Bucegi, cu bicla si fara

Scris de | 1 iun. 2015 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Există un mit care circulă prin popor cum că prin Bucegi nu mai merită să umbli, fie din cauză că sunt foarte populați (mai ales de pantofari!), fie din cauză că i-ai tot urcat și urcat. Totuși, lăsând faptul că sunt vizitați de mulți turiști (iar asta e de bine, exceptând lipsa acestora de educație și mizeria pe care o lasă uneori în urmă), ce dacă ai mai fost de nu știu câte ori pe aceleași trasee? Adică serios, la munte nu te duci doar pentru locuri noi, ci mergi pentru atmosfera care e mereu alta, pentru peisajul care te surprinde întotdeauna, pentru propriile-ți baterii care merită și ele reîncărcate și pentru încă alte nu știu câte zeci de motive pe care le-aș putea aminti, dar pe care n-o să le numesc. Oricum ar fi, dacă punem în balanță un traseu de munte pe care am fost de 100 de ori, super populat și un oraș ca Bucureștiul, pentru mine câștigă detașat traseul.

Dar în fine, mai bine să spun două vorbe și despre ceea ce vreau să spun.

Week-end-ul ce tocmai s-a încheiat, fiind unul prelungit, merita tratat ca atare. Din păcate, nu am putut să îl petrec cap-coadă în modul de „relaxare”, dar am prins două zile care aproape compensează acest mic inconvenient. Vineri, pentru că mi-a permis programul, am fugit să fac o urcare la Piatra Arsă pe cursieră – de la o vreme tot observ lipsa antrenamentului pe cățărări așa că trebuie să încerc să fac cumva să mai acopăr golurile. Pentru cine nu știe, Transbucegi-ul e una din cele mai faine șosele din țară, deși te solicită serios partea de urcare. Coborârea, însă, face tot efortul și toată transpirația pe care ai pierdut-o la dus, încât la sfârșit îți vine să iei bicicleta și să mai urci o dată. Din păcate, e mai ușor de vrut, decât de realizat. Eu m-aș mai fi dus, dar fiind târziu a trebuit să mă întorc la tren și să revin la București. Bilanțul? Puțin peste 60 de km (Comarnic-Piatra Arsă-Sinaia), aproape 2000 de metri urcați și o viteză medie de 23 km/h. Peisajele superbe de munte și liniștea naturii au fost bonusul (și cireșile de pe tort).

11356213_905543602820694_1529959669_n

Astăzi, am agățat bicicleta în cui și mi-am zis că merg pe munte la pas. Cumva, simțeam că am nevoie de o schimbare de macaz, parcă prea intrasem într-o rutină pedalat-alergat. Așa că m-am urcat în tren, fără să știu exact destinația și traseul pe care o să o apuc. Până la urmă, s-a dovedit că acesta urma să fie: Bușteni-Jepii Mici-Crucea Caraiman-Coștila-Vf. Omu-Vf. Bucșoiu-Cabana Gura Diham-Bușteni. Mi-a luat – din gară până înapoi în gară – vreo 8 ore, cu tot cu pauze de poze, de mâncat și de căzut. Bine, ultima a fost doar una singură, dar a fost una serioasă: pe Jepi, fix lângă cascadă, m-am găsit eu să intru pe o limbă de zăpadă netopită. Aceasta, deși am testat-o inițial, a fugit cu mine (stratul de deasupra), așa că m-am trezit dus la vale vreo 20-30 de metri, că încă nu știu cum de m-am oprit. Până la urmă, nu s-a lăsat cu nimic rupt, singurele semne fiind un genunchi bușit, o buză spartă și un capac de la obiectivul aparatului pierdut. Să îmi fie învățare de minte, pe viitor să am grijă mai multă.

Traseul a fost mai mult decât spectaculos, deși o bună parte din el îl mai făcusem și îl știam. Totuși, așa cum spuneam la început, atmosfera e mereu alta. Și această schimbare a ei nu știu dacă e exterioară – datorită mediului – sau interioară – datorită faptului că noi venim altfel. Cert e că, de fiecare dată, muntele te primește într-un mod aparte și deosebit, mereu cu brațele deschise.

La Cabana Caraiman m-am despărțit de băiatul cu care urcasem ultima porțiune de Jepi (încă un aspect fain: traseele chiar erau pline de turiști, deci lumea începe să meargă tot mai mult pe munte), urmând să ne găsim la Omu. Eu am luat-o spre Cruce, iar el spre Babele, iar de găsit nu ne-am găsit. Stabilisem să coborâm pe Valea Cerbului, dar mi s-a părut prea scurt, așa că eu am lungit-o ocolind pe la Diham și nu am mai dat de el. Dar mi-a prins bine extinderea aceasta, căci nu fusesem niciodată pe Bucșoiu și, în plus, m-am întâlnit și cu un turist străin cu care am schimbat câteva vorbe (nu știu alții cum sunt, dar eu mă bucur tare când văd străini care vin să ne viziteze țara și munții, deși mereu mă gândesc cu ce impresie pleacă ei de pe la noi).

Surpriza zilei a venit însă tot de la niște români, fix după ce am ieșit în forestierul Gura Diham-Bușteni. Mă tot gândeam dacă să încep să fac cu mâna la mașini sau nu, când a oprit cineva lângă mine și m-a luat până în oraș, fără ca măcar să cer. Și e foarte fain să vezi că mai există oameni dispuși să facă un bine pentru ceilalți. De fapt, e mai mult decât dispunere, fac ei primul pas, deși nu au nicio obligație și niciun câștig din asta. Totuși, am primit cumva și o explicație de la ei: făcuseră același drum cu o zi înainte și nu îi luase nimeni cu mașina. Deci trecuseră prin aceeași situație, văzuseră cum e și s-au gândit să întindă o mână, dacă tot le stă în putință. Cumva, probabil că aceasta este cheia pentru a ne înțelege și ajuta unii pe alții: să ne punem – la propriu! – în pielea celuilalt.

Concluziile după ultimele zile – înainte să vă las cu pozele – sunt două „mari și late”: încep să mă învăț singur și clar mai vreau!

P.S: Mai multe poze pe Facebook!

 

DSC_0465 DSC_0475 DSC_0487 DSC_0521 DSC_0530 DSC_0540

 

Nu știi cum e să călătorești cu bani puțini? Ți-e teamă de necunoscut, deși vrei să descoperi tot ce e frumos în jur? Ai de luptat cu tine și cu ceilalți ca să îți faci curaj? Comandă acum ultima mea carte unde vei descoperi o excursie de 30 de zile cu trenul prin Europa care sigur te va motiva să îți depășești limitele, pe toate planurile! Ai varianta PDF sau tipărită, la alegere! Enjoy!
Mai multe detalii!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *