Ce am invatat din traversarea Muntilor Fagaras

Scris de | 12 Sep 2016 | Despre: jurnal de calatorie | 4 comentarii


edited-0172

Deși nu vreau, trebuie să mă trezesc. Nu am dormit prea mult în noaptea ce tocmai se încheie, dar trenul ajunge în stația la care urmează să cobor. E încă noapte, dar clădirile din Turnu Roșu încep să se zărească. Se anunță a fi o zi interesantă.

Urc în creasta Făgărașului. Sunt singur. E prima experiență de genul – pe munte, pe cont propriu, pentru mai multe zile -, dar sunt încrezător că totul o să fie bine. Am fost prevăzător: am, în rucsacul ce cântărește aproape 17 kg, tot ce îmi trebuie. Sau cel puțin așa cred.

Urcușul e dur, mult prea dur. Începe lin, pe drum forestier, iar apoi se avântă pe o potecă de pădure ce îmi taie respirația. Nici cerul nu se vede, așa de sus este! Într-un fel, e ca pe drumul vieții, atunci când încerci ceva nou: la început pare ușor. Apoi, realizezi că nu ai aflat toate datele și că e greu de îți vine să te iei cu mâinile de cap. Doar la final realizezi că, după greutăți vine și binele – trebuie doar să fii suficient de încăpățânat ca să continui.

Lăsând pădurea în urmă, peisajul mi se descoperă în toată măreția lui. Mă simt pe acoperișul lumii, deși nu am ajuns deocamdată nici pe cel al României. Îmi place liniștea aceasta a sălbăticiei enorm. Calmul, relaxarea sau momentele de respiro au ajuns sa ne lipsească atât de mult că nici nu le mai simțim lipsa! Oare după ce alergăm așa, fără întrerupere?

Traseul pe creastă e lung. Are cam 80 de km în total. Pe deasupra, mai e și greu. E ca o sinusoidală imperfectă, ce mă poartă când pe vârfuri, când în vale. Iarăși trag paralele cu viața…

Urcând, realizez că am subestimat muntele. M-am crezut mai bun, iar acum plătesc prețul. Nici vorbă să mă țin de planul inițial și să termin în 3 zile! Obosit, iau decizia corectă: mă opresc din vreme ca să am timp să îmi revin. Mă simt înțelept: e mare lucru să știi când să dai puțin înapoi ca să poți să te avânți mai tare, mai târziu!

A doua zi urc Negoiul, iar apoi gonesc către Viștea și Moldoveanu. Vreau să le fac pe toate într-o zi…Cobor prin Strunga Dracului, deși oficial e închisă din cauza căderilor de pietre. Nu o fac din proprie inițiativă, dar văd alți oameni înainte care mă asigură că e în regulă. Pe la jumătate constat cât de mare e pericolul, dar e prea târziu să dau înapoi. Dacă aș putea, nu aș mai lua-o pe această variantă. Pur și simplu, unele riscuri nu merită asumate.

Pe poteci, dau de tot mai mulți turiști. Majoritatea sunt străini, iar asta mi se pare rușinos pentru noi, ca români. Mă întâlnesc și cu alții ce merg singuri, ca mine (deci mai sunt nebuni!): unul a plecat la drum fără niciun pic de informații despre traseu, iar celălalt se aventurează pe toate vârfurile și crestele secundare. Înțeleg cât suntem de diferiți ca oameni: chiar și pe munte, fiecare vine cu propriile aspirații. Aducem cu noi un bagaj, lăsăm pe drum poveri…

Mai mult, ne mișcăm în propriul ritm, în propriile așteptări. Reflectăm, la fiecare pas, propria ființă.

În apropiere de TransFăgărășan, descopăr pantofarul „perfect”. Îl recunosc de la distanță…după stil. E îmbrăcat în geacă de piele (să țină la vânt), blugi (pentru mobilitate) și adidași de șosea (să îl ajute la aderență). Cară un rucsac de lap-top (se gândește la confortul spatelui), iar ochelarii de soare sunt mari, rotunzi, de motociclist Harley-Davidson (ține la proprii ochi, e de înțeles). Are cu el și atmosfera: dintr-o boxă portabilă bubuie muzica electronică (așadar, nu face niciun compromis).

Sictirit, mă grăbesc să ajung iarăși doar eu cu muntele. Întind cortul lângă doi puștani englezi, ratându-mi target-ul stabilit dimineață. De data asta mă simt confortabil să știu că mai e cineva prin preajmă. Stăm un timp la povești. Eu aflu de ei, ei de mine. În scurtul timp petrecut împreună, învățăm. Căci orice interacțiune ne transformă și ne apropie. Vreau să mă iau de ei că fumează; nu o fac. Până la urmă, e viața fiecăruia, doar alegerile ne aparțin.

