de meditat


Se spune că trebuie să înveți să treci peste eșecuri plin de entuziasm, dacă vrei să reușești. Doar că de unde să îl iei? Uneori e ușor – adevărat – să nu rămâi căzut lângă obstacole – după ce te-ai împiedicat – dar alteori? Alteori nu știi cum să te faci mai mic lângă ele și cum să îți găsești o poziție mai confortabilă, pentru un plâns mai în tihnă! Și, deși nu e chiar bine, preferi să rămâi acolo în tăcere și să îți îneci amarul. Nu te aude nimeni, nu auzi pe nimeni…ești doar tu cu tine și eșecul tău. Așadar, de unde să faci rost de acel dram de entuziasm ca să mergi mai departe? De unde să cumperi puterea necesară pentru un următor pas? De ce ai putea să te sprijini pentru o altă ridicare? Căci… Căci ai visat, dar a venit realitatea și ți-a spulberat visele. Ai muncit din greu, dar viața ți-a furat ceea ce știi că ar fi fost „de drept” al tău. Ai iubit, dar ai iubit în zadar. Te-ai investit în celălalt, dar ai ieșit în pierdere. Ai luptat cu toate puterile și ai fost înfrânt inexplicabil. Ți-ai pus ținte înalte și frumoase și, în ciuda tuturor eforturilor supraomenești pe care le-ai depus, ai rămas undeva tot departe de ele. Ai învățat, dar nu ai luat. Te-ai pregătit pentru job, dar nu l-ai primit. Ai dat tot ceea ce ai putut da… Ți-ai vândut sufletul în arenă, iar la final ai realizat că ai rămas și fără rezultate dar și fără tine. Și ce îți rămâne de făcut, ca să te regăsești? La entuziasm nu îndrăznești să speri și tot ce vrei e să găsești un drum pe care să continui!… Din eșec în eșec cu entuziasm? Prostii! Din eșec în eșec cu entuziasm, sperând că într-o zi vom lovi succesul? Tot prostii! De ce? Pentru că nu ne place. Și pentru că doare, să tot eșuezi. Vrem ca rezultatele să apară imediat după depunerea eforturilor, iar lipsa acestora devine frustrantă. Cât să încerci și tot să încerci? Cât de nebun să fii să tot mergi înainte? Uităm însă – gândind astfel – că viața nu e o ecuație cu sumă „zero”. Dacă ofer, nu înseamnă că o să și primesc înapoi. Dacă lupt, nimic nu îmi garantează victoria. Dacă iubesc, dragostea nu îmi va fi neapărat împărtășită. Dar, dacă acționez, pot să mă aștept la rezultate. Numai punând osul la treabă, am șanse să aflu ce e succesul. Acțiunea nu îmi oferă certitudinea reușitei. Lipsa acesteia – însă – îmi garantează, cu siguranță, eșecul.   Sursă foto:aici.       ...

Citește mai mult...
Problemele nu durează. Niciodată!

Problemele nu dureaza. Niciodata!


