Cuvinte pe portativ de vreme

Scris de | 16 Noi 2016 | Despre: de meditat | 1 comentariu


Beech trees in row with snow and autumn leaves on ground, U.K.

Dacă e ceva cu adevărat sfâșietor pe lumea asta, atunci e trecerea timpului. Nimic nu doare mai tare, mai adânc și mai nesfârșit ca observarea clipelor care zboară într-un neant absolut. Acum ești, dar imediat devii o amintire. Nu apuci să deschizi bine ochii, că și trebuie să îi închizi. Pe nesimțite, nu rămâi decât o umbră.

Momentele se clădesc peste momente. Secundele se aleargă unele pe altele, iar minutele se înșiră la coada cu vată de zahăr. Orele zboară, iar zilele se adună în pachete de câte șapte. Nici săptămânile și nici lunile nu durează. Anotimpurile…oh! anotimpurile se joacă exact ca în curtea școlii: le vezi și nu le mai vezi, sunt și nu mai sunt.

Anii se duc și ei. Și, uite așa, se duc și viețile: în liniște, printre aglomerări de activități banale ce nu îți lasă în suflet decât dorul pentru ceva mai mult.

Totuși, nu goana vremii e înspăimântătoare, ci irosirea ei. Când trăiești, timpul îți e suficient. Nici nu vrei mai mult decât ți s-a dat, ci înveți să profiți de fiecare fericire. Și, fără să îți dai seama măcar, ajungi să numeri bucuriile, nu tic-tac-urile apăsătoare ale ceasului.

Sufletul știe ce vrea. Inima…se zice că și ea. Doar noi ne încăpățânăm să zicem altfel!

Sunt, însă, suflări de vânt pe care nu le putem controla. Culori pe care nu le putem determina. Texturi pe care nu le alegem, dar de care ne-am putea bucura. Până la urmă, în vâltoarea curenților nu poți să zbori, poți doar să te lași purtat! Și da, nimic nu se simte mai bine decât detașarea de ceea ce nu poate fi schimbat!…

Privind pe geam, realizez că e aproape Decembrie. Nu, nu ninge. Doar frigul îngheață cotloanele ființei, răscolind amintirile. Vreau să fie și vară, vreau să vină și iarna. Le-aș zbate, amestecându-le în globul de sticlă al mâinilor mele, până s-ar contopi. Doar așa aș uita cât de trecător sunt prin glod…

Totul e departe. Și ce simt aproape, știu că e o iluzie. Doar lipsa de curaj contează. De aici, cel mai adesea, și lipsa și groaza de timp. Până la urmă, numai cel care nu a trăit se teme de moarte.

Daca ti-a placut acest text, este foarte posibil sa iti placa si cele doua carti ale mele, de ce nu arunci un ochi? Sunt despre bicicleta, necunoscut, aventura si depasirea zonei de confort. Un fel de jurnal de calatorie, dar unde calatoria este, pana la urma, viata fiecaruia de zi cu zi.
Pentru ultimele noutati nu uita sa te inscrii la newsletter(dreapta, sus)!

Mai multe detalii!

1 Comentariu

  1. Doare imens cand pierzi pe cineva. Atunci intelegi cu adevarat ca obiectele sunt doar atat : obiecte. Simti golul pe care sufletul celui plecat il lasa in urma sa si apreciezi de mii de ori adevarata comoara: amintirile actiunilor impreuna.
    De cate ori risipim aceasta comoara….neactionand….
    Hai sa curatam cartofi impreuna si eu sa-ti spun o intamplare ptivindu-ti mainile indemanatice…
    Mi-e tare dor de tine mama…. durerea scade cu timpul dar dorul creste.
    Ce bine ca ne-am despartit cu o imbratisare… Macar atat…

    Post a Reply

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *