Cugetari


Natura este o mare. Muntele e o vrajă

Scris de | 13 08 2018 | Despre: reflectii | fără comentarii

Există glasuri ce te cheamă, asemeni serenadelor de sirenă, să îți urmezi aspirațiile. Privești către vârfuri, acolo unde cerul se îmbrățișează cu stânca, și simți cum sufletul ți-o ia la goană. Cu el, inima tropăie în ritmuri inumane, avântându-se spre limite pe care doar creierul se încăpățânează să le țină în picioare.

Natura este o mare. Cu valuri de stimuli, provocări și impresii ce încântă ființa. Dacă te lași în brațele ei, nu ai cum să rămâi la fel. Fiecare pas, fiecare strop de sudoare și fiecare strângere din dinți te dezbracă în fața acestei mărețe ibovnice.

Dintre toate, muntele e cel mai aprig. Dar și cel mai blând, dacă știi cum să îl iei. În fața maiestuozității sale, niciun om nu rămâne semeț. Îl privești și îți curg lacrimi nespuse. Îl admiri și sufletul ți se schimbă. Îl cucerești și devii de neînvins. Pe ale sale creste, descoperi puteri de extaz – nimeni care a urcat un munte nu s-a întors același în vale.

Libertate – iată ce căutăm noi, muritorii, între astrele planetei. Veșnic înlănțuiți în efemeritate, reușitele contra naturii sunt singurele răzvrătiri pe care ni le permitem. Victorii iluzorii, ne hrănim din ele ca din veninul unui drog niciodată suficient. Când descoperi infinitul, viața cotidiană devine un praf de care te-ai debarasa oricând. Când afli muntele, clipele fără el devin chinuri deșarte.

Natura este o mare. Muntele e o vrajă.

 

Astăzi urăsc Bucureștiul

Scris de | 9 08 2018 | Despre: reflectii | fără comentarii

Niciodată scările de la metrou nu mi-au părut mai lungi, pașii mari, calculați, abia făcându-le față. Cu gândurile pierdute de toată zumzăiala obișnuită a orașului, cumpăr cartela oferind prea mult:

– Am plecat două luni și am uitat prețul! justific.

Zâmbetului meu îi răspunde o față amărâtă de propria viață. Nu o judec: închisă într-o dugheană de sticlă tanti nu face altceva decât să dea din mâini, fără rost, zi după zi.

Trenul e ticsit – și asta uitasem. Transpir abundent cum numai prin Azerbaidjan pățeam. Colegii și colegele de suferință, asemenea. E ciudat să vezi bărbați la cămașă sau fete îmbrăcate elegant cum se murdăresc cu această iluzie a contemporaneității: muncă peste măsură pentru un trai (fără?) peste măsură. Cumva, omul e singurul animal care, în încercarea de a-și îmbunătăți viața, și-o distruge. Cu fruntea sus, evident.

Nu mi-a plăcut Bucureștiul de la primul pas, făcut acum multă vreme, dar astăzi îl urăsc cât pentru 12 ani. Nu vreau să aud de parcurile frumoase, de clădirile cu arhitectură aparte sau de străzile bine îngrijite – căldura, traficul, noxele, gunoaiele, zgomotul, oamenii agitați și griul blocurilor mă înspăimântă.

Schimb magistrala sub ochii implorând milă ai unei călugărițe. E neașteptat de tânără și, făcând abstracție de cuvertura deloc la modă, e chiar drăguță. Un impuls mă împinge să o întreb ce e cu viața ei, dar ezit până e târziu să mă întorc. Brusc, similitudinea dintre ea și ceilalți, trecătorii superiori care o judecă cu coada ochiului, îmi spintecă moalele capului: toți irosim fericirea pentru idealuri deșarte.

Bulevardul e același ca în Iunie, când l-am părăsit. Băncile sunt pline de oameni singuri cu căței, dar parcările sunt goale – e perioada aceea a anului când lumea își amintește cum e să trăiești. Eu mă întorc la fel, deși poate puțin mai umblat: asta este tragedia individului, imposibilitatea de a-și corecta defectele.

Suspin adânc, cu ochii alergându-mi în minte – nicicând Bucureștiul nu mi s-a părut mai urât:

– O să îmi lipsești, oraș ponosit, știm amândoi asta!… 

Cândva, cu toții eram aur

Scris de | 3 08 2018 | Despre: diverse | fără comentarii

M-au fascinat, de când mă știu, oamenii puternici. Nu, nu cei care, fals, oferă o imagine dură, ci aceia simpli și liniștiți, care uită să dea cu pumnul în masă, chiar când au motive. De unde își iau tăria? Cum reușesc să fie, tot timpul, atât de stăpâni pe situație? Ce îi motivează să lupte – și să câștige – când ar putea, ușor, să plece?

Paradoxal, dar puterea vine în urma dificultăților. Doar cine a suferit, știe cum să depășească momentele grele. Totuși, un obstacol te poate dărâma sau înălța. Se naște, astfel, o enigmă: cu ce sunt diferite sufletele, că unele nasc din cenușă, în timp ce celelalte se fac scrum?

Îmi place metafora obținerii aurului de înaltă calitate: pentru purificare, minereul este aruncat într-un cuptor încins. După o vreme, impuritățile sunt distruse, iar metalul curat curge prin furnale. Cam ca în viață, când vine vorba de probleme.

Există două tipuri de oameni, simplificând un pic problema: cei care luptă, devenind mai puternici atunci când pierd și cei care slăbesc, chiar și atunci când câștigă. Pe primii, o viață grea, trăită în lipsuri și fără iubire îi motivează să își depășească condiția. Pe ceilalți, un trai dificil nu le oferă decât justificări să fugă.

Mai departe, comparația cu aurul își pierde sensul – metalul nu poate niciodată să se transforme în ceea ce nu este, oamenii da. Nu este ușor și e nevoie de o mare doză de maturitate emoțională ca să te oprești din ascuns gunoiul sub preș, dar nu e nici imposibil. Din contră, e chiar imperativ, dacă vrei să nu îți ruinezi viața și să nu îi rănești pe ceilalți, să accepți ce a fost, să înțelegi cum te programează trecutul și să te oprești din a folosi contextul ca scuză pentru a nu face nimic.

Cândva, cu toții eram aur și doar de noi depinde să ne redobândim strălucirea. Dilema e una singură: ne dorim asta atât de mult încât să acceptăm durerea vindecării?