Calatorii


Îmi dau cărțile cu 50% reducere!

Scris de | 7 12 2017 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Au trecut ani buni de când mi-am făcut curaj să mă urc în șa și să încep să explorez Europa, dar amintirile sunt la fel de vii ca în prima zi. Dorul de aventură este, și el, tot la cote maxime, deși primăvara unor noi plecări pare foarte îndepărtată.

Mi-au rămas, ca o consolare artistică, cărțile ce au luat naștere în urmă acestor călătorii: Europa în 80 de Zile, Munte, Vremuri, Depărtări și Cursă către Dolomiți (doar PDF eBook). Uneori, însă, cuvintele pot cântări mai greu decât orice faptă, iar într-o iarnă românească o lectură interesantă poate să compenseze orice dorință de ducă.

Răsfoind cutiile de prin casă, am realizat că mai există câteva exemplare care nu și-au găsit proprietari. Într-o formă sau alta, acestea au ajuns la mai mult de 500 de persoane, dar există o mulțime de alții care s-ar bucura de asemenea lecturi, dar la care oportunitatea nu a sosit (încă).

Decembrie fiind, mi-am propus să renunț la pretenții și să fac ce ține de mine ca oameni cât mai mulți să poată citi cărțile la ei acasă. Ar putea fi un cadou din partea mea, dar să zicem că nu este. E doar un gest prin care încerc să îi încurajez pe cei care vor să viseze măreț, dar care nu îndrăznesc. Nu puține au fost mesajele primite de la persoane care au parcurs aceste jurnale de călătorie, iar feedback-ul e chiar motivant, provocându-mă să continui.

Comenzile se pot face direct pe paginile dedicate, cu mențiunea că Munte, Vremuri, Depărtări nu va fi tipărită decât după înregistrarea a minim 25 de comenzi. Cu toate acestea, cei care se înscriu până la sfârșitul anului beneficiază de același preț de 10 lei/exemplar, chiar dacă livrarea va avea loc ulterior!

Dacă vreți să aflați mai multe detalii despre ce vorbesc eu aici, le puteți afla de pe site: http://bogdanmatei.ro/departari/ și http://bogdanmatei.ro/80dezile/. De asemenea, variantele PDF pot fi accesate gratuit aici.

Pentru orice informații sau întrebări, mă găsiți pe mail sau pe Facebook!

Traversarea Petrosani-Herculane: complexul asteptarilor intalnind simplitatea naturii

Scris de | 12 11 2017 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Există, în viață, momente și momente. Unele plăcute, încărcate de fericire și entuziasm, te motivează să mergi mai departe. Altele, pictate în nuanțe mai puțin vesele, îți amintesc că nu poți trece prin această lume fără să te oprești să analizezi, să tragi concluzii și să ajustezi. Traiul pe acest pământ nu e doar tablou de bucurii, ci are și perioade în care norii predomină, iar distanțele par imposibil de atins.

Totuși, răbdarea și perseverența sunt chei care nu dau niciodată greș. Cine, în necaz fiind, a eșuat vreodată așteptând? Cine, continuând să se târască, a rămas în fundul gropii?

Viața are căile ei care ne amintesc că nu suntem nici perfecți, nici intangibili. Din contră, prin diferite metode, ne spune când e timpul să ne oprim și când să continuăm. Uneori țipând, alteori șoptit, Divinitatea are grijă să ne pună în locul în care ar trebui deja să ne găsim. Rătăcitori fără direcție, e nevoie de Cineva din afară să ne îndrume pașii către piscurile propriilor aspirații.

Muntele arată, mai bine ca oricare, cât de ușor pălește măreția omului în fața măreției naturii. În oglindă, părem uriași. Afară, ne vedem ca firele de praf ce suntem. Realitatea e aceiași, doar perspectiva diferă.

Traseul ne poartă, direct în abrupt, din Paroșeni către creastă. Ne încântăm ochii sufletelor cu un răsărit cernit de creasta zimțată a Parângului, iar apoi continuăm prin frunzele uscate de toamnă. Suntem numai încântare, deși inimile au și ofurile lor care își ajustează notele în fundal. Liniștea din jur, însă, acoperă dezacordurile vieții cotidiene și ne provoacă să lăsăm grijile în vale.

Sus, vântul năprasnic ne face să strângem pe noi nu doar hainele, ci și gândurile bune care să ne motiveze să mergem mai departe. La fiecare pas, destinul se rezumă la o singură alegere: continui sau faci cale întoarsă.

Treptat, iarba lasă locul stâncilor, iar stâncile, zăpezii. Crusta înghețată de deasupra ne încetinește mersul, dar soarele imaculat și orizontul nuanțat în albastru compensează așteptarea. În acest templu al frumosului, ne simțim invadatori barbari provocând sacrilegii.

Minutele trec, iar pașii se adună. Cocoșați de cele 20 kg de bagaje, la îngânarea zilei cu noaptea, poposim în Curmătura Tulișa. Suntem mult în urma programului, dar traseele pe munte nu se parcurg pe hartă, ci la fața locului. În timp ce supa fierbe, montăm rapid cortul, iar apoi, bine îmbrăcați, ne așezăm să ne bucurăm de cină. În sălbăticie, viața se rezumă la trei elemente simple: adăpost, hrană și prieteni.

Oboseala învinge teama cu privire la pericolele pădurii, iar somnul ne îmbrățișează pe deplin. Dimineața ne întâmpină cu o ceață densă ce transformă totul în feerie. Noi o primim cu zâmbetul pe buze și cu mult chef de cucerit vârfuri.

Traseul ne poartă pe un drum forestier ce, înainte de urcarea către Văcarea, lasă locul unei poteci înghesuite sub coroanele copacilor. Treptat, aceștia se transformă în jnepeni, iar zăpada, subțire și răzleață mai jos, devine tot mai groasă și mai dârză cu cât câștigăm în altitudine. Suntem pierduți în nori…mai mult la propriu decât la figurat, dar hotărârea de a continua nu ni se clatină nicio clipă. Mai mult, suntem încrezători că peisajele ce le vom descoperi de pe înălțimi ne vor tăia nu doar glasurile, ci și gâfâiturile efortului.

Inevitabil, din cauza absenței marcajelor, rătăcim traseul de nenumărate ori. Apucăm la stânga. Apoi la dreapta. Ne luptăm cu jnepenii. Ne întoarcem. Apoi iarăși înainte. Și, tot așa, pierdem mai bine de o oră în niciun kilometru. Totuși, lecția e imposibil de ratat: știind ținta, ocolurile nu te vor împiedica să o atingi. Cât timp nu te oprești, înaintezi.

Peste 2000 de metri, spectacolul e total – dacă mi-ar pune cineva cuvintele în față, provocându-mă să descriu priveliștile, mi-ar fi imposibil. Sentimentul este că, dacă deschid gura, magia se sparge. Și nimeni nu vreau ca idilicul din povești să se ducă…

Către dreapta, Retezatul arată într-un fel de care doar el e capabil: stâncos, dur pe alocuri și lin pe altele, pudrat cu zăpadă ce sclipește în soare. Pur și simplu, ne copleșește.

Spre stânga, marea de nori ne arată că infinitul poate fi atins mai ușor decât credem. Privind vălătucii alburii, constat că imposibilul e doar o teorie, iar limitările sunt doar în mintea noastră. În față, vedem cum abruptul, deși dur, ne așteaptă să ne ia și să ne înalțe. Nu doar către cer, ci și către niveluri rar atinse de încredere în propriile persoane. Și în ceilalți și în lume și în viitor și în necunoscut…căci rezonarea cu sufletul din tine provoacă împăcare și cu tot ceea ce te înconjoară.

