destul de curând, cel puțin teoretic. – Where are you from? îl întreb eu pe cel mai lent dintre cei doi, atunci când îl ajung din urmă. Iată că nu sunt cel mai lent de pe cățărare astăzi, îmi zic, în timp ce aștept răspunsul. – Hungary! nu întârzie acesta, printre respirații nu tocmai ușoare. Și ne întindem, cale de câteva curbe, să povestim despre călătorie, trasee și planuri. Totuși, pentru că nu vreau să fiu scos din ritm, sunt nevoit să îl las în urmă destul de repede. Tovarășul lui e tot în față, așa că îl alerg cât pot, tot uitându-mă peste umăr după al meu frate. Și, pentru că acesta încă întârzie, gândurile despre vreo pană sau altă problemă încep să își fac loc printre rotițele minții. Dar, pentru că nu am deloc dispoziție să urc de două ori aceeași bucată, decid să aștept câteva minute în vârf și abia apoi să văd ce-i de făcut. Curând se vede că îmi făceam probleme degeaba, Evelin vine ca locomotiva din spate, depășindu-mă pe nerăsuflate, pornit fiind în al întrece și pe celălalt ciclist. Eșuează, căci, probabil neștiind cât mai e până în...

Citește mai mult

Glossă (Cu tine pe munte)

Scris de | 4 12 2016 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Glossă (Cu tine pe munte)

Iubito, te-aș vrea cu mine pe munte, Să ne umplem de tot ce pe lume-i frumos… Gândul spre zări neînfricat ni se-avânte, Adunând al naturii regine prinos. Am merge în zări pe cărările toate, Visând așteptări uneori chiar cărunte, Le-am duce din suflet pe toate în fapte – Iubito, te-aș vreau cu mine pe munte. Aș vrea să fim singuri în toată splendoarea Ce muntele-oferă, de sus până jos! Aș vrea să-ncetăm, pentr-un timp, alergarea, Să ne umplem cu tot ce pe lume-i frumos. Ți-aș strânge ființa timid către mine De stihii ce-ades ar putea să-nspăimânte – Și-ar fi pentru veci, pentru noi, numai bine, Gândul spre zări neînfricat ni se-avânte. Și, deși poate-ar fi pași grei pe cale, Din toți am extrage ce-ar fi cu folos… Mergând ori la deal, zburând ori la vale, Adunând al naturii regine prinos. Adunând al naturii regine prinos, Gândul spre zări neînfricat ni se-avânte… Să ne umplem cu tot ce pe lume-i frumos: Iubito, te-aș vrea cu mine pe munte. 3 Decembrie 2016, Refugiul Diana, Piatra Craiului....

Citește mai mult

De Crăciunul ce vine

Scris de | 30 11 2016 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

De Crăciunul ce vine

Lasă-mă, de Crăciunul ce vine, Să stau să respir…sau să plec pe cărări, Ce duc ori spre rău, ce duc ori spre bine, Ce nasc aventură și-aduc doar mirări. Promit să nu fug chiar departe, Deși sufletele nu au distanță. Aleg pași mărunți, ca de șoapte, Ce-aduc, cam timid, a prestanță. O să râd pe cărarea de gheață Și-o să zburd printre fulgii de vis. Ființa-mi vioaie, deloc prea măreață Va cere, decisă, acorduri de bis. Cu ochii aprinși, voi citi printre stele Povești despre oameni ce-n inimi se-ascund. Sperând că-nvățând și-observând joc de iele, Mă-ntorc mai curat: în faptă și-n gând. Și fi-va-mi suflarea doar urmă de abur, Și corpul un dram ca de spirit pierdut. Aleg ‘nalte zări, refuzând praf de aur, De dragul a tot ce cândva aș fi vrut. Atunci o să tac, văzând nemurirea, Ce vine din timp și se-aruncă-n nimic. Atunci o să-aleg, refuzând stăpânirea Doar ceea ce-i bun, deși poate-i mic. Aleg, de Crăciunul ce vine din urmă, Să plec doar cu mine, aievea, la drum. Voi cerne adesea în palmă de brumă, Frânturi ca de chip ce renasc și din scrum. Visa-voi mereu că adun așteptarea, Și că stau pe-o planetă ah, draga de ea! Sperând, uneori, că te-ajunge chemarea, De-a-ți lua o planetă vecină cu-a...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] DN66A (Ziua 33)

Scris de | 28 11 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] DN66A (Ziua 33)

După stropii timizi de cu seară, iată că a venit timpul soarelui să troneze. Și, deși prognoza anunța ploi mai abundente, cel puțin deocamdată nu se vede niciun semn neplăcut la orizonturi. Așadar, nimic nu ne stă în cale să ne avântăm în mijlocul naturii, pe Drumul Național 66A, drum ce arată mai rău ca ulița de la țară de la bunica, dar al cărui viitor fusese strălucitor cândva. Pe scurt, acesta trebuia să fie modernizat de autorități și transformat într-o atracție turistică a zonei. Dar, așa cum au fost tocați o mulțime de alți bani cu alte proiecte menite să dezvolte turismul în Valea Jiului și acesta s-a transformat repede într-o istorie nefericită: într-o parte asfaltul se termină în mijlocul nicăieri-ului, iar în cealaltă nici nu începe. Cerna Sat e ultima localitate înainte de intrarea în pustiu – cale de câteva zeci de kilometri, nu suntem decât noi, pădurea și apa. Și noroiul, evident. Nu știm când a plouat dar, din cauza tăierilor constante de lemne, bălțile nu au avut niciun răgaz să se usuce. Așadar, încercăm să evităm cât mai multe cu putință, fără a ne descurca prea bine, din păcate. La Cheile Corcoaia facem o scurtă pauză, mergând pe rând să vedem minunăția. E interesantă săpătura șuvoaielor și modul în care natura s-a jucat cu elementele. Deși în zonă pescuitul este interzis, un pescar își face de cap neinteresându-l cu nimic interdicția – cum să nu iubești România? Continuând, ajungem pe barajul Iovanu, un uriaș lac de acumulare aruncat pe văile munților. Slalomul pe malul apei e teribil de lung, dându-ne impresia că ne-am pierdut într-un altfel de mit al lui Sisif. Mai mult, urcările și coborârile alternează constant, dar nu ne putem bucura de niciunele, căci drumul e tot numai piatră, apă și gropi. Astfel, viteza de deplasare dacă depășește, sporadic, 10 km/h. Realizăm, în ciuda voinței noastre, că întâlnirea cu asfaltul e tare departe… După aproape o veșnicie plină de nenumărate emoții, sosim la coada lacului. Peisajul e de vis, cu oglinda valurilor Cernei sclipind fantastic în razele zglobii ale soarelui. Verdele tomnatic al copacilor se aruncă, cu sete, de pe versanți. Timid, triluri de păsărele completează, duios, atmosfera. Căutăm Izbucul Cernei, dar îl căutăm în zadar. Abia târziu, când ne întâlnim cu un grup de bicicliști pe mountain bike-uri, aflăm unde era acest, de fapt. Nu ne mai întoarcem, ci îi dăm pe cățărarea ce nu știm cât e de lungă către Câmpu lui Neag. Unul din băieții din gașcă ne trimite, ca o încurajare, o strigare: – Imposibil să urcați pe ele până sus! Ne bufnește râsul. Avem experiență multă în spate și știm exact ce putem face. De asta e bine să încerci cât mai multe și să te lupți să ieși din zona de confort cât mai des, ca să știi unde și cât poți să te bazezi pe tine! Noi, cu pasuri ca Stelvio, Gavia, Iseran și Grossglockner parcurse ne simțim aproape invincibili. Nu că am fi astfel, dar sigur o urcare de câțiva kilometri, chiar pe drum pietruit, nu e un capăt de țară. Totuși, terenul nu e deloc prietenos, iar pantă nu e facilă. Iar faptul că nu știm cât de lungă e cățărarea ne toacă psihic. Sub noi, bicicletele plâng. Trebuie că le e și lor greu...

Citește mai mult

Spre nicăieri

Scris de | 26 11 2016 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Spre nicăieri

De-ar fi s-aleg doar eu distanța Aș lua nimic, să fie scurt. De aș putea-nclina balanța M-aș rezuma la aș fi vrut. De aș avea un drum în față Aș sta pe loc, să mă decid. De aș putea croi o viață Aș da la schimb un pic de vid. De aș vedea prin strălucire Aș sta blocat ca să admir. De aș putea fura iubire Aș umple-un borcănaș de mir. De aș putea cuprinde zarea Te-aș lua pe tine din frumos. De aș putea simți mirarea N-aș vrea nimic mai glorios. De aș putea sufla durerea Aș mai păstra puțin din ea. De mi-aș putea alege vrerea Aș vrea-o ca să fie-a mea. De aș gândi chiar nemurirea N-aș sta s-aud deloc de ieri… Ci aș goni cu viețuirea Anost, stingher, spre...

Citește mai mult