de meditat


N-am timp! și n-am bani! sunt marile plângeri ale oamenilor zilelor noastre. Poate că da, cândva se suferea de foame, de boli sau de pe urma războaielor, dar în societatea relativ dezvoltată în care trăim, istoria e istorie. Acum avem probleme mai grave decât mâncarea sau pacea…din păcate. Și, cu cât mergem spre mai bine, cu atât luxul e mai prezent și mofturile mai mari. În Vest, de exemplu, oamenii câștigă mai mult, dar bani tot nu prea au. De timp…nici nu mai vorbesc! Mai e de mirat că lucrurile nu funcționează și că valorile se distrug? Nu, banii nu le cumpără pe toate… Doar oferă iluzii. Și aparența unei libertăți. În spate, însă, se dezvăluie o sclavie cruntă. Adevărul este, de fapt, că avem bani. Și avem și timp, suficient pentru orice. Nu cantitatea reprezintă problema, ci modul în care administrăm resursele. Calitatea. Ziua 24 de ore are pentru toți. Iar bani nu contează câți faci, ci câți păstrezi. Clipă cu clipă se pierde timpul. Iar banii se duc leu cu leu, nu cu milioanele. Mi-ar plăcea să ne vedem viața cum trece: se pierde, plăpândă și nesigură, în abisul trecutului. Un SMS neimportant trimis colo. Dincolo, 10 poze de pus pe Facebook. Mai aproape, o conversație prea lungă sau un articol fără valoare despre mersul lucrurilor pe Planeta Absurdităților. Și tot așa: drumuri fără rost, eficiență scăzută, filme ieftine, joburi care ne răpesc toată energia, școli fără viitor și petreceri fără de sfârșit. Ar fi interesant să avem așa, ca o scală care să se termine cu fiecare moment irosit aiurea. Pe ce am pune atunci accentul? Ce ar mai conta? Căci nu realizăm, dar detaliile fac culoarea. Iar diferența nu se vede în aspectele majore, ci în cele aparent lipsite de importanță. (Știi lucrul ăla super crucial de acum 2 luni care îți părea un capăt de țară? Ăăă, nu?) La capitolul finanțe, totul e mai ușor. Vrei, nu vrei, te întinzi atât cât îți e plapuma. Totuși, dacă ai mai tăia din „trebuie” și ai mai renunța la „vreau”, ai descoperi că îți ajunge și jumătate. Nu că ar fi rău să ai mult, rău e doar când cheltui mult. Căci a cheltui mult înseamnă a cheltui prost. De apreciat nu e cel care se descurcă bine cu multe resurse la îndemână, ci cel care învață să o ducă bine cu puțin. Timpul se pierde clipă cu clipă. Banii se cheltuie leu cu leu. Poți să definești un om – fără să te înșeli – după aceste două aspecte. Căci banii înseamnă timp, iar timpul înseamnă viață. Restul, devine mai puțin important.    P.S: Viața nu e construită din aspectele mari...

Citește mai mult...
Mai mulți, dar mai neajutorați

Mai multi, dar mai neajutorati


Scris de | 7 Ian 2016

Se spune că dacă ai probleme cu mașina în mijlocul pustietății, pe un drum pe care nu trec decât câteva autovehicule pe zi, te poți considera norocos. Sau, mai bine zis, mai norocos decât dacă ai rămâne pe o șosea foarte aglomerată din civilizație. De ce așa? Pentru că, ei bine, ai mai mari șanse să fii ajutat de una din puținele persoane care trece pe drumul acela uitat de lume, decât de sutele de șoferi de pe o autostradă. Nu pare logic, nu? Și, totuși, studiile spun că așa stau lucrurile. Când știu că sunt singurii care ar putea ajuta, în majoritatea cazurilor oamenii chiar ajută. Din contră, când au impresia că „sigur o să oprească cineva să întindă o mână”, probabilitatea de a fi ajutat nu crește (deși matematic șansele ar fi mai mari), ci scade. De asta putem trece nepăsători pe lângă cei în nevoie, nu că nu ne mișcă durerea lor (deși nici această cauză nu e de exclus), ci pentru că sperăm că altcuiva o să-i pese. Cumva, responsabilitatea socială migrează de la una personală la una colectivă, în care fiecare așteaptă de la celălalt să se implice. Zilele acestea am postat pe un grup destul de targetat o rugăminte cu privire la un ajutor destul de ușor de oferit. Câte persoane s-au oferit să întindă o mână? Da, corect, nici una! Și, uite așa, dacă vreau să am câteva afișe legate de lansarea cărții prin câteva locuri prin București, trebuie să mă „iau” de oameni în particular. Și pentru că tot mi s-a dus gândul la călătorit: îmi amintesc că aspectul acesta – al lipsei de implicare – l-am observat peste tot pe unde am umblat. Se manifestă exact la fel: în zonele populate oamenii sunt mai reci, mai distanți și mai indiferenți, lăsându-le toată căldura celor din mediul rural. Ba mai mult, pe bicicletă fiind, diferența se observă și între zonele de câmpie și cele de munte: întotdeauna la munte oamenii sunt, nu știu…mai oameni. Într-un fel, cred că și dificultățile vieții sunt de vină, căci pe aceștia din urmă nu prea i-au cruțat, de-a lungul timpului. Oricum, e clar că aceasta e una din cele mai aprige boli ale societății în care trăim: lipsa de asumare a responsabilității. Suntem înconjurați, la fiecare pas, de atât de mulți oameni că trebuie să fie imposibil ca cineva să nu ia inițiativa! Doar că, din păcate, nu este așa, căci toți gândim la fel: să facă celălalt! Rezultatul? Nu-l mai numesc, căci îl vedem la fiecare pas. Și e unul trist tare. Concluzia ar fi una singură: să ne amintim mereu că ceea ce nu...

