Cugetari


[citesc] Eseuri de îndrăgostit, Alain de Botton

Scris de | 6 09 2017 | Despre: carti care merita | fără comentarii

S-a scris atât de mult în jurul dragostei, încât orice carte pe această temă pare expirată. Ce să mai spui nou, relevant și de actualitate? Oricum ai încerca, parcă numai în clișee te învârți – siropul curge și curge, iar lecțiile ce ar trebui să te pregătească pentru dura realitate se lasă așteptate. Scopul devine nu acela de a educa oamenii într-o direcție și așa sensibilă, ci doar de a-i face să viseze la o poveste ruptă din rai, despre care știu că nu o să li se întâmple niciodată. Uitând că dragostea, dacă se oprește la romantism, e sortită pierii, ajungem să luăm fericirea ca un dat fără de care nu putem trăi.

Într-un astfel de context, viciat de iluzia că a iubi vine de la sine, natural și fără efort, apare „Eseuri de îndrăgostit” – un duș rece numai bun să ilustreze anatomia procesului de îndrăgostire. Pigmentată cu multă filozofie și deschizând ferestrele către culisele inimilor, cartea descoperă o nouă perspectivă cu privire la dragoste: demască, brutal pe alocuri, miturile iubirii.

Cunoscut ca un scriitor dedicat și un filozof foarte profund, Alain de Button și-a închinat viața retrasării limitelor iubirii. Parafrazându-l, nevoia de a aminti oamenilor că iubirea se învață e o luptă mult prea importantă ca să nu fie purtată. Într-un fel, în domeniul cel mai marcant al vieții suntem cel mai slab pregătiți. Crezând că lucrurile se întâmplă de la sine, ne autocondamnăm sub sabia eșecului.

Cartea prezintă parcursul unui tânăr pe drumul dragostei, de la prima apariție a persoanei speciale până la…inevitabilul final. Pentru că, până la urmă, orice poveste are un sfârșit. Cum arată acesta depinde, e adevărat, de mulți factori, dintre care cel mai important ești tu, cel care iubești și vrei să fii iubit. Dacă nu ești pregătit pentru asta, atunci finalul va fi, inevitabil, cel nefericit.

E interesant cum poveștile încep, aproape mereu, bine. O vezi în avion, intri în vorbă cu ea, ajungi să ieșiți și, foarte curând, realizezi că sunteți suflete pereche. Și mai interesant, însă, e călătoria interioară pe care un îndrăgostit o face către propriul sine – nicăieri nu descoperi mai bine cine ești ca într-o relație la care ții.

Din păcate, călătoria nu e pavată cu flori, ci cu spini și durere. Ajungi, conștient uneori, fără voie alteori, să rănești și să fii rănit. Deși promiți luna și stele de pe cer, cel mai adesea nu ești în stare să oferi nimic mai mult decât praful de pe drum. Conștientizezi că vorbele sunt vorbe și că iubirea, chiar dacă nu îți place cum sună, se învață. A renunța la tine, a înțelege ce nevoi are celălalt și a le împlini – așa s-ar rezuma o poveste de dragoste de succes. Când ajungi să îți pese de fericirea ta mai puțin de a celuilalt, abia atunci poți spune, cu adevărat, că iubești.

Îmi place mult „Eseuri de îndrăgostit”, iar plăcerea aceasta nu vine din frumusețea poveștii celor doi, ci din realismul ei. Până la urmă, ea îl înșală și îl părăsește pentru cel mai bun prieten…ce ar putea fi frumos în asta? În schimb, planul psihologic în care se dau luptele lui, analizele din spatele cortinei și încercarea de a lămuri comportamentele adeseori prostești ale celor îndrăgostiți aduc un mare plus de savoare rândurilor. Mai mult, cu fiecare pagină, realizezi cât de multe pot fi schimbate în propria viață sentimentală astfel încât experiențele să devină cât mai fericite.

Așa cum spunea chiar de Button, important e să fii dispus să iubești și să te lași iubit. Că o să dureze sau nu, doar timpul o să lămurească. Și voi, cei doi, dacă vă dați mâinile ca să fie bine. Căci da, a iubi se învață. Și se exersează zilnic, conștient și rațional foarte adesea. Dragostea vine degeaba din inimă dacă nu vine și de la creier. Abia după ce realizezi asta, ai șanse ca finalul să fie unul care să merite. Adică unul în doi, braț la braț cu partenerul dorit și iubit, până la finalul…vostru.

