Cugetari


Lupte

Scris de | 28 08 2018 | Despre: diverse | fără comentarii

Am obosit să mă tot lupt. De fapt, mai pot, dar m-am săturat. Unde privesc, văd doar războaie și durere. Unde e fericirea? Prea departe – prea a altora – ca să poată fi atinsă. 

De la naștere încă, începe sfârșitul. Plângi atunci, doar ca să descoperi apoi de ce. Fără armele potrivite, ești aruncat în cuptor. Scapi, teoretic. Căci practic, fiecare efort te sfârșește. Fiecare picătură de sudoare ce-ți cade, ia cu ea și ceva din tine. Câștigi în timp ce pierzi.

Lupți să fii iubit. Să te descurci printre copii. Să ieși în evidență. Să atragi. Să fii cel mai deștept. Sau cea mai frumoasă. Lupți să contezi.

Mai târziu, te lupți pe băncile școlilor. Vrei succes, vrei bani, vrei faimă etc. Vrei o fată faină la dreapta ta. Vrei pe cineva care să te aprecieze. Vrei independență. Vrei intimitate.

Timpul trece, dar luptele continuă. În familie, cu soția/soțul sau copiii. Cu părinții. Cu tine însuți, dacă încă nu ai abandonat partea asta. Cu Dumnezeu, dacă mai înseamnă ceva pentru tine. Lupți, te zbați și câștigi. Așa crezi.

Bătrân, lupți să nu mori. Medici, controale, pastile etc. Singurătatea ce te-a bântuit toată viața acum clar nu mai pleacă. Strigi să exiști, ești disperat că ai devenit o povară. Cei dragi te-au lăsat, în vremea cea mai cruntă. Dar lupți…și ai lupta și cu moartea dacă ar îndrăzni să se ia la trântă cu tine!

Nu e, viața nu e mai mult decât un șir de lupte ce se termină cu o înfrângere. Inevitabil, sfârșitul e negru amar. Toți pierdem, dar numai unii avem puterea să o recunoaștem. Până la urmă, onestitatea cu care privim în oglindă ne diferențiază…Trăim, dar nu câștigăm nimic, oricât ne-am minți că e altfel.

Totuși, avem datoria morală să murim pe baricade. Dar, totuși, la ce bună zbaterea?

Natura este o mare. Muntele e o vrajă

Scris de | 13 08 2018 | Despre: reflectii | fără comentarii

Există glasuri ce te cheamă, asemeni serenadelor de sirenă, să îți urmezi aspirațiile. Privești către vârfuri, acolo unde cerul se îmbrățișează cu stânca, și simți cum sufletul ți-o ia la goană. Cu el, inima tropăie în ritmuri inumane, avântându-se spre limite pe care doar creierul se încăpățânează să le țină în picioare.

Natura este o mare. Cu valuri de stimuli, provocări și impresii ce încântă ființa. Dacă te lași în brațele ei, nu ai cum să rămâi la fel. Fiecare pas, fiecare strop de sudoare și fiecare strângere din dinți te dezbracă în fața acestei mărețe ibovnice.

Dintre toate, muntele e cel mai aprig. Dar și cel mai blând, dacă știi cum să îl iei. În fața maiestuozității sale, niciun om nu rămâne semeț. Îl privești și îți curg lacrimi nespuse. Îl admiri și sufletul ți se schimbă. Îl cucerești și devii de neînvins. Pe ale sale creste, descoperi puteri de extaz – nimeni care a urcat un munte nu s-a întors același în vale.

Libertate – iată ce căutăm noi, muritorii, între astrele planetei. Veșnic înlănțuiți în efemeritate, reușitele contra naturii sunt singurele răzvrătiri pe care ni le permitem. Victorii iluzorii, ne hrănim din ele ca din veninul unui drog niciodată suficient. Când descoperi infinitul, viața cotidiană devine un praf de care te-ai debarasa oricând. Când afli muntele, clipele fără el devin chinuri deșarte.

Natura este o mare. Muntele e o vrajă.

 

Astăzi urăsc Bucureștiul

Scris de | 9 08 2018 | Despre: reflectii | 2 comentarii

Niciodată scările de la metrou nu mi-au părut mai lungi, pașii mari, calculați, abia făcându-le față. Cu gândurile pierdute de toată zumzăiala obișnuită a orașului, cumpăr cartela oferind prea mult:

– Am plecat două luni și am uitat prețul! justific.

Zâmbetului meu îi răspunde o față amărâtă de propria viață. Nu o judec: închisă într-o dugheană de sticlă tanti nu face altceva decât să dea din mâini, fără rost, zi după zi.

Trenul e ticsit – și asta uitasem. Transpir abundent cum numai prin Azerbaidjan pățeam. Colegii și colegele de suferință, asemenea. E ciudat să vezi bărbați la cămașă sau fete îmbrăcate elegant cum se murdăresc cu această iluzie a contemporaneității: muncă peste măsură pentru un trai (fără?) peste măsură. Cumva, omul e singurul animal care, în încercarea de a-și îmbunătăți viața, și-o distruge. Cu fruntea sus, evident.

Nu mi-a plăcut Bucureștiul de la primul pas, făcut acum multă vreme, dar astăzi îl urăsc cât pentru 12 ani. Nu vreau să aud de parcurile frumoase, de clădirile cu arhitectură aparte sau de străzile bine îngrijite – căldura, traficul, noxele, gunoaiele, zgomotul, oamenii agitați și griul blocurilor mă înspăimântă.

Schimb magistrala sub ochii implorând milă ai unei călugărițe. E neașteptat de tânără și, făcând abstracție de cuvertura deloc la modă, e chiar drăguță. Un impuls mă împinge să o întreb ce e cu viața ei, dar ezit până e târziu să mă întorc. Brusc, similitudinea dintre ea și ceilalți, trecătorii superiori care o judecă cu coada ochiului, îmi spintecă moalele capului: toți irosim fericirea pentru idealuri deșarte.

Bulevardul e același ca în Iunie, când l-am părăsit. Băncile sunt pline de oameni singuri cu căței, dar parcările sunt goale – e perioada aceea a anului când lumea își amintește cum e să trăiești. Eu mă întorc la fel, deși poate puțin mai umblat: asta este tragedia individului, imposibilitatea de a-și corecta defectele.

Suspin adânc, cu ochii alergându-mi în minte – nicicând Bucureștiul nu mi s-a părut mai urât:

– O să îmi lipsești, oraș ponosit, știm amândoi asta!…