Calatorii


Redescoperind Bucegii în ritmuri solitare

Scris de | 24 08 2017 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Minunatia de apus traita din Saua Strunga

Trăim, cel mai adesea, cu impresia că aventurile au nevoie de anumite limite bine stabilite ca să poată avea loc. Cumva, cădem pradă iluziei că doar depărtarea și necunoscutul ne pot umple cu doza aceea de satisfacție după care, ca orice explorator modern, tânjim. Din fericire, nimic nu e mai fals, iar oricine a învățat să se bucure de „grădina din spatele casei” știe că am dreptate.

Se împlinesc ani buni de când mi-am descoperit pasiunea pentru munte. De fapt, aveam să realizez că nu doar de munte m-am îndrăgostit, ci de starea de spirit în care o viață activă te introduce. Astfel, am ajuns să îmi concentrez viața în jurul unor activități care, pentru oamenii de rând, par nu doar un non-sens, ci și o nebunie: excursii cu bicicleta, alergat prin parc, bătut potecile pădurilor și crestele alpine, etc. Și, de atunci, fără acestea nu mai sunt eu – da, într-un anume sens, am ajuns dependent de o astfel de viață.

Trebuie să recunosc că îmi place, cât mai des, să încerc noul cu degetul. Urăsc să merg, de prea multe ori, pe aceleași trasee. Dar, atunci când situația nu o permite, îmi amintesc că locurile vechi pot deveni noi, dacă știi cu ce ochi să le privești. Așadar, deși planul pentru ultimul week-end din Iulie implica să ajung din Iezer în Făgăraș (prin Mezea-Oticu), a trebuit să mă mulțumesc cu ceva situat mai jos pe scara preferințelor mele: Munții Bucegi. Nu că Bucegii nu ar fi spectaculoși și provocatori, doar că îmi făcusem destule speranțe pentru câteva zile petrecute pe alte meleaguri.

Nu m-am grăbit să plec devreme pe traseu, așa că se apropia de 11:00 când intram pe Jepii Mici. Singur fiind, știam că am 100% control asupra ritmului și pauzelor și, dacă nu intervenea ceva neprevăzut grav, aveam timp suficient până seara să ajung la Strunga.

Traseul, deși solicitant, era plin. Îmbucurătoare situație, dacă facem abstracție de gălăgia și mizeria ce vin, uneori, la pachet cu prea mulți oameni. Dar asta este: promovarea mersului pe munte are și riscurile lui, iar dacă oamenii nu sunt educați la oraș, cu atât mai puțin or să fie în sălbăticie. Totuși, e de apreciat tendința ca, într-o zi perfectă de vară, atât de multe persoane au ales să o ia la pas pe munte, decât să stea la un grătar și la o manea lângă portbagajul deschis al mașinii pe cine știe ce vale recunoscută pentru astfel de activități mioritice.

Până la Caraiman am timp numai bine să îmi intru în ritm – constat, surprins, că picioarele chiar mă țin – și, după o pauză de masă mai sus de cabană, gonesc către Babele. Doar vântul furios mă încetinește, asta dacă nu pun la socoteală fluxul de turiști pe care trebuie când să-i depășesc, când să îi las să treacă. Mai departe, cobor val-vârtej către Platoul Padina (se vede că îmi e dor de o alergare montană!) și, pentru că ceasul nu indică nici 15:00, îmi fac planul să o iau prin Canionul Horoabelor. În sfârșit, urma să mă bucur de o porțiune de traseu cu adevărat necunoscută!

Dar necunoscutul nu vine niciodată în hainele în care te-ai aștepta să îl afli. Cumva, se descurcă bine la a te surprinde și la a te scoate din zona de confort. Iar când vine vorba de munte (și de un canion după câteva zile ploioase), cu atât mai mult. Este, până la urmă, ca în viață: îți conturezi niște idei despre cum o să fie, dar nimic nu o să egaleze dificultatea și splendoarea realității.

Liniștea pădurii dese de conifere mă cam strângea cu apăsarea ei, așa că am început să fluier, fals, fragmente din melodii uitate prin colțurile minții. Cu ochii atenți să nu pierd poteca, mi-am continuat urcarea pe firul apei – dacă e canion, atunci trebuie să aibă și apă! Nu am avut de așteptat mult în incertitudine, pentru că zgomotul cascadelor a început să răzbată și, după doar câteva minute de la intrare, a trebuit să mă las cuprins de farmecul naturii. Nimic din „bulevardul” părăsit la intrare nu avea să mă pregătească pentru pereții falnici de stâncă, mirosul de pământ umed, valurile înspumate ale râului și cerul albastru izolat departe deasupra!

Parcursul, din fericire, s-a dovedit mai ușor decât mă așteptam, iar apa, cu excepția câtorva locuri unde a trebuit să mă descalț și să îmi pun jacheta impermeabilă în cap, extrem de abordabilă. Doar că, pentru că nu aveam cum să scap, aproape de final, când cursul era lin și poteca ușor de urmat, m-am decis – neintenționat, evident – să iau niște apă curată și pentru mai târziu…în bocanci! Tot atunci, mi-am amintit că nu am șosete de schimb la mine…

Ajuns la Strunga înainte de 18:00, m-am văzut pus față în față cu suficient timp să termin și treburile, dar să și dorm devreme. Apusul văzut din șa m-a cucerit, ca de fiecare dată. Pentru mine, e momentul magic al zilei, atunci când întunericul și lumina dansează una în brațele alteia pictând tablouri ce te lasă fără respirație. De aici, de pe versantul ce se deschide către Moieciu, peisajul e rupt din altă lume – umbrele și razele soarelui se împletesc desăvârșit, iar explozia de culori aruncă un văl de minune nu doar asupra lumii, ci și asupra sufletului. Pentru aceste câteva clipe trăite în frigul crunt al muntelui (cu un vânt atât de puternic că îmi înghețau degetele pe aparat!) și tot ar trebui să fiu, zi de zi, mai recunoscător decât aleg să fiu.

Prins, în mijlocul unei familii de polonezi, a trebuit să las somnul să mă aștepte o vreme. Entuziasmați de tot ce înseamnă România, colegii de cameră mi-au arătat un portret interesant de familie: cum să te cari cu toți cei dragi pe munte. Însoțiți de cele trei fete, părinții duceau greul bagajelor, dar era tare fain să vezi cum și cele mici au propriile rucsacuri și propriile responsabilități. Inevitabil, ne-am lungit la povestit, dar, cum parcă se mutaseră pe munte și cum avuseseră de cărat o mulțime de kilograme în spate, oboseala i-a ajuns repede din urmă și liniștea a cuprins întregul refugiu.

Dimineața m-a surprins, așa cum aproape întotdeauna pățesc în natură, foarte odihnit și cu mult chef de mers. Genunchii scârțâiau un pic, dar măcar vijelia de cu seară se mai oprise. După un mic dejun pe fugă – căci calea se anunța lungă – am pornit spre Omu. Traseu cunoscut, plaiuri line, deschidere superbă spre Rucăr-Bran și Piatra Craiului – așa s-ar putea rezuma prima parte a zilei.

În zona vârfului, am dat de altă autostradă de oameni, așa că m-am grăbit imediat să o iau la vale, în căutare de liniște. Nu de alta, dar muntele are rolul nu doar să te înalțe, ci și să te izoleze. Și nu, nu știu la alții cum e, dar eu l-aș îndrăgi mult mai puțin dacă ar ajunge mai civilizat și mai puțin sălbatic!

Am ales să cobor către Mălăiești pe poteca de vară. Datorită peisajului, evident. Șerpuirea traseului oferă o panoramă tare faină asupra întregii văi că e mai mare păcatul să te înghesui printre bolovanii Hornului când ai o așa alternativă în apropiere! În timp ce pașii se rostogoleau la vale, gândurile mi se învălmășeau în minte: să mă întorc pe Tache Ionescu sau prin Brâna Caprelor?

Sunt unele decizii în viață care, deși simple pe hârtie, au darul de a-ți complica mersul. Datele sunt clare, dorința există, dar obstacolele parcă vor să te împingă aiurea. Știi – căci întotdeauna știi! – că, luând-o pe varianta ușoară, o să regreți. Și peisajele, dar mai ales lașitatea. Faptul că ai ales comoditatea în detrimentul provocării, iată ce o să te roadă! Privești versantul, zărești poteca și conștientizezi cât o să fie de greu. Soarele arde, umbră nu ai de unde lua, iar mersul la vale te îmbie tare duios și înșelător. Eziți. Îți vine să urli. Totuși, pornești. Nu știi ce decizie ai lua cu altă ocazie (căci, deși toate luptele sunt asemenea, mereu reacționăm altcumva), dar vezi cum peretele de stâncă se apropie. De data asta, confortul a pierdut. De data asta, ai fost mai puternic.

Urcușul către Brână e chinuitor, dar scurt. Pe lângă prima parte, mersul pe curba de nivel pare o joacă de copil. Compensează, însă, priveliștea. E fix momentul acela în care realizezi pentru ce a meritat toată sudoarea: pentru astfel de clipe în care să stai la marginea timpului și să te simți de neînvins. Constați, foarte repede, că ai fi fost un fraier dacă ai fi ales calea ușoară – de ce nu ni se întâmplă astfel de revelații când suntem față în față cu deciziile?

Coborârea de pe Bucșoiu a rămas, din păcate, la fel de tehnică și nesuferită pe cum mi-o aminteam. Nu știu exact de ce, dar îmi displace total. Norocul meu că nu am uitat (de tot) cum se coboară în viteză, așa că, destul de curând, sosesc pe curba de nivel către Poiana Izvoarelor. Drum de uzură. Pădure. Liniște. Eu și gândurile mele. Nu e rău să fii singur, rău e doar să nu îți placă să rămâi numai cu tine.

Sosit la Gura Diham, nici nu știu dacă vreau să fiu luat de vreo mașină sau nu. Sunt depășit constant, dar nu schițez niciun gest. Din proprie inițiativă, nimeni nu oprește. Nu mă plâng, sunt ultimele minute aproape de natură (dacă drumul Bușteni-Gura Diham mai poate fi considerat natură!), așa că îmi iau timp să respir, să privesc, să mai pun în mine câteva ultime bucăți de munte. Să îmi ajungă, sper eu, până când voi reveni.

Nu de alta, doar că acolo unde îți e inima te întorci întotdeauna, fără să stai pe gânduri. Cumva, nu tu cucerești muntele, ci el te cucerește pe tine. Până la urmă, acesta e farmecul, de inegalat, al lumii: îți arată cât ești de mic într-un univers atât de vast. Și, în loc ca aceasta să te umilească și să te facă să fugi, te determină să te întorci ca să crești.

P.S: Galeria foto e mai jos!

Redescoperind Bucegii

#30dezile30detari

Scris de | 1 08 2017 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Când vine vorba de nebunii împlinite, se poate vorbi de două categorii: fie cele gândite la rece și visate de mult, fie cele spontane, acceptate într-o clipire din ochi, fără să iei prea mult în calcul implicațiile.

Mersul cu trenul timp de o lună prin Europa – nebunia mea de anul acesta – a fost, fără doar și poate, o combinație interesantă între cele două. Pe de o parte, îmi doream de ani buni să fac asta, dar pe de alta, am plecat la drum fără să anticipez prea mult în ce mă bag. Nu știu alții cum funcționează, dar eu, când e rost de provocări, dau randament atunci când sar în gol fără să mă gândesc – ulterior, când euforia trece și înțeleg cerințele și curajul necesar mersului până la capăt, chiar dacă mă panichez, nu mă opresc până nu reușesc. Cumva, e vorba de o autoconstrângere ca să fiu sigur că nu fug din fața greului.

Biletul de Interrail l-am cumpărat la sfârșit de Noiembrie, chiar dacă nu urma să plec decât în Iunie, tocmai pe acest principiu: sari și verifici ulterior dacă ai parașuta. Nu m-am omorât să fac planuri, voiam să fie ceva lipsit de stres, de bariere și de limitări: știam că vreau să merg cu bani puțini ca să mă bucur de o excursie „la firul ierbii”. Mai mult, ideea era să fiu pe cont propriu 100%. Dacă, în trecut, în fiecare din excursiile cu bicicleta am avut însoțitori, acum ar fi trebuit să nu fiu decât eu cu mine. Mi-ar fi prins bine atâtea zile de regăsire, de introspecție, de stat, singur și dezgolit, în fața propriului suflet. A ne analiza, sincer și direct, viața, iată o activitate pe care omul modern o evită iarăși și iarăși – fugim, tot timpul, de a rămâne singuri.