Trece de prânz când constatăm că, dacă vrem să ajungem unde ne-am propus, trebuie să ne dăm mâna cu întunericul și să devenim prieteni. Limbile de zăpadă ce se prăvălesc către văi, obligându-le să le ocolim, ne îngreunează mersul. Mai mult, creasta tot mai variată ne seacă rezervoarele de energie. Când ne oprim să le mai refacem, observăm urme ale vieții din munți: labele unei ursoaiace cu doi ursuleți…

Urcăm Vârful Custura pe beznă – niciodată nu ne-am simțit mai bărbați! Tocmai ce am fost martorii unui apus cum nu vezi nici în tablouri: înconjurați de praful roșiatic al norilor, am avut oportunitatea să zărim discul solar exact atunci când se grăbea către alte lumi…E fantastic să te oprești, să privești și să îți fixezi în minte un aspect simplu: clipele sunt unice, iar peisajele care merită nu se observă decât cu sufletul deschis să le primească.

Până în Șaua Plaiul Mic lanternele și GPS-ul de pe telefon ne sunt salvarea. Înaintatul, tot mai anevoios, ne relaxează. Paradoxal, dar să știi că nu mai ai mult nu te face să te grăbești, ci te liniștește. Înțelegi că nu viteza e secretul succesului, ci repetivitatea acțiunilor.

Negociem viitorul minute bune – decidem să coborâm la Refugiul Salvamont Buta. Traseul până la Herculane rămâne pe altă dată, căci vremea nu vrea să ne susțină pe mai departe. Ajungi jos, ne bucurăm, ca doi copii, de căbănuța îngrijită și curată ce urmează să ne fie casă pentru o noapte. Cum spuneam, pe munte grijile sunt mult mai apropiate de adevăratele nevoi ale oamenilor…

Până să intrăm în sacii pufoși, afară începe să cearnă o ninsoare măruntă ce sclipește sub razele interogatoare ale frontalelor. Se dovedește că, deși dificilă, decizia de a abandona a fost cea corectă. Înțelegem – a nu știu câta oară – că a renunța nu înseamnă că ești laș, ci doar că îți știi limitele. Și, când vine vorba de furia naturii, e mai bine să fii prevăzător și să greșești, decât să te avânți și să dai piept cu stihiile.

A treia dimineață ne întâmpină nu doar cu ceață, ci și cu fulgi mari, culeși din povești. Împăcați, le ieșim în întâmpinare, deși aceștia se tot transformă în picături reci de ploaie. Fericirea noastră, însă, niciun potop nu ne-ar putea-o spăla: plecăm încărcați cu preaplinul pe care muntele a binevoit să ni-l ofere! Puține trăiri se simt mai bine și mai deplin decât umplerea cu frumos a naturii. Și, deși planurile de acasă sunt departe de ceea ce am reușit să parcurgem, lecțiile finale ne consolează: important e să știi când să te oprești și când să continui, iar ceea ce contează e ca fiecare strop al aventurii să fie trăit cu întreaga ființă deschisă.

 

Informații tehnice:

Traseu: Paroseni-Curmatura Tulisa-Vacarea-Custura-Saua Plaiul Mic-Salvamont Buta-Cheile Butii.
Transport: Tren Bucuresti-Petrosani, Microbuz Petrosani-Paroseni, Microbuz Cheile Butii-Uricani, Microbuz Uricani-Petrosani, Tren Petrosani-Bucuresti.
Marcaje: Paroseni-Creasta: Triunghi Galben. Creasta-Curmatura Tulisa: nemarcat. Curmatura Tulisa-Varful Vacarea: Patrat Alb(marcat prost, in jnepenis se pierde usor). Varful Vacarea-Varful Custura: nemarcat. Custura-Saua Plaiul Mic: Banda Rosie.
Data: 6-8 Noiembrie 2017.

Info: click stanga sau dreapta pe poza pentru a vedea mai multe fotografii.
Petrosani - Herculane (nereusit)

Mai toarna-mi, toamna, o poveste!…

Scris de | 31 10 2017 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Nu am știut niciodată cum să descriu toamna, astfel încât să nu îi distrug din perfecțiune. A nu îi trunchia din strălucire, din neantul de culori sau din negura ploilor și a frigului mușcător se transformă, foarte adesea, într-o imposibilitate. Capriciile ei – contrastante, dominante și deloc ușor de suportat – nu se regăsesc nici pe departe în hainele altui anotimp. Cum să faci, deci, să pictezi tablourile cu acuarelele potrivite?

