Calatorii


Cum am descoperit Caucazul pe bicicleta

Scris de | 7 09 2018 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Vorbeam zilele trecute cu al meu frate despre cum a trecut și vara aceasta când am realizat că nu am scris mare lucru despre ea. Pentru noi, s-au întâmplat destule, dar lucrând deja la cartea care să însumeze experiența pe bicicletă prin Georgia, Azerbaidjan și Armenia am omis total să prezint un rezumat al călătoriei. Să îmi fie cu iertare, s-au succedat perioade grele…

Au trecut ani de când ne-am infectat cu microbul cicloturismului, iar de atunci ne-a fost numai normal să ne facem concediile astfel – cititorii familiarizați știu deja de celelalte 3 excursii prin Europa. Acum, a venit rândul să ne luăm inima în dinți și să trecem în Asia, deși nu departe, ci doar dincolo de Marea Neagră.

Am pornit cu avionul într-o amiază de marți, cu frica că vom găsi biciclete bucăți la aterizare. Din fericire, au fost foarte în regulă, iar în prima zi am mai și prins 35 de kilometri de pedalat. Ne-am izbit, brusc, de limite climatice deloc confortabile – căldură și ploaie – dar ne-am zis că o să fie bine.

Conform planului, după o noapte aproape deloc dormită, am pornit spre Caucazul Superior, cu destinațiile Mestia, Ushguli, Lenteki. A turnat cu găleata întreaga zi și am urcat de ne-a ieșit pe ochi, dar acesta urma să fie doar începutul. Am continuat cu nopți ploioase și cățărări interminabile, dar peisajele ne-au cucerit, alinând orice rană. Ne-am delectat cu creste muntoase, am admirat localitățile tradiționale și vestitul Ushba și am înotat prin noroaie pe drumuri ascunse prin păduri. Am ajuns să îndrăgim asfaltul și să ne minunăm de fiecare contrast al regiunii: prea umed sau prea arid, prea verde sau prea uscat, prea cald sau prea rece.

În Tbilisi ne-am reamintit cât de mult ne îngreunăm, ca oameni, viața. Apoi, ne-am bătut cu setea, căldura și lipsa de odihnă în Azerbaidjan, unde am descoperit cel mai cel oraș de până acum: Baku. Zgârie-nori, mare, clădiri vechi de sute de ani și bulevarde largi și aerisite, așa aș putea creiona imaginea metropolei.

Deși ne-au plăcut oamenii, ne-am întors în Georgia cu trenul, ca să evităm deșertul. Pentru că e război între Armenia și Azerbaidjan, singura șansă e să faci zig-zag printre granițe dacă vrei să vezi toate țările, așa că ne-am conformat. Către platoul armean, am urcat printr-un defileu puternic industrializat pe vremea URSS-ului, dar în paragină astăzi. Totuși, spectaculozitatea lui a fost la cote maxime, unice chiar.

Nu am răbdat și, după Sevan, am intrat în Karabag, regiunea-problemă dintre cele două state. Deși la altitudine ne-am crezut în al nouălea cer de cât de frumos era, curând am reîntâlnit căldura, ariditatea și vegetația care nu făceau deloc ușoară înaintarea.

Lângă Yerevan am dat nas în nas cu o furtună de nisip, iar apoi am fost martorii unui uriaș curcubeu exact vis-a-vis de Ararat. Capitala, în sine, ne-a lăsat destul de reci – cred că e evident că nu ador orașele – dar nu aș fi ratat să o vizitez în niciun caz, pentru palmares măcar.

Urcând nesfârșite drumuri drepte, am revenit, a treia oară, în Georgia, țara de adopție. Am căutat munții cu ardoare, iar apoi am făcut pace cu marea, la Batumi. De aici până la Kutaisi nu a mai fost decât un pas, iar avionul ne-a repatriat cât ai zice „gata!”.

Acum, știu că, deși am scris mult, nu am zis mai nimic. Nu am povestit din experiențe, nu am descris oamenii sau locurile, nu am tras lecții și concluzii. Însă, cum aș putea rezuma o lună și 3000 de kilometri într-un simplu articol? Ca să compensez, las mai jos mulțime de poze de peste tot. Iar curând termin cartea de scris, unde o să mă lungesc pe îndelete. Păstrăm legătura!

Caucaz Edited

Liniște-n zig-zag pe stânci de Retezat

Scris de | 5 09 2018 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

De la un munte poți obține multe – aventură și provocare, efort și transpirație, liniște și așezare de gânduri, natură neîntinată și aer curat – depinde doar ce îți dorești. Și, deși prezența unora nu le exclude pe celelalte, există mereu un motiv interior care primează atunci când îți pui bocancii și rucsacul și pornești către creste.