Scris de | 4 oct. 2014

Problemele nu durează niciodată, de orice tip ar fi ele și oricât de urâte și nasoale ar părea. Pare surprinzător, nu? Într-o lume în care auzi mereu de situația X, de nevoia Y sau de necazul Z, cum să spui că problemele nu au importanță? Păi…nu e deloc complicat, iar răspunsul are două componente: fie începi să rezolvi problema, fie te obișnuiești cu ea. Prima variantă e ușor de înțeles: te lovești de un zid, dar cauți (și găsești) o modalitate să îl treci. A doua, însă, e mai puțin plăcută: te lovești de un zid, dar nu te doare așa tare încât să vrei să-l treci. De fapt, după un timp, începe să îți placă de partea asta a zidului și să îți spui că e OK și așa. Și, cu cât stai mai mult acolo, cu atât n-ai mai pleca deloc. Problema cu problemele Dostoievski spunea în Amintiri din Casa Morții că omul se poate obișnui cu orice situație, oricât de rea ar fi ea. Asta înseamnă că nici măcar problemele nu mai sunt probleme odată ce te obișnuiești cu ele. Cum astfel s-ar explica toate situațiile puțin plăcute în care trăim? Sau modul nu de puține ori mizerabil în care ne petrecem viața? Ne-am obișnuit așa, acesta e răspunsul! Există o povestire binecunoscută despre cum fierbi o broască: treptat! Dacă o arunci în vasul cu apă clocotită aceasta va sări imediat, dar dacă o pui în apă rece și dai drumul la foc, ai câștigat. Fix la fel ne trăim noi viețile, din păcate. Asta e problema cu problemele: că ne obișnuim cu ele. Iar după un timp de la apariția lor nici măcar nu le mai recunoaștem ca fiind acolo! Gândește-te: cine ar intra într-o relație care nu îl împlinește? Dar câți nu stau mai mult decât ar trebui în același tip de relație? Câte persoane nu acceptă să rămână în școli sau la joburi care îi distrug sufletește doar pentru că sunt acolo? Evident, dacă le-ai oferi din nou șansa de a alege, nu ar mai merge pe același drum! Dar așa…așa rămân. Și uită că înainte nu era așa și că la început vedeau lucrurile altfel. Și, deși le stă în putere (și nici nu ar fi prea greu odată ce și-ar mișca fundul la treabă!) să schimbe situația, rămân liniștiți lângă zid. Nu e așa rău, până la urmă, își zic. Ba uite că avem soare și aici, chiar dacă doar două ore pe zi, parcă îi pot auzi continuând. Nu mai contează că au puterea să treacă/ să spargă zidul și să se bucure de un viitor luminos! Și, până la urmă, de...

Citește mai mult...
Stăpâni, dar sclavi

Stapani, dar sclavi


Scris de | 24 apr. 2014

„Cumpărăm lucruri de care nu avem nevoie, cu bani pe care nu-i avem, ca să impresionăm oameni de care nu ne place.” Îmi scriu postarea de față pe lap top, iar în apropiere am și un monitor LCD pe care lucrez de obicei. Lângă mine, pe birou se găsește smartphone-ul meu, gadget ce mă însoțește oriunde m-aș duce. Camera de fotografiat este și ea pe undeva prin apropiere, iar e-reader-ul meu Kindle îmi face cu ochiul de pe mobilă. În camera învecinată un televizor și un calcultator își împart dominația peste spațiu. Ca să nu mai vorbesc de telefoanele fixe, care sunt vreo 4 prin casă. Și toate astea fără să pun la socoteală telefoanele mobile ale părinților și fratelui. Ce vreau să subliniez cu enumerarea asta generoasă? Nimic altceva decât că lumea în care trăim a ajuns atât de aglomerată încât trebuie să avem grijă cum ne construim viața. De la a poseda lucruri, la a fi posedați de ele, nu e decât un pas. Am ales să dau exemplu obiecte din domeniul high-tech pentru că în cazul lor există pericolul cel mai mare. E adevărat, și mașina, bicicleta sau banii pot fi statui frumos cioplite cărora să le aducem omagiile naostre, dar parcă nimic nu ne acaparează mai tare timpul ca „lumea virtuală.” Ne-am învățat să trăim atât de mult în online și să fim tot timpul conectați cu ceilalți încât am ajuns sclavi la noi acasă. În plus, dacă nu avem ultimul model de telefon, tipul X de haină sau mașină cu 200+ cai, nici măcar nu existăm! Cum am ajuns în situația asta tristă? De ce în loc să folosim tehnologia pentru a ne face viața mai ușoară, o folosim ca să ne-o complicăm? Cine pe cine slujește aici? Și cum ar trebui să stea lucrurile, de fapt? Adevărul e că nu am nimic împotriva lucrurilor care ne fac viața mai ușoară. Îmi place să scriu pe lap-top, să citesc pe Kindle și să fiu conectat cu ajutorul smartphone-ului. Nu îmi place însă când situația degenerează și ajung să fac din acestea o prioritate. Și, pentru că observ că lucrurile degenerează și în