Cugetari


Răscoala de pe Facebook

Scris de | 14 12 2017 | Despre: de meditat | fără comentarii

Nu pot să afirm că în alte perioade a fost mai bine, dar e cert că rău cum e în țară în aceste zile nu a mai fost. Lăsând deoparte vremurile comuniste, în istoria recentă, România nu a dus-o niciodată atât de crunt. Practic, în ultimul an (poate doi), lucrurile au apucat-o pe un făgaș tare alunecos, consecințele finale fiind greu de prevăzut. Se zvonește renunțarea la Uniunea Europeană și întoarcerea către Rusia, dar nimic nu e cert. Încă.

Nu sunt expert nici în politică și nici în economie, dar ca un cetățean de rând pot vorbi. Nu fac parte din cei care ridică în slăvi un partid, dar recunosc că de PSD mi s-a luat. Încerc să îmi amintesc de alți conducători care să își bată joc de popor într-un asemenea hal, zâmbind și luându-l la mișto, și nu pot. Niciodată politicienilor nu li s-a rupt, atât de pe față, de alegătorii și non-alegătorii lor.

Iar efectele se văd: în loc să ne modernizăm, ajungem tot mai în mocirlă. De exemplu, în 2017 nu am inaugurat niciun kilometru de autostradă. Nici unul! În București, parcările nu există, iar traficul este un haos. Gunoaie întâlnești la tot pasul. Polițiștii și autoritățile nu își fac treaba. Sunt ocupați cu votatul legilor care să elibereze mii de deținuți, ca să se scape pe ai lor. Unde mai e imparțialitatea justiției?!? Mai mult, statul consumă resurse mai mari cu cei din închisori decât cu studenții din cămine. Cine a văzut condițiile din Regie, înțelege ce spun.

S-au mărit salariile, dar s-au mărit nejustificat. Nu îți trebuie multă economie ca să înțelegi că dacă producția și consumul rămân aceleași, nu poți să oferi mai mulți bani angajaților. Dar statul a făcut-o, iar asta a condus la o inflație uriașă (3.6% doar în Noiembrie!!!), la deprecierea masivă a cursului (Euro costă peste 4.7 ron la bănci) și la creșterea Robor-ului (implicit a creditelor și dobânzilor). De asta oul costă 1.3 în loc de 0.5, nu pentru că spunea Daea că s-au pus la cale nu știu ce conspirații.

Din păcate, zilnic, mor oameni din cauza incompetenților care ne conduc. Nimeni, însă, nu își asumă. Iar nouă, oamenilor de rând, nu ne pasă sau înghițim prea ușor aceste afronturi. Ne gândim, oare, că mâine putem fi noi?

Spitalele sunt la pământ, uneori nici medicamentele de bază nu se găsesc. Educația e depășită și inutilă, dar avem manual de sport. CFR-ul circulă cu viteza unei biciclete. Hidroelectrica era, până mai ieri, în insolvență. Tot ce înseamnă management la stat se traduce prin relații, pile și incompetență. Toate, bineînțeles, pe banii noștri.

Dar ne-o merităm. În primul rând, pentru că i-am lăsat să ajungă la putere. Mai apoi, pentru că nu facem nimic să îi oprim. Colectiv. Tânăra de la metrou. Miile de accidente zilnice de pe șosele. Infecțiile din spitale. Toate nu sunt decât rezultatul aceleiași corupții care a ajuns până în măduva societății românești și care nu, nu se tratează cu urlat pe Facebook. Căci doar la asta suntem buni: la a ne vărsa nemulțumirea în on-line și la a semna petiții care nu au nicio relevanță.

Ca mileniali, suntem o generație care s-a născut cu smartphone-ul în mână. Ia-ne lumea virtuală și ne-ai luat orizonturile. Pur și simplu, nu conștientizăm că ce e dincolo de ecrane e ceea ce (încă) contează. Dar PSD-iștii știu. De asta nu le pasă când un deputat îi filmează în timp ce taie democrația în bucățele, ba chiar își permit să vorbească vulgar: ei sunt mai ancorați în realitate ca noi. Deși nu ne convine, ei au rezistat Revoluției. Ei știu că, dacă îl ambalezi frumos, oamenii o să își dorească chiar și un gunoi. Și știu că puterea nu se schimbă cu share-uri pe Facebook, ci cu forța, în stradă. Au trecut prin multe, iar asta îi face de neoprit.

Totuși, există o consecință mai gravă care mă macină: privindu-i, ajungem ca ei. Doar ieri, în București, am văzut șoferi care trec pe roșu, taximetriști care taie calea, polițiști care nu respectă pietonii pe trecere, intrări mulțime pe liniile de tramvai. Suntem, așadar, ca ei.

Nu am habar, pentru România, care ar putea fi soluția să nu ne sinucidem. Recunosc, mi-am pierdut speranța că se poate schimba ceva. Nici protestele, nici Facebook-ul nu ajută, ci doar ne arată cât de puțini suntem. Și cât de limitați.

Nu de mult, a fost Ziua Națională. Mi-a venit să vărs de patriotismul de care putem da dovadă! „Mândru că sunt român” era arborat peste tot. Nu pe bune! Ce e așa de laudă în țara asta? Ce e așa de laudă la tine, ca om? Că lipsa virtuților și principiilor nu se pune…Iar dacă astăzi am ajuns să fim conduși de cei care o fac, e doar pentru că și noi, ceilalți, suntem ca ei. Nu toți, dar majoritatea. Iar asta ne taie orice șansă de reușită.

Am obosit, admit, să mai locuiesc aici. Și, dacă sunt sincer cu mine, nu văd ce mă mai ține. La revoltele de pe Facebook pot participa și din străinătate.

 

Sursă foto: euronews.com

Viața ca o lupta

Scris de | 6 12 2017 | Despre: de meditat | fără comentarii

Viața este o mare prostie, iar cine nu crede astfel, ori e orb, ori se amăgește. Nu poți să fi trecut pragul nașterii și să nu observi, încă din cei mai fragezi ani, că totul e chin semănat cu lacrimi. Momentele de bucurie? Stropi trecători de ploaie pe nisipul arid din deșertul sufletului!

Nu există fericire, ci doar o încercare acerbă de a urmări fantasma numită astfel. Bolile, dificultățile sau piedicile de orice au fel au grijă, prea adesea, să omoare speranța că ea ar putea fi atinsă.

Peste tot, sunt mai mulți dinții scrâșniți, frunțile ridate și ochii obosiți decât corespondentele lor pline de pace și împăcare. Ca să trăiești, trebuie să te lupți. Afară e un ring în care dacă nu pari puternic (ideal ar fi să fii!), ești mâncat dintr-o privire. Selecția speciilor se descoperă în secolul XXI, nu în cărțile lui Darwin.

Totul se învârte în necunoscut, iar certitudinile nu sunt decât cârlige care să te facă să te trezești dimineața. Dacă ai curaj să socotești, 80% din timp ți-l vinzi altora. Nu pe festine, ci pe coji de pâine uscată și mucegăită rămasă de la masa opulentă a nepăsătorilor născuți norocoși.

Tu, ca să reziști, trebuie să renunți la somn. Cu lacrimi, îți stropești pașii ca să aducă rod. Oricât ți-ar plăcea munca pe care o faci, ți se ia. Și cel mai bun desert îți vine pe gât, după o vreme.

În timp ce te scufunzi, rechinii rod resturile colacilor de salvare. Viața e o luptă prostească în care nimănui nu îi pasă de tine. Egoismul și febra modernă a aurului întunecă orice judecată: mănânci sau vei fi mâncat?

Dreptatea nu există, iar altruismul nu se descoperă decât într-o lume perfect. Pe planeta noastră, răul e la cote alarmante. Ca să nu fii călcat în picioare, e nevoie să te ridici să urli. Ori îți ceri drepturile, ori poți să le dai uitării!

Nu e confortabil, dar e singura soluție pentru a fi respectat: să îi faci pe cei din jur să știe că ești acolo. Nu folosind metodele lor grosolane, ci cu tact, înțelepciune și răbdare. Lumea are nevoie nu de mai mulți infatuați, ci de mai mulți oameni care să dovedească că dreptatea se poate câștiga cu iubire. În cuvintele lui Ghandi: „Mai întâi te ignoră, apoi râd de tine, apoi se luptă cu tine și apoi tu învingi”.

Viața, da, este o prostie, un chin și o adunătură de dificultăți care te lovesc când îți e lumea mai dragă; noi, ca oameni, însă, suntem suficient de puternici ca să îi ținem piept. Și fie în juru-mi rechini, șacali, lupi sau hiene, nimic nu mă va atinge! Îmi știu valoarea, capacitățile și drepturile – cine va îndrăzni să mi le fure? Dar, dacă totuși, se vor încinge la luptă împotriva mea, mă voi ridica să îi înfrunt. Dacă va fi să pierd, să pierd privindu-i în ochi, nu înjunghiat pe la spate.

Din fericire, vremurile în care capul plecat nu era tăiat de sabie, au apus. Din păcate, foarte mulți au rămas cu aceiași mentalitate lașă, de înfrânți. Totuși, niciodată nu e prea târziu să dezertezi din fața fricii și să te înrolezi sub steagul valorii personale ce merită fluturată în vânt.

Niciodată ca în societatea contemporană nu a fost nevoie de voci care să își strige principiile așa cum e nevoie astăzi. Și da, poate că nu te va auzi nimeni (sau te vor auzi, dar te vor ignora!), însă te vei auzi tu. Iar seara, când vei ajunge la oglindă, te vei putea privi în ochi, bătându-te pe umăr pentru eroul care ești. Căci, până la urmă, importantă nu e victoria, ci importantă e lupta.* Iar câștigători sunt cei care nu renunță, pe când cei care abandonează sunt cei care niciodată nu câștigă!

 

* În cuvintele lui N. Steinhardt: „Biruința nu e obligatorie, obligatorie e lupta!” 

 

Ești prea sărac!

Scris de | 17 11 2017 | Despre: diverse | fără comentarii

Dacă ai ultimul model de iPhone, dar ți-ai dat salariul pe trei luni pe el, ești prea sărac.

Dacă mănânci de la Mega (doar e aproape), dar te împrumuți de la rude, ești prea sărac.

Dacă consumi răcoritoare în fiecare zi, dar nu ai bani să pleci în vacanțe, ești prea sărac.

Dacă îți schimbi hainele doar pentru că cele vechi nu mai sunt la modă sau te-ai plictisit de ele, dar nu realizezi că nimănui nu îi pasă cum ești îmbrăcat, ești prea sărac.

Dacă mergi cu taxi-ul doar pentru că e comod, dar trăiești de la o lună la alta, ești prea sărac.

Dacă mănânci zilnic în oraș, dar te plângi că mâncarea e scumpă, ești prea sărac.

Dacă îți cumperi cartelă cu două călătorii la metrou sau produse în ambalajele cele mai mici din supermarket-uri, ești prea sărac.

Dacă nu știi când e sezonul de reduceri la haine (sau la diverse), ești prea sărac.

Dacă mașina îți stă în parcare fiindcă s-a scumpit combustibilul din cauza lui Dragnea și Tudose, ești prea sărac.

Dacă nu ai timp să faci cumpărături înțelepte (pentru că trebuie să fii la job majoritatea zilelor), ești prea sărac.

Dacă ai credit la apartament ce se întinde pe 30 de ani, ești prea sărac. Iar dacă ratele sunt mai mici de 1/4 din salariu, ar cam fi cazul să îți regândești prioritățile.

Dacă te uiți mai des după etichete decât după calitate, ești prea sărac. Cel puțin în ochii tăi…

Dacă abia aștepți Sărbătorile ca să arunci cu bani în stânga și în dreapta și nu te gândești că vine Ianuarie după, ești prea sărac.

Dacă nu stai măcar câteva secunde pe gânduri când ai poftă să cumperi ceva, ești prea sărac. Pe termen lung…

Dacă nu economisești jumătate din salariu, ești prea sărac. O sa îmi dai dreptate mâine.

Dacă nu ai bani de pasiuni, de plimbări sau de altele de genul, dar chiria e prea mare și costul recurent la fel, ești prea sărac.

Dacă nu îți poți da demisia, fără regrete financiare, chiar azi, ești prea sărac. Iar ieri…ieri ai muncit în zadar.

 

Disclaimer: Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare! Cele de mai sus se doresc un scurt semnal de alarmă pentru cei veșnic nemulțumiți, cărora niciodată nu le ajung banii, dar care nu economisesc aproape deloc și mereu trăiesc pe picior mare!