Foto: siluk.ro

A trece „pe langa”

Scris de | 18 08 2017 | Despre: reflectii | fără comentarii

Când trebuie să vin acasă, prefer, de cele mai multe ori, să fac în așa fel încât să iau și bicicleta; astfel, călătoria e mai plăcută, dar și mai relaxantă. Ce nu mi se întâmplă des, însă, e să trec pe lângă oportunități de a sări în ajutor…Sau, poate că acestea sunt, doar că nu bat tare la ochi, așa că a le ignora nu implică mare efort, ci doar o privire discretă în direcția opusă.

Abia pornisem din gara din Ploiești și, fiind neîncălzit încă, picioarele refuzau să se învârtă corespunzător. Mai mult, vântul hotărât din față făcea ca deplasarea să fie și lentă, dar și obositoare psihic. Urma, știam asta, să mă lupt cu 65 km tare lungi!

Pot, deci, să îmi găsesc suficiente scuze pentru că nu am oprit. Ora târzie, oboseala deja prezentă, stresul cu problemele de rezolvat…și alte o sută (de mii), dacă îmi pun capul.

Nu aveam cum să îl ratez, deoarece, deși ascuns de bălăriile de pe marginea șoselei, trupul i se vedea suficient de bine. Era un bătrânel cam de 70-80 de ani, cu un chip aproape imposibil de zărit, și cu un băț neted strâns bine în mâna stângă. Căzut acolo, părea cineva căruia nu i-a rămas nimic altceva de făcut decât să aștepte…Să aștepte să îi revină puterile sau, cine știe, să aștepte ca să i se facă milă cuiva de neputința lui.

Da, nu am oprit! Până m-am dezmeticit eu, îl lăsasem în urmă serios. Nu că nu m-aș fi putut întoarce, doar că nu am făcut-o. Nu știu de ce, dar, cel mai adesea, preferăm să fim comozi. Căci cine știe ce ar fi implicat să merg să îl ajut? Poate trebuia să îl car până acasă. Sau să sun la ambulanță și să aștept. Sau orice altceva ce mi-ar fi cerut să ies din zona mea de confort. Și, de ce nu, să pierd. Timp, bani sau alte resurse – când îl pui pe celălalt pe primul loc, inevitabil ai de pierdut.

Continuându-mi drumul, nu am putut să nu mă gândesc cum ar fi ca persoana respectivă să moară pentru că eu nu m-am oprit să întind o mână. Mi-am amintit cum, în ultimul an, oamenii din satul de la țară îmi ajutau bunicul să ajungă acasă, când nu mai putea – de ce nu alesesem să fiu unul din bunii samariteni? Trebuia să recunosc că, dacă ceva grav s-ar fi întâmplat, nu mi-aș fi iertat-o niciodată.

E ciudat, însă, cum nu ne trezesc la realitate decât dramele. Ne plac doar aventurile extreme și căutăm adrenalină la maximum. Tot ce e decent, obișnuit și „pe toate drumurile” ne lasă reci. Mai mult, dacă efectele apar decalate față de cauze, tindem să ignorăm răul ce l-am putea îndrepta.

Ca să înțelegem importanța cuiva, trebuie ca, mai întâi, să îl pierdem. Ca să vedem cât costă o viață trebuie ca, înainte de asta, să vedem cum e să nu o mai ai. Nu știi cât contează apa? Fii însetat! Vrei să cunoști valoarea timpului? O să o descoperi în secundele dinaintea ratării unui tren! Nu știi cât înseamnă să ai ce mânca? Încearcă să fii flămând și o să înțelegi! Paradoxal poate, dar nu suntem în stare să apreciem decât lipsa!…

Exact la fel se întâmplă, din păcate, și când vine vorba de efectele acțiunilor noastre: nu realizăm că o dăm în bară decât atunci când lovitura ne doare tare. De asta, atunci când se umple paharul, ne zbatem să mai adunăm din cioburi…Doar că, cel mai adesea, nu se mai poate face mare lucru. A începe să te gândești la ziua de mâine abia când astăzi e la final, nu e o mare dovadă de înțelepciune, până la urmă.