Plecăm marți seara, hotărâți să acoperim tot Retezatul. Eu caut durere să mai uit, Ștefan timp cu el să se așeze. Nu primim bilete la casă, dar găsim în tren cușetă, așa că ieșim chiar bine. Din Petroșani, luăm microbuzul spre Uricani și, cu noroc, găsim în doar câteva minute ocazie spre Câmpușel, „fundul” Văii Jiului. Peisajele dezolante ale fostei zone înfloritoare a țării ne sfâșie din goana mașinii, însă ne pansăm rănile, imediat ce coborâm, cu mic dejun și cu pădure.

Avem bagaj mult – pentru 5 zile – așa că urcușul ne stoarce resursele lăsate neantrenate în ultima vreme. Natura ne încântă, însă, cu ale ei raze de soare cernite printre frunze, cu cântece de păsărele și cu cer albastru într-o mare de verde. Ca prin minune, intrăm în starea de pace și detașare față de tot ce e „jos” pe care doar muntele o poate aduce.

Piatra Iorgovanului este primul vârf bifat și, cumva, granița dintre Munții Retezat și Godeanu. Deși avem în plan și o tură spre Herculane, o luăm spre Șaua Plaiul Mic, străbătând culmi domoale și înierbate, cu un tablou mărginit de giganții de piatră ai masivului. Campăm grăbiți de câțiva stropi, dar doar frigul ne dă, cu adevărat, probleme – sacii, însă, își fac treaba atât de bine încât adun 10 ore de somn profund așa cum nu am mai gustat de multă vreme.

Dimineața e o încântare, deși sunt nevoit să strâng bine hainele pe mine. Coborâm la izvor spre Buta, apoi ne încălzim cu lunga urcare pe Custura, pe care o tăiem după ureche pe curbă de nivel. Păpușa nu se lasă cucerită ușor, simt cum sufăr serios sub apăsarea bagajului și a versantului abrupt tare. Așa că scoatem problemele sensibile la discutat și, umpluți cu adrenalină, timpul zboară fără să băgăm de seama.

De sus, începem să realizăm de ce e atât de faină zona – deși atât de multă stâncă nu e pe sufletul meu, îmbinarea ei cu lacurile străvezii și maiestuozitatea vârfurilor oferă o experiență unică, iar tablourile nu au cum să nu devină parte din mine.

Pe Porțile Închise constatăm o lecție pe care, de multe ori, o uităm: vezi cu ochii tăi cum stau lucrurile, nu îi mai crede pe ceilalți. Speriați de expunerea traseului, am constatat că e chiar lejer și deloc periculos, iar perspectiva pe care acesta o oferă Tăului Țapului merită cu prisosință eforturile!

Trecem pe la Galeș, apoi prânzim cu lacurile din Valea Rea așternute la picioare. În Șaua Pelegii discutăm dacă ne găsim loc de cort sau mergem la Bucura…sunt rupt, dar facem și urcarea către vârf, într-un ritm încet zicem noi, dar suficient de rapid să prindem niște turiști din Ungaria cu care povestim câteva minute.

2509 metri, atât e nivelul la care Peleaga se ridică deasupra mării. Oare e competiție – ca între oameni – și între munți? Nu de alta, dar nu înălțimea e singurul criteriu…

Dormim la sac, grație unei idei năstrușnice venite spontan, fix sub vârf. În față, privirile ni se scaldă în oglinda umbrită deja a lacului – rar am avut parte de asemenea peisaj din camera de hotel! E rece, dar ne odihnim bine sub bolta curățată de nori și rămasă numai stele, până dăm ochii cu un răsărit întârziat, dar vestitor de o nouă zi numai bună de explorat.

Ne îndreptăm, la pas cu gândurile, spre vale, unde frumosul continuă să ne uimească – nu întotdeauna e rău să cobori, se pare. Ne îmbătăm cu apă cristalină din izvor, iar apoi cotim spre Zănoaga, trecând pe lângă Ana, un lac frumos cum îi e numele și care ne cam cucerește. Mai în glumă, mai în serios, facem împărțirea celor trei ochiuri de apă cu nume de fete – Ana, Florica și Viorica – eu rămân cu prima, Ștefan cu ultimele două, să îi ajungă. 😀

Înainte de Tăul Răsucit îmi sparg telefonul – oare se poate și frumos fără urât? – dar tabloul de pe malul lacului mă lasă nu doar fără cuvinte, ci și fără supărare. Pe scurt, așa arată locul perfect: cu iarbă numai bună de întins cortul, cu apă străvezie ce reflectă zidul stâncos al văii și cu liniște de îți poți auzi și cele mai îngropate sentimente!

Deși îmi doresc enorm, nu campăm decât la Zănoaga, cu doar câteva minute înainte ca o ploaie de vară să spele atmosfera. Povestim cu Salvamontul, mâncăm la adăpost și apoi ne relaxăm până la venirea serii. Mai citim, mai discutăm, mai mă iau de scris versuri, așa că vreme trece. Nu cu un scop, dar cu sens. Acela al fericirii lăuntrice după care tânjim.