Sau cu vorbele, dacă e să îți iei timp să așezi cuvintele pe hârtie. Sau cu respirațiile obosite, dacă te apuci să explorezi măreția la ea acasă. Sau cu șoapte, dacă încerci să cânți frunzele căzând și adierile ce aduc tot mai tare a crivăț. Sau cu odihnă, dacă te mulțumești să te relaxezi cu o carte bună și cu o cană fierbinte de ceai. Și sufletul, până la urmă, are frigul lui ce trebuie aburit…

Nu iubesc niciun anotimp așa cum iubesc toamna. Primăvara mă face să renasc, amintindu-mi de toate visurile îngropate sub troienele iernii. Vara mă topește, nu cu căldura, ci cu multitudinea de oportunități ce se deschid odată cu ea. Iarna…iarna mă face să strâng hainele pe mine, să mă minunez de poveștile înghețate în peisaje, să mă văd alb asemenea ei, să descopăr arta din gheață, să mă simt iarăși copil și să privesc cu speranță către un final ce se lasă așteptat.

Numai toamna, însă, mă copleșește. Mă ia de pe piedestalul propriei măriri și mă coboară în amestecul de nuanțe din care ies cu ființa mai șifonată ca oricând. Mă înăbușă și mă distruge, împrăștiindu-mă în zări îndepărtate, din care uit, de multe ori, să mai revin. Cumva, sub bagheta fermecată a toamnei, efemeritatea vieții capătă valențe de veșnicie.

Tablourile se înscriu – uneori cu bătăi repezi, alteori cu șoapte surde – în cufărul cu amintiri ale sufletului. Fiecare pată de culoare este, până la urmă, o poveste. Îți trebuie doar ochi dispuși să o citească. Și o inimă atentă, care să aibă curaj să strângă frumosul în brațe. Cine știe, mai apoi, poate că vei deveni una cu acesta.

Scriitura toamnei nu este, de fapt, decât un concurs al diversității. Și al contrastelor. Oricât te-ai învârti, oricât ai umbla și oricât de mult ai visa, tot pământul va fi cel care te va scutura cu putere ca să observi. Copacii ale căror mantii s-au îngălbenit, așteaptă, în tăcere, rugina finală. Spectacolul e fascinant! Niciun pictor nu ar putea, oricâtă libertate și-ar lua, să combine frunză cu frunză și nuanță cu nuanță! Pe jos, sunetele veștejite îți amintesc, cu fiecare înaintare, că destinația finală nu e decât moartea – unde te grăbești, omule, așadar? Albastrul cerului, nepătat de nori de astă dată, se lasă străpuns de crestele înspumate cu zăpadă ale munților. Natura știe să conviețuiască, doar omul a uitat simplitatea împlinirii depline. De aici, evident, nefericirea.

Alteori, toamna arată că blândețea nu e totul. Cuprinsă de toane, se amestecă în nori plumburii, vijelii năprasnice și ploi ce durează cu zilele. Te face să pui hainele groase pe tine, să apreciezi soarele ce nu se mai vede și să cauți cu ardoare căldura. Nu doar a vremii, ci și a sufletelor. Se gândește, probabil, că spiritul are nevoie și de linii trase și socoteli, nu doar de alergări haotice după valori iluzorii.

De fapt, cred că asta îmi place cel mai tare la toamnă: că e singura care îndrăznește să ne arate că și sfârșiturile pot fi frumoase. Dure, neplăcute și intense, dar frumoase. Iar schimbările sunt aici nu ca să ne sperie, ci ca să ne pregătească să creștem.

Există, până la urmă, și renașteri, nu doar finaluri. Fiecare poveste merită, deci, să fie nu doar scrisă, ci și citită și împărtășită. Așadar, te rog tare, mai toarnă-mi, toamnă, încă o poveste!

 

Mai toarna-mi, toamna, o poveste!