Mi se învălmășeau tare ideile în minte, iar lacrimi aproape că mi-au umplut ochii. Nu din cauza a ceea ce s-ar fi putut întâmpla, cât din cauza tuturor ocaziilor în care „am trecut pe lângă”. Deoarece, până la urmă, de ce să aștept ca o dramă să se întâmple, ca să înțeleg că pot aduce puțină speranță pe lume? Deși nu realizăm, lumea ar putea fi un loc mult mai frumos, dacă ne-am da mână cu mână să îl facem astfel – e fascinant câte se pot întâmpla atunci când refuzi să te lași condus doar de egoism!

Și da, e incredibil câte se pot schimba când lucrezi la detalii! Fiecare zâmbet, fiecare strângere de mână, fiecare vorbă bună și fiecare gest de bunăvoință pot schimba fața oamenilor. Dacă avem impresia că doar faptele mari se văd, oh! cât de amarnic ne înșelăm! Până la urmă, schimbarea începe de la firul ierbii, de la fiecare.

Și, după cum toți avem un mediu plin de nevoi în care activăm, tot ce contează e să alegem să nu trecem „pe lângă”. Nu avem multe de făcut, decât să oprim. De aici înainte, va avea grijă situația să scoată ce e mai bun din noi, ne va învăța viața cum să facem binele. Nu că nu am putea găsi scuze, doar că nu vor ține: lumea e în prea mare nevoie de ajutor, ca nepăsarea să ne fie iertată.

 

Moartea in haine de gala

Scris de | 29 07 2017 | Despre: reflectii | fără comentarii

Dădea târcoale casei de multă vreme. Deghizată în haine de boală și venită la pachet cu lipsă de poftă de mâncare, făcea tot posibilul să ne arate că da, e aproape. Că întârzie, asta era doar iluzie, pregătirile erau toate încheiate și nu aștepta decât semnalul cuvenit pentru a-și face intrarea în scenă. Căci da, uneori, moartea așteaptă încuviințarea omului înainte de a își juca rolul…

Nu sunt multe cazurile când scena aceasta se petrece liniștit, pe tăcute, în surdină. De obicei, moartea te lovește bădăran, dur, fără milă. Te ia, pe nepregătite, și te aruncă în hăuri din care nu știi cum (și dacă) o să mai ieși. Vrea, într-un fel, să târască după ea nu doar pe cel în cauză, ci și pe toți cei dragi lui, ce îl înconjurau și îi luminau traiul.

Sunt, însă, și situații când discreția e mantaua cu care aceasta se înfășoară. Tiptil, deschide ușile, își face curaj să intre și, după două-trei momente de ezitare, se așează pe pat să se odihnească ca după un drum lung. Cu grijă, liniștește bolnavul și, cu duioșie parcă, îi închide ochii sufletului – De ajuns! parcă șoptește…

A fost anul despărțirilor pentru mine. E adevărat, nu am pierdut pe nimeni atât de apropiat, dar nu ai cum să nu suferi când cunoscuți cu care ai interacționat, cu care ai povestit și despre a căror viață știai, se pierd în bezna cea de pe urmă. A fost mai întâi Geta, o tânără alpinistă pe care o cunoscusem la TEDx Eroilor și cu care împărțeam atunci scena. Apoi, un prieten de familie al părinților care, subit, s-a pricopsit cu un cancer ce i-a curmat zilele în doar câteva săptămâni. Iar acum…acum s-a dus tataie.

Așa îi ziceam, da, tataie! Și, ah, ce bine i se potrivea rolul acesta! Nu că ar fi fost el omul acela desăvârșit căruia să nu ai ce să îi reproșezi, nu – a fost, însă, persoana care, așa cum s-a priceput, a oferit celor dragi tot ce a avut mai bun.

Încăpățânat, din cale afară de hotărât, harnic cum rar îți e dat să vezi pe cineva, mereu pus pe drumuri, gata oricând să te ajute cu o vorbă sau cu o mână întinsă…Nu l-aș putea identifica niciodată cu bunicul tipic din povești, care nu are altceva mai bun de făcut decât să stea pe prispă și să citească nepoților povești – din contră, a rămas, până aproape în ultima clipă, mâna de fier ca știa că viața nu e ușoară și că, dacă vrei să reziști, trebuie să lupți. Prin exemplu, nu prin vorbe, a știut să arate ce înseamnă să trăiești: dă tot ce ai mai bun acolo unde ești, muncește din toate puterile și bucură-te de tot ceea ce obții.

Nu e ușor să te trezești singur pe lume de la 14 ani, așa cum a fost el nevoit să își înceapă viața. Nu e ușor să vezi cum războiul mondial îți decimează țara și cum, ca să supraviețuiești, ai nevoie să te mulțumești cu făină din scoarță de copac. Nu e ușor să vezi cum inundațiile îți distrug casa din temelii, în timp ce copiii și soția îți plâng de frică pe drumuri…ca apoi să o iei de la zero. Și să îți iasă, căci mulți încearcă, dar puțin reușesc. Nu, nu e ușor să crești trei fete, să faci rost de bani să le trimiți pe toate la școli și să îți întreții ani în șir familia numai din munca aia simplă (și adesea desconsiderată) de țăran. (Când văd oamenii cât te sclifosiți sunt și de câte au „nevoie” îmi e de ajuns să mă gândesc la cum au trăit bunicii la țară și patetismul acestora mă izbește imediat!). Nu e deloc ușor…și, totuși, tataie le-a făcut pe toate. Cu propriile mâini, fără să se plângă o clipă.

Mă uit în jur, la noi toți cei care zbierăm că trăim. La cum alergăm ca nebunii după joburi mai răsărite, după bani mai mulți, după device-uri mai noi sau după distracții mai interesante…Le numim, pe toate acestea, o viață mai bună. Nu realizăm că, de fapt, am uitat ce înseamnă să fii viu. Căci a sta cu burta în sus și a-ți permite să mănânci în fiecare zi în oraș nu se traduce printr-un trai adevărat. Se traduce, de fapt, prin comoditate bolnăvicioasă ridicată la rang de artă! De asta, nu am cum să nu fiu recunoscător vieții de la țară: m-a învățat, mai mereu cu duritate, ce anume e important în viață și ce înseamnă să ai valori.

Într-un fel, cu asta o să ne rămână tataie în inimi: cu exemplul despre ce înseamnă să trăiești. Căci una e să mori o dată, la 87 de ani și cu totul altceva e să te sinucizi zilnic, pe altarul non-valorilor societății, pentru un trai lipsit de orice țintă cu conținut.

Tataie ar putea rămâne pentru multe în sufletele noastre (De la familiarul Haideți la masă! cu care te întâmpina imediat ce intrai pe ușă, până la Hai mai repede că vine ploaia!…Sau de la Nevastă, nu dăm și noi nimic la copii? până la muștruluielile aplicate în grabă pentru boacănele sau pentru situațiile când nu ascultam de cum i se părea lui că e bine…Sau, de ce nu, de la glumele spontane, atât de creative adesea, până la sfaturile scurte, asemeni unei arme morale superioare, pe care îndrăznea să ți le arunce din când în când…), dar nu o să o facă decât pentru un singur motiv: ne-a arătat, mai presus de toate, ce înseamnă să fii om.

Iar pentru mine, cel puțin, asta e cel mai important – știu că am avut un bunic care s-a luptat cu viața și a ieșit învingător…Și ce îți poți dori mai mult într-o lume în care nimic nu mai e cum trebuie (iar bărbații sunt orice, numai bărbați nu!!)?

Știu…știu că o să îmi lipsească să merg în vizită și să nu îl găsesc acolo! Știu că o să îmi lipsească monologurile lui despre vacă, pământuri și toate cele ce au constituit rațiunea lui de a trăi! Știu că o să îmi lipsească…el, cu bunele și relele din care era plămădit! Știu…căci da, deși nu i-am zis-o niciodată, am fost binecuvântat să am un asemenea bunic.

Îmi rămâne, însă, dincolo de toate, punctul pe care știu că el ar fi vrut ca noi să îl transformăm în virgulă: nu ar accepta niciodată ca plecarea lui să fie altceva decât o rampă de lansare către vieți mai bune pentru noi, restul ce încă am rămas pe aici.