Totuși, planetele nu s-au așezat, așa că am pornit la drum cu un prieten, urmând ca tura de redescoperire să se amâne pe termen nedeterminat (iarăși). Eram noi și două rucsacuri, în dimineața plecării. Și tatăl prietenului meu și fata mea iubită, ce avea să mă însoțească până la Craiova. Și atât, dacă nu pun la socoteală tona de emoții din suflet și temerile ce parcă se adunaseră toate în mine, exact atunci!

Călătoria urma să ne poarte, în linii mari, prin toată Europa: mai întâi Țările Nordice, apoi Peninsula Iberică urmată de Alpi și Italia, iar în ultimă instanță o fugă rapidă prin Balcani. Bineînțeles, urma să vizităm și o mulțime de alte țări și orașe între destinațiile-țintă, dar acestea erau toate pe planul secund, important era să ajungem pe unde nu am mai fost.

Până la Budapesta am făcut o veșnicie, așa ca și diferența dintre Est și Vest. Practic, am plecat dimineață din București și am ajuns în miez de noapte. La timp, dacă e să privesc partea plină a paharului, pentru a descoperi orașul în toată splendoarea lui – liniștit, luminat într-un mare fel și doar al nostru. Pierduți pe străzi, am realizat că excursia a început cum nu se poate mai bine: urma să avem parte de o mulțime de zile (și nopți) pline.

Mai departe, am pornit spre Danemarca, via Praga. Am fi putut opri și în orașe emblematice ca Bratislava și Berlin, dar cum eu le-am mai vizitat și în trecut, am preferat să folosim timpul într-un mod mai înțelept. În Copenhaga, ne-am lovit de diferențele enorme de prețuri – 12 lei pentru o pâine de 1 kg – , dar ne-am obișnuit relativ curând, căci nici în celelalte țări nordice buzunarele noastre nu au avut de suferit mai puțin.

În Suedia, am descoperit sălbăticia la ea acasă. Cred, dacă stau bine să mă gândesc, că acolo ar fi trebuit să mă nasc: păduri de conifere cât vezi cu ochii, lacuri nenumărate, temperatură numai bună să nu te topești (vara) și liniște – ah, ce liniște! Dacă aș găsi o soluție să rezolv ca iarna să nu mai fie așa lungă, geroasă și plină de întuneric, acolo m-aș muta, fără regrete. Sau în Norvegia, dacă ar avea prețurile mai acceptabile. Nu de alta, dar relieful m-a surprins atât de plăcut în Norvegia, încât m-a făcut să îmi doresc să o iau la pas în lung și în lat. Din păcate, din tren nu am apucat să vedem mare lucru, doar atât cât să ne amărâm sufletele…

La întoarcere, am sărit direct la Bruxelles – așa rapide sunt unele trenuri în Occident că fac teleportarea un fenomen destul de palpabil. Planul de a ajunge în Londra a picat imediat ce am aflat taxele suplimentare așa că, după o noapte odihnitoare la un prieten în oraș, ne-am mutat mai la sud, în capitala Franței. Zilele de aici s-au vrut a fi de odihnă, dar au ieșit tare pline cu activități, până la urmă (inclusiv vizitatul unui parc de distracții).

Spre Portugalia am pornit foarte încântat de ideea de a ajunge într-o altă țară în care nu am mai fost. Am zăbovit un pic pe la ocean și, după o noapte petrecută în San Sebastian, am făcut cunoștință cu îndepărtata țară din Peninsulă. Am început cum nu se poate mai bine, cu trecerea graniței pe jos aproape de miezul nopții, după o rătăcire pe cinste pe străzile ultimului orășel spaniol și am continuat cu dormit în fața gării. A doua zi am continuat cu obiectivele pentru care bătusem, de fapt, drumul: Porto și Lisabona.