Urcușul pe Viștea (și, implicit, Moldovenu) mă lasă fără aer. Știu, însă, că o să merite. Nu toate dificultățile în viață sunt de dorit, dar din toate se poate învăța, asta e clar. Constat că noi, cei care iubim muntele, alergarea, bicicleta, ieșitul din zona de confort, trebuie că avem probleme cu memoria: prea ne întoarcem iarăși și iar la aceleași activități care ne chinuie groaznic! E un fel de masochism și acesta, până la urmă.

Treptat, cu cât înaintez către est, cu atât peisajul devine mai domol, iar plaiurile mai întinse. Turiștii sunt tot mai rari, iar cei întâlniți se plâng chiar și de traseele domoale pe care le fac, de o zi. Deh, până la urmă, fiecare cu propria călătorie și cu propriile valori…

Mă prinde iarăși noaptea, singur de data asta. Ciudat, dar nu am niciun gol în stomac care să mă anunțe că îmi e frică. Din contră, savurez experiența cu zâmbetul pe buze.

Căutând de mâncare, realizez că iarăși am cărat prea multă. Oare când o să ne învățăm că ne ajunge, ca să trăim, mult mai puțin decât avem impresia?

Răsăritul îmi înviorează pe deplin ochii. Nu știu dacă aș da pe ceva nopțile petrecute la cort! E târziu. Nu pe cadranul ceasului, ci pe cel al planurilor personale. La 12:00 vreau să fiu în Plaiul Foii. Ajung pe la 11:20. Timp de 12 km cât a durat forestierul până aici, nu m-a luat nimeni. Mda, rutina e apăsătoare tare!

Mașinile sunt rare și aici, dar continui să merg. Sunt obosit groaznic, dar nu am de ales. Nu de multe ori descoperi că mai ai resurse de energie atunci când totul pare negru! Un nene cu o Dacie de acum 100 de ani mă depășește în trombă. Nu mă ia, e plin cu bagaje. După o 100 de metri, se răzgândește. Mă înghesui în dreapta-față, dar locul se simte ca un fotoliu de cinci stele! În momentul acesta, îl apreciez enorm pe omul din stânga mea: nu atât pentru că m-a scutit de calvarul kilometrilor pe drum, cât că și-a întins mână la nevoie. E lucru rar să faci o faptă bună pentru cei din jur când îți stă în putere! Și, oh! cât de des ni se ivesc ocaziile…

În tren, reflectez la parcursul ultimelor zile. Au început prin a fi marcate de incertitudine, necunoscut și teamă, dar iată-le, la final, îmbrăcate în frumusețe, autodepășire și satisfacție. Realizez, fără să vreau, că despre asta e călătoritul, în general, și muntele, în particular: despre a te transforma, prin intermediul sudorii, într-o persoană mai apropiată de propriul potențial.

 

Datele, pentru curioși:  

  • Traseu „cruce roșie” Turnu Roșu – Chica Pietrilor.
  • Continuare pe „bandă roșie” din Chica Pietrilor până la forestier Rudărița.
  • Dormit la refugiu la Scara (e în stare bună), iar apoi la cort, sub vârful Corabia și după vârful Berevoescu. Legat de refugii: Scara, Călțun, Viștea, Zârna chiar sunt în stare bună.
  • Parcurs aproximativ 90 km în 3 zile și jumătate, cu tot cu poze. 🙂
  • Pozele se găsesc pe profilul de Facebook, aici.

 

 

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

4 Comentarii

  1. Frumoasa experienta. Lectiile muntelui sunt multe: Eu am gasit ca imparatia muntilor se aseamana cu Imparatia lui Dumnezeu: doar cei dispusi sa faca efort sa se depaseasca pe ei ajung acolo, drumul e greu la inceput dar devine tot mai frumos si frumusetea ce urmeaza nu o poate cunoaste decat cel care o epxerimenteaza – oricat ai povesti despre asta cuiva care nu a gustat asa ceva nu intelege. Fiecare pas nou e o noua provocare si o noua frumusete.

    Post a Reply
  2. Am trait si eu impreuna cu sotul meu aceasta experienta anul acest la inceput de toamna numai ca pe bucati: pentru ca timp efectiv era numai in weekend. Am plecat etapa intai la sfarsitul lui august cu plecare din Turnu Rosu la 22.30 vineri seara, sambata seara cam la aceasi ora ajungeam la lacul Caltun, iar duminica hotarand sa ne oprim la Balea Lac incercandu-ne norocul la ia-ma nene pe Transfagarasan. Etapa a doua peste doua saptamani: plecare la 21.20 de la Balea Lac, la ora 11 eram pe Moldoveanu, iar a doua zi la 16 eram la Rudarita. Multumim tuturor celor care ne-au luat la ocazie.

    Post a Reply

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *