Cugetari


Zidurile perfectiunii din calea fericirii

Scris de | 13 06 2018 | Despre: de meditat | fără comentarii

Se aștern zilele peste foile albe ce așteaptă atingerea caldă a mâinilor. Sub durerea urmelor pixului, se naște frumosul din suflet. Cumva, cuvintele scrise capătă nu doar formă, ci și rost. Asta când vezi un sens în față, nu când gravitezi bezmetic în jurul unor planete de hârtie.

Ne-am învățat să ne mințim că viețile trebuie să ne fie perfecte. Când o ducem bine, avem grijă ca toți să audă. Când cerul se întunecă, dispărem de pe radare… sau mimăm o fericire scoasă din burtă.

Nu e normal să avem așteptări de gală. Traiul pe pământ nu e nici extraordinar, nici execrabil. Nici de dorit, dar nici de lepădat. Este, până la urmă, un dat cu care trebuie să o scoatem la capăt. Ca o misiune pe care avem datoria să o îndeplinim, dar ale cărei instrucțiuni le-am înstrăinat.

Există, pe drum, perioade și perioade. Așa te învață călătoritul, că atunci când e bine urmează rău, iar când e rău urmează bine. Pe cărările încurcate ale vieții, însă, pare că ne pierdem direcția: avem pretenția ca frumosul să țină, iar răul – când lovește – parcă e de neînvins!

Din păcate, nu ne dăm mari cu problemele și dificultățile vieții, iar până la un punct e numai și normal astfel. Mai departe, totuși, ne hazardăm într-o izolare menită să salveze aparențele. Izolare adâncită de toată fericirea și reușitele celor din anturajul nostru, online sau offline. Căci atunci când vezi că alții o duc bine, cu atât mai neagră pare nenorocirea proprie.

Ce uităm, însă, e că toți suntem oameni și trăim în aceleași condiții. E adevărat, unii poate sunt mai loviți și alții mai ocoliți, dar tot pe aceeași planetă trăim, tot în aceeași țară (mă abțin de la comentarii) ne chinuim zilele și tot același aer (foarte poluat, dacă e să vorbim de orașe) respirăm! Practic, deși detaliile diferă, problemele cu care ne confruntăm sunt, în linii mare, identice.

Investim, însă, în a păstra aparențele. Nici prietenilor apropiați nu le mai spunem de noi (ne mai mirăm că nu avem persoane apropiate?), dar să ne „lăudăm” pe rețelele de socializare! Construim o realitate de fațadă care nu are nicio treabă cu realitatea-realitate, un tablou în care prezentăm doar ce e bine și frumos…iar asta ne secătuiește și mai mult de resurse. Practic, nu doar că avem probleme de rezolvat, ci avem probleme și de ascuns!

Din experiență proprie și nu numai, a te deschide ajută, nu îngroapă. Când devii vulnerabil, ceilalți nu îți dau în cap, ci îți întind mâini. Mai mult, își coboară și ei baricadele, iar atmosfera ajunge una relaxată, de acceptare și de înțelegere. Învingătorii sunt întotdeauna singuri nu pentru că nu au nevoie de ceilalți, ci pentru că transmit că se descurcă excelent pe cont propriu…și la fel e și cu cei care simulează victoriile.

 

 

 

De ce nu reușești în viață

Scris de | 31 05 2018 | Despre: reflectii | fără comentarii

Există un număr de dezavantaje ce vin la pachet cu viața comodă pe care, tot mai mulți, ne-o permitem. Astfel, dincolo de beneficii și progres, se instalează amenințări gata să ne soarbă, cu tot ceea ce am fi putut realiza, la cel mai mic pas de neatenție.

Asistam la un seminar ținut copiilor de clasa a 4-a despre importanța muncii, lecturii și a valorilor într-o lume relativizată. Vorbitorul, pentru a-și susține perspectiva și pentru a motiva audiența, a apelat la câteva exemple de personalități care, de-a lungul vieții, au avut de înfruntat obstacole majore pe drumul succesului – infirmități, umilințe, eșecuri etc. Privind în jur, însă, am constatat cât de puțin se aplică toate acestea – practic, ideea că nu contează de unde vii, și tu poți ajunge departe, nu își mai găsește locul aproape deloc în societate.

Din contră, avem de luptat cu o mediocritate care are capacitatea de a ne submina existența. Grație creșterii nivelului de trai, bucurii până acum câțiva ani rezervate celor mai norocoși, au devenit accesibile tuturor. Astfel, problema nu e cum îți atinge potențialul înfruntând problemele, ci cum să înveți să ți-l atingi tocmai în lipsa acestora!

Am un prieten bun care, de câteva luni, cochetează cu ideea unui IronMan. Spun „cochetează” pentru că antrenamentele lui când sunt, când nu sunt. Ceea ce șochează, însă, este că ieșea constant cu bicicleta când era frig și zăpadă pe străzi, dar prea puțin în zilele frumoase. Cum se poate asta? În cuvintele lui: „când trebuie să mă chinui, parcă are rost lupta – când toate merg bine, de ce să mă antrenez?” Fără să realizeze, mi-a oferit radiografia următorului mare zid de care urmează să ne lovim, la nivel individual, dar și la nivel de societate: trăim prea bine ca să mai muncim pentru excelență.

Cu timpul, paradigma succesului s-a schimbat definitiv, într-un mod fundamental. Dacă în trecut dificultățile motivau oamenii să își atingă potențialul, astăzi lipsa acestora împiedică oamenii să crească. Avem joburi bune, bani suficienți, un nivel decent de satisfacție, de ce ne-am mai sparge singuri bula de confort? Și, în numele unei mulțumiri rupte din predicile extremiste ale unora, nu spargem nimic – ne ajunge cei care suntem.

Ce nu observăm, din păcate, e că stagnarea nu există. Când ne plafonăm, de fapt o luăm la vale. Dacă nu creștem, ne uscăm. Iar dacă nu ne atingem potențialul, ne autocondamnăm la handicapuri emoționale care mai de care mai dăunătoare.

Rezolvarea, însă, ia naștere chiar din miezul problemei: dacă dificultățile nu mai există, trebuie să învățăm să ni le creăm. Practic, viitorul e al acelora care sunt capabili (și dispuși) să își strice status-quo-ul perfect al prezentului pentru a da naștere unui context care să îi conducă mai sus pe scara perfecțiunii. Conștienți, responsabili și determinați, doar cei care pot trece dincolo de confortul în care trăiesc, au șanse să pună ceva mai bun în loc.

Eram în Piatra Craiului, în unul din primele trasee de primăvara aceasta. Însoțit de același prieten de mai sus, ne-am planificat Poiana Închisă și apoi întoarcere pe creastă, până în Zărnești. Asigurați în coardă și cu pioleții în mână, am ieșit deasupra văii pline de zăpadă exact când norii se spărgeau, dezvăluindu-ne un peisaj rupt din tablouri. Deși răcoare, soarele încălzea voios, oferindu-ne un loc din care să nu mai plecăm niciodată. Izolând momentul, aveam tot ce ne trebuie – de ce să mai continuăm prin stânci, cățărându-ne pe lanțuri și asumându-ne riscuri?

Într-un fel, povestea traiului în secolul 21 a ajuns exact despre asta: despre un succes mediocru care ne împiedică să atingem crestele adevăratelor reușite. Și, până nu vom învăța să ne disciplinăm cu perseverență, exact acolo vom rămâne: sub potențialul neîmplinit al propriilor persoane.

Înainte să închei, vreau să te provoc cu câțiva pași practici, dureroși, dar care construiesc un „tu” mai puternic. Dacă muncești, învață să muncești mai mult. Dacă economisești, economisește mai mult. Dacă călătorești, călătorește mai ieftin și cu mai puține pretenții. Dacă citești o carte pe lună, din Iunie citește două. Dacă scrii 3 articole pe an, apucă-te să scrii unul pe săptămână. Dacă faci un gest frumos pe zi, deprinde-te să faci mai multe. Dacă asculți, ascultă dublu. Dacă vorbești, pregătește temeinic. Dacă ai familie, investește în ea cum n-ai făcut-o vreodată. Dacă trăiești bine, luptă-te să atingi excelența.

Niciodată succesul nu a fost mai aproape. Niciodată, însă, nu a fost mai greu să întindem mâna să îl apucăm.  

 

 

 

 

Doar în filme fata coboară

Scris de | 7 05 2018 | Despre: reflectii | fără comentarii

Tic-tac. Așa trec clipele când aștepți.

Îți simți respirația până la ultima alveolă a plămânilor. Fiecare bătaie de inimă te străpunge. Ochii, la rândul lor, refuză să clipească, doar să nu rateze sosirea. Încerci să îți faci de lucru, dar nici gânditul aiurea și nici construirea discursului nu ajută. Din veșnicie în veșnicie, privești ceasul – nu au trecut decât câteva secunde.

Există chinuri care merită îndurate. Să stai singur, sub adierea rece a nopții de primăvară, nu pare o nebunie așa de mare. Nu știi dacă are rost, dar îți fixezi privirea pe lumina plăpândă din vârful stâlpului, încercând să nu te pierzi și-n noaptea din tine. Există o singură sursă care ar putea împrăștia bezna, dar aceasta refuză să apară.

Știi că nu o să vină, ți-a spus asta deja. Reziști, însă, încă o vreme. Nu știi, poate că se răzgândește. Și, în timp ce minutele se scurg, te simți tot mai de piatră – la exterior ca la exterior, interiorul e cel ce doare mai tare.

Nu coboară. Iar toate scenariile negative pe care mai devreme refuzai sa le lași să hoinărească prin minte, te cuprind ca într-un clește ce sfâșie. Te simți ca un prost, bun doar de râsul trecătorilor târzii! Emoțiile încep să se amestece, iar de la furie la dezamăgire și de la dezamăgire la tristețe nu e decât o fracțiune de pas. Tu ai făcut kilometri, dar între inimi distanța se măsoară întotdeauna altfel…

Oftând, realizezi că ai sărit în gol doar ca să pierzi. Sunt, însă, înfrângeri care te înalță – ți-ai permis să te vulnerabilizezi, iar asta înseamnă mai mult decât orice victorie. Poate că ai jucat prost, dar ai făcut-o așa cum te-ai priceput mai bine. Dacă nu în astfel de situații contează intenția, atunci când?

Târziu, gonind speranța cât mai în zare, îți faci curaj să pleci mai departe. Aduni frânturile de pe trepte, închizi ochii ca să nu îți citească noaptea amarul și dispari în liniștea ce te înconjoară. Mai întorci – căci merită – încă o dată capul…

Doar în filme fata coboară, în realitate ea îl lasă pe cel ce o așteaptă să se bată cu demonii pe un trotuar scăldat în semne de întrebare.