Ultima zi ne prinde un pic nesincronizați: eu rămân la cort, în timp ce Ștefan merge să culeagă răsăritul de pe creste. Apoi pornim spre Vârful Retezat, via Șaua Judele și Tăul Porții. Peisajul, din nou, ne termină cu spectaculozitatea lui: crestele dure și neșlefuite se îmbină perfect cu lacurile ce sclipesc în soare, umplându-ne ființele cu liniștea mult dorită. Aceasta, însă, nu durează mult, căci întâlnirile cu turiștii devin tot mai dese, până acolo că ne descoperim pe „autostrada” Retezat, nu muntele. Coborâm, deci, în viteză și, goniți de tunetele unei furtuni timide, ajungem în Valea Stânișoara pentru a continua spre Cabana Pietrele, locul de campare.

Natura, însă, vrea să ne mai surprindă o dată cu ale ei haine de gală, oferindu-ne întâlnirea cu Cascadele Stânișoarei, niște căderi de apă ba discrete, ușor de trecut cu vederea, ba hotărâte și impunătoare. Privindu-le, simt că acestea – la pachet cu mușchiul verde și cu trunchiurile coniferelor – constituie finalul perfect și numai normal al unei ture superbe…

Ca la o înțelegere, ne întâlnim cu Adelin la final de traseu și stabilim să nu îl mai așteptăm ci să încercăm să ieșim în civilizație prin alte metode. O luăm, deci, la pas spre Nucșoara dar, după numai trei kilometri, urcăm într-o dubă ce ne duce până la Hațeg, dintr-o bucată. De aici, aventura cu muntele se încheie…deocamdată, evident.

 

P.S: Pentru trasee, puteți verifica contul de Strava, dar pe scurt am mers astfel:

  1. Câmpușel-Piatra Iorgovanului-Șaua Plaiul Mic.
  2. Șaua Plaiul Mic-Custura-Păpușa-Porțile Închise-Lacul Galeș-Șaua Pelegii-Peleaga.
  3. Peleaga-Lacul Bucura-Tăul Răsucit-Zănoaga.
  4. Lac Zănoaga-Șaua Judele-Vârful Retezat-Lolaia-Valea Stânișoara-Pietrele-Câlnic.

P.P.S: Daca îți place să mă citești și vrei să descoperi mai multe aventuri, atunci sigur te vor interesa și cărțile mele despre care ai detalii pe site la secțiunea „cărți„.

Retezat Full Edited

Cartea „#30dezile30dețări”

Scris de | 14 05 2018 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

S-au scurs câteva luni de când încheiam, în miez de noapte, manuscrisul celei de-a patra cărți, dar prima despre altceva decât biciclete. Bineînțeles, am rămas tot în zona călătoriilor (nu doar fizice, ci și prin viață), dar am dat șaua deloc confortabilă pe scaunele moi ale trenului. Astfel, kilometrii până acum câștigați cu greu, au ajuns să zboare din viteza alunecării pe șine, asemeni gândurilor sub praful timpului.

E ciudat cum, deși nu pare, o călătorie nici nu începe cu primul pas, nici nu se termină cu ultimul. Întotdeauna, există eforturi nemărginite înainte și, aproape mereu, există luptă și după – căci să scrii, pagini la rând, poate să devină dureros.

Nimic, însă, nu se compară cu satisfacția unei aventuri încheiate – fie ea pe drumuri, fie din spatele tastaturii, poveștile merită împărtășite. Probabil că, dacă am avea mai mule voci care să bată toba cu privire la actele de non-conformism constructiv, am fi mai mulți care ne-am depăși limitele.

#30dezile30dețări vine tocmai ca o soluție pentru cei care își doresc mai mult, dar nu știu cum să obțină. În esență, să te urci în tren și să stai o lună pe drumuri, nu e mare lucru – în practică, însă, înțelegi de ce atât de puțini oameni o fac. Astfel, cartea se vrea a fi un manual de vise împlinite, de provocări lăsate în spate și de lecții pe care cu toții ni le putem însuși.

Lăsând vorbăria deoparte (am mai scris despre excursie și aici), puteți afla detalii de pe pagina dedicată. Varianta PDF a cărții o puteți descărca gratuit, dar aș aprecia mult dacă alegeți să vă procurați și varianta tipărită (costă 20 de lei), căci ar fi o susținere palpabilă pentru astfel de acțiuni viitoare. Mai mult, pentru că știu că sunt oameni cărora le place să obțină mult cu puțin, m-am gândit să ofer toate cele trei cărți la prețul special de 50 de lei. Astfel, primești „Europa în 80 de Zile„, „Munte, Vremuri, Depărtări” și „#30dezile30dețări” cu o reducere de 30%!

Un ultim gând: dacă ai pus mâna pe oricare din cărțile mele și le-ai citit, ia-ți timp te rog și spune-mi cum ți s-au părut – mă interesează să cresc și doar prin feedback-uri sincere o pot face! Mulțumesc! 🙂