Drumul dintre capitala portugheză și Madrid s-a dovedit a fi, doar el, o aventură. O astfel de aventură încât la Madrid nu am mai ajuns, ci am ales să mergem direct spre Alpi, via Zaragoza și Coasta de Azur. Am mai făcut, însă, înainte de Elveția, o escală rapidă în Cinque Terre, unde abia am scăpat neamendați (da, ne-am ținut și de ilegalități!) și unde am umblat pe poteci turistice închise (total inofensive, promit!), dar superbe!

Munții ne-au primit nu cu brațele deschise, ci cu ploaie abundentă și rece și cu nori joși ce învăluiau totul în mister. Un mister pe care, dacă am fi putut, l-am fi dezgolit instant, fără regrete…Natura a fost, totuși, blândă cu noi, căci ne-a oferit oportunitatea de a admira mărețul Matterhorn, dar și de a ne bucura de incredibilele peisaje străbătute de linia Glacier Express-ului. Din St. Moritz, am continuat către Zurich, Lucerne și Berna, iar undeva pe parcurs, într-o noapte tare urâtă, am reușit să fiu jefuit de întreg bagajul. Printr-o minune, paguba nu s-a ridicat decât la o sperietură serioasă, niște lecții importante învățate (sper eu) și vreo 15 euro mai puțini în portofel.

După Elveția, au urmat și schimbările importante de planuri: astfel, ne-am văzut nevoiți la a renunța la întreaga Italie (și acum plâng după Roma!) și la tot ce înseamnă Peninsula Balcanică. Mai mult, ploaia și frigul ne-au îngreunat atât de tare vizitatul, încât tot ce aveam pe listă în Austria și Slovenia s-a dus ca cerneala de pe o hârtie udă! Astfel, ruta de întoarcere a fost direct Villach – Ljubljana – Zagreb – Belgrad, cu un tren ce ne-a adus nu doar înapoi către țară, ci și înapoi în timp – e destul de șocant ca, în nici 48 de ore, să observi cum lași în urmă toată bunăstarea ce se găsește în vest și cum trebuie, iarăși, să te obișnuiești cu tot ce înseamnă post-comunism: clădiri, condiții, mizerie, mentalitate etc.

Din Belgrad până la Timișoara ne-a luat jumătate de zi, iar de acolo până la București am mai plusat cu 10 ore. Aici locuind, nu ți se pare nimic extraordinar, dar venind după aproape o lună în care ai gustat din ce înseamnă, cu adevărat, transporturile feroviare, impresia e că ai nevoie de o mulțime de eforturi ca să atingi astfel de contra-performanțe! Totuși, cu bune cu rele, iată că, după 28 de zile pline tare, ne găseam, iarăși, față în față cu Gara de Nord și cu o mână de oameni dragi care au venit să ne arate cât le-am lipsit. Aventura #30dezile30detari se încheiase, așadar, cu bine, iar asta e tot ce contează, până la urmă.

De acum, nu e timp decât pentru povești, fotografii și planuri pentru viitor. Nu de alta, dar viața nu așteaptă pe nimeni, iar lumea ce ne înconjoară e atât de minunată că ar fi prea mare păcat să ne transformăm, cu toții, în copaci. 

P.S: În timp, o să mă ocup de a povesti întreaga călătorie, pas cu pas. Până atunci, poze se pot vedea aici!

 

 

 

Notițe pe suflet din Munții Mehedinți

Scris de | 30 04 2017 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Marți, 18:20

Primele mașini le ratez. Nu știu de ce, dar mereu am nevoie de timp să intru în pielea autostopistului. Pur și simplu, le las să treacă, fără niciun semn. Realizez, însă, că seara bate la ușă și că drumul nu e circulat, așa că fiecare posibilă șansă trebuie încercată.

Nu am de așteptat mult, un VW albastru se oprește, dar nu mă poate duce decât un sfert din distanță. Accept imediat, orice kilometru în mașină se traduce în 10 minute mai puține de mers pe jos. Ne luăm la povestit. Jovial, șoferul meu deapănă amintiri: cum petrecea serile cu prietenii la cort la pescuit, cum explora pădurile cu Jeep-ul sau ATV și altele de genul. Îl ascult cu interes: îmi place când oamenii vorbesc despre ceea ce îi face fericiți.

Ajunși la destinație, se oferă să mă ducă până la capăt. Încerc să refuz, dar insistă. Cei 5 km devin 8. Mă simt prost, dar pe el pare să nu îl deranjeze.

Îmi spune și despre motivația din spate – cândva, a fost în aceeași situație. Făcuse pană de cauciuc aproape de Cerna Sat, iar rezerva era și ea proastă. Târziu, l-a luat cineva la ocazie, într-o carlingă a unei Dacii plină cu muncitori. De atunci, dacă poate să ajute, o face mereu.

Îi mulțumesc – nu vrea să îmi ia bani.  Ne strângem mâna și ne vedem fiecare de viața noastră. Ah, cât îmi plac întâlnirile acestea punctuale dintre oameni!

 

19:17

Dacă ar fi să descriu Paradisul, l-aș descrie numai prin cuvinte care să creioneze momentul de față. Minunățiile mă înconjoară într-un asemenea fel că nu știu nici de unde încep acestea, nici unde se termină.

Liniștea e apăsătoare în jur – oamenii lipsesc cu desăvârșire. Simt cum disconfortul mă cuprinde, să fie tăcerea de vină sau doar faptul că am uitat cum e să stau la povești cu mine? Nu e nimic, o iau de la început, aspectele faine ale traiului merită, oricând, să fie reînvățate.

Totuși, să începi este, întotdeauna, dificil. Doare incredibil de tare, iar frica îți macină sufletul. Dacă nu sunt astfel, atunci înseamnă că drumurile pe care apuci nu sunt suficient de provocatoare – când te temi, crești.

Aici, în Paradisul meu din astă seară, frica îmi sparge, cu bubuitul ei, timpanele. Afară, natura dă spectacol: păsări se întrec în concerte zglobii, câțiva câini latră în așteptarea lunii, iar susurul apei se amestecă cu unduirile vântului printre frunze. În mine, însă, nu găsesc decât goliciune – până și gândurile îmi tac. Impresia e una singură: cheia spre fericire e să uiți tot ce ai fost.

 

20:19

Cu stomacul plin, atmosfera parcă e mai roz. Și, deși golul din cap e tot acolo – ba mai mult, s-a împrăștiat în toată ființa -, acum poate fi abordat altfel.

E interesant cum, în sălbăticie fiind, nevoile se schimbă radical față de societate. Devenim, fără să vrem, primitivi. Hrana și adăpostul primează. Important e să te simți în siguranță și să fii sătul, restul sunt detalii ce se pierd în fundal.

Totuși, nici natura întreagă și nici orice altceva nu poate suplini nevoia socială. Cel puțin nu în cazul meu…Să nu am pe nimeni cu care să comunic, iată una din fricile care îmi macină viitorul! Și nu e vorba doar de zilele ce vin, ci de povestea unei întregi vieți. Nu e deranjant să fii singur – din contră, e super! -, însă uneori e trist să te bucuri pe cont propriu de toate frumusețile care te înconjoară.

 

20:47

Deși frigul încearcă să mă gonească în cort, mai zăbovesc puțin în aerul curat al serii. Peste versanți, zăresc Arjana. E vârful stâncos frate cu Craiul, către care am bălăurit jumătate de viață într-o excursie anterioară.

Se vede departe. Și sus. Nu pot să uit, însă, cum pașii mărunți, puși laolaltă, m-au purtat până sub ale vârfului văi stâncoase. În viață, progresul susținut se realizează constant, clipă de clipă, nu în hopuri care să schimbe, peste noapte, destinele.

E trist că nu mai știm să avem răbdare. Vrem, tot timpul, altceva. Imediat ce dăm de greu întoarcem spatele și fugim. Din această cauză iubesc eu muntele: cu fiecare abrupt urcat mai înfrâng câțiva din demonii care mă îndeamnă să dispar acasă. Așadar, mă cațăr pe munți nu ca să zăresc nevăzutul, ci o fac doar în încercarea de a descoperi cum să mă aflu pe mine.

 

Miercuri, 2:58

Adeseori, durerea constituie exact forța necesară pentru a pune lucrurile în mișcare. În cazul meu, mă scoate din cort – capul îmi urlă, cu împunsături aproape fizice.

Cerul e inundat de puncte din cele mici care provoacă mereu visare și cărora oamenii le spun stele. Prin fața ochilor îmi trece, între două clipiri, o singură dorință: să ne pierdem printre ele. Doi saci de dormit, aerul rece al nopții și cerul infinit de deasupra spre care să ne zboare gândurile – asta ar fi perfecțiunea.

 

14:16

Să cobori prin Cheile Tâmnei nu pare deloc ușor, dar ei urcă. Și nu singuri, ci la pas cu doi căluți resemnați sub greutatea încărcăturii. Par tată și fiu, deși aparențele mă pot ușor înșela. Timpul petrecut sub muncă grea își lasă altfel urmele asupra omului…

– De unde veniți? mă întreabă puștiul ce nu realizează că abia dacă am 5-6 ani peste cei ai lui.

– De la București, răspund eu, constatând că iarăși, ca de obicei când sunt întrebat asta, am oscilat între Buzău și capitală.

– Unde mergeți pe aici? fac eu indiscreția de a vrea să știu.

– Iaslevnița!

Mă uit cu privire pierdută în ochii munteanului. Fața îi e numai zâmbet…

– E o comună peste munte, tot înainte pe poteca aceasta, mă lămurește el.

Și continuă să îmi povestească cum că acolo locuiesc și vin aici doar la grădini, animale și muncit.

– Aici e greu, nu ca la București! mai spune el, resemnat parcă.

Eu, pentru că altfel nu se putea, vin cu o replică de mare idiot:

– Mai bine aici decât la București!

Nu se poate ca seninătatea și naturalețea cu care acești oameni înfruntă viața să nu te facă să rămâi prost în fața propriilor nefericiri. Eu plâng de micile disconforturi cotidiene, iar ei bat 15 kilometri pe drumuri de munte doar ca să aibă ce pune pe masă!!! Unde am greșit, ca oameni, de am făcut din societate un loc atât de plin de egoism și nedreptate?

Cu două palme date peste suflet, plec mai departe. Nu, nu îndrăznesc să îi întreb cât de des traversează munții, mi-e frică să nu mă întrec în penibilitate, venind cu un răspuns mai prostesc ca cel de dinainte.

 

22:15

– Nu vă supărați, cine vreți să îi roage să nu mai fumeze în tren? mă adresez eu, după ore de rezistență, unuia din controlori.

– Ușile sunt deschise și fumează pe hol, îmi răspunde acesta, însă, ca și când problema e la mine, nu la ei.

– Așa e, dar tot fumul e în vagon, nu afară! Cine vreți să ia atitudine, eu?

Dar el nu mai catadicsește să îmi răspundă, se uită la mine și își vede de drum, fix printre cei 5-6 oameni care nu au nicio treabă. Ba mai mult, unul din ei începe spectacolul:

– Care e problema ta? Suntem fumători, de ce nu ai pic de respect pentru noi?

În fața argumentului, rămân fără cuvinte – cine față de cine nu are respect? Încerc să îi explic că poate să fumeze cât are chef, dar să închidă ușa și să își dea interesul să direcționeze fumul cât mai spre afară. În zadar…Pledoaria continuă, cu vorbe nu tocmai frumoase și cu atacuri nesimțite. Nu îmi bat capul, dar nu pot să nu remarc cât de puțin bun-simț au fumătorii, în general, pentru cei din jurul lor, dar și cât de nerespectate sunt legile la noi în țară. Până la destinație, tot oscilez dacă să merg să fac o plângere la CFR sau să îmi văd de treaba. Aleg a doua variantă, eforturile chiar nu ar justifica rezultatele (lipsă, cel mai probabil).

Obosit, urc în Uber și îmi las gândurile să se așeze. Șoferul nu vorbește cu mine, eu nu vorbesc cu șoferul. Mă simt singur. Îmi place.
Crovurile din Muntii Mehedinti