Citește mai mult...

O duci bine. Oriunde mergi, afișezi un zâmbet strălucitor pe buze. Strângi mâna oamenilor cu încredere, în timp ce-i privești în ochi. Prestanța ta nu lasă niciodată de dorit. Nu ai probleme, ci doar mici incoveniente. Muncești, ieși cu prietenii, înveți lucruri noi – viața ta e o succesiune de activități care îți aduc satisfacție și te împlinesc. Iar când ești întrebat „ce faci?” răspunzi, evident, cu „sunt bine”. Doar că nu ești. Cel puțin, nu ești mereu. Nu se poate ca toate să îți meargă de la sine și să îți reușească de fiecare dată. Și, deși știi asta, ai ajuns să dai deoparte nefericirile, afișând, tot timpul, o imagine conformă cu ceea ce societatea cere. Zâmbești, dându-ți aere de persoană încrezătoare. Uiți, însă, că e în regulă să nu fii în regulă. Nu suntem roboți. Nu putem funcționa pe pilot automat și la turație maximă, la nesfârșit. Și nu, nu putem fi fericiți non-stop! Nici productivi nu suntem mereu și nici task-urile nu ne ies în fiecare zi la fel. Învățatul nu merge nici el întotdeauna ca pe roate. Și chiar relațiile, au zile cu soare și zile mai cu umbră. Viața – așa este ea – ne face să apreciem ceea ce are valoare, tocmai prin faptul că nu ni-l oferă pe tavă. Cumva, lucrurile decurg ca la o competiție: nu poți alerga fără să ai și momente de respiro. Iar perioadele în care nu ești așa cum ți-ai dori să fii sunt exact pauzele meritate pe care ființa ta și le cere! Învață să le accepți și, de ce nu, să te bucuri de ele. Ia-le ca pe un timp în care poți să fi mai mult cu tine însuți, măcar. Și nu, nu e nimic în neregulă cu a fi obosit, plictisit sau sătul până peste cap de ceea ce ai de făcut. Nu e nimic alarmant în a fi trist și în a vedea viitorul în tonuri închise de gri. Și nu e nimic greșit în a nu avea chef sau în a-ți dori să faci orice altceva decât ceea ce trebuie să faci. Din contră, e normal. Pentru că, deși sigur nu pare așa, în astfel de momente te reîncarci. Încetinind ritmul, îți permiți să îți tragi sufletul ca să o iei iarăși la goană. Fiind trist, îți pregătești sufletul pentru fericire. Văzând totul în negru, îți dezobișnuiești ochii de lumină. Și, când razele de soare or să apară, o să fii primul care să se bucure de ele. Deși nu ne place, viața nu e liniară. E plină de valuri pe care trebuie să navigăm. Că mai luăm și guri de apă sărate, asta e altă...

Citește mai mult...

Așa cum spuneam zilele trecute, în fiecare săptămână o să postez câte un fragment din cartea „Europa în 80 de Zile” cu unele din lecțiile pe care le-am învățat în urma călătoriei cu bicicleta de vara trecută. Pentru cei care vor să afle mai mult, există preview-ul variantei PDF sau pot comanda cartea direct de pe pagina corespunzătoare. Enjoy! De probleme ne-am săturat, că și așa ne lovim de ele pe toate drumurile și la fiecare pas. Important e: soluții există? Avem totuși, niște căi de salvare? Ei bine, avem, normal că avem! Și sunt la îndemâna fiecăruia, din fericire. Cum scăpăm de probleme? Rezolvându-le! Nu, nu întorcând spatele și fugind, sperând că după colț o să fie mai bine, ci stând față în față cu provocarea și câștigând lupta. Pentru că fiecare problemă asta reprezintă, de fapt, o provocare pe care noi trebuie să o acceptăm.   Nu știu cu ce probleme te confrunți sau care sunt aspectele din viața ta care îți dau bătăi de cap. Nu știu nici ce nu îți iese și nici care sunt lucrurile pe care trebuie să le schimbi, iar de cât de greu îți este nu am habar. Nu pot să înțeleg cum e să fii în pielea ta și nici ce implică să trăiești unde, cum și cu cine trăiești tu. Și nici nu am cum să știu de ce soluții ai tu nevoie ca să îți depășești problemele de zi cu zi, dar știu o persoană care știe toate acestea și care e în măsură să încerce să rezolve totul: pe tine! Nu mă crezi? Atunci ascultă! Lasă cartea din mână timp de două minute și privește la viața ta de până acum: cine s-a luptat cu toate și cine a fost cel care a scos-o, chiar dacă uneori cu greu, la capăt? Cine a fost cel care a stat pe baricade și a condus luptele? Nu tu? Atunci cine? Sigur nu vrei să te mai gândești? Soluția e la noi întotdeauna, iar chiar și atunci când nu suntem în măsură să rezolvăm situația, de noi depinde cum ne raportăm la contextul creat. Iar tocmai această atitudine pe care o afișăm în fața greului e soluția ieșirii din impas și nu rezolvarea problemei, în adevăratul sens al cuvântului. Asta ne diferențiază: cum trecem prin greutăți, nu cum le rezolvăm. Sursă foto:...

Citește mai mult...
No Excuses!

No Excuses!


Scris de | 28 Apr 2015

Am tot obosit în ultimul timp să vreau să fac unele lucruri, dar să nu le fac, motivele pentru lipsa mea de acțiune fiind diverse și întemeiate. Întemeiate – așa zic eu, iar la fel zic și oamenii din jur, pentru că și la ei observ același gen de limitări. Cumva, se pare că viața ajunge să fie un „chin” în care facem prea puțin din ceea ce ne dorim și mult prea mult din ceea ce „trebuie”. Cumva, ajungem să ne dăm fericirea de astăzi pe speranța fericirii de mâine. Cumva, ajungem să ne amânăm visele până acolo unde uităm de ele. Iar eu unul – cel puțin – m-am săturat de așa comportament. Așa că mă văd nevoit să recunosc că lucrurile pe care nu le-am realizat nu mi le-am dorit cu adevărat. De ce? Pentru că dacă le-aș fi vrut, le-aș fi avut, acesta fiind unul din aspectele faine ale traiului nostru: ceea ce ne dorim putem obține. Dacă muncim. Și dacă luptăm. Fără compromisuri și fără scuze. Doar că, deși realitatea ne arată calea, preferăm să vrem…nevrând. (Sau era să nu vrem…vrând?). În fine, tot acolo! Ideea care e? Că ne dorim să ajungem într-un anumit context, dar nu suntem dispuși să facem „what it takes” ca să ne transformăm dorințele în realitate. Și oare, dacă toate „barierele” care ni se pun în cale ar fi înlăturate într-un mod magic, situația ar deveni mai roz? Puțin probabil… De ce? Ei bine, pentru că obstacolele nu sunt decât prilejuri bune de găsit scuze! Și nu, asta nu înseamnă că le neg existența, ci doar că înțeleg că cine își dorește cu adevărat ceva, găsește și modalitatea de a-l obține! E destul de simplu, până la urmă: vrei, realizezi, ce atâta vorbărie? Partea tristă e că ne place să spunem ce, când, cum ne dorim, dar de prea puține ori trecem și la pasul următor, al implementării și al sacrificiilor. Poate că din frică de eșec, din comoditate sau din teamă de necunoscut rămânem pe loc și continuăm să trăim așa cum ne-am învățat. Sau poate că doar nu avem curajul să ieșim din tipare. Sau poate că nu vrem să ne supărăm prietenii/familia/cunoștințele. Sau poate că – într-adevăr – nu avem timp, bani, cu cine etc. Sau – hai să fim sinceri cu noi! – poate că doar nu ne dorim cu adevărat… Căci, dacă într-adevăr am vrea o altă viață, ne-am construi-o! Poate că ne-ar lua mult timp și ne-ar fi greu, rezultatele neapărând peste noapte, dar cine zice că trebuie să fie ușor sau că lucrurile faine se fac de azi pe mâine? Nimeni… Iar...

Citește mai mult...
Pagina 2 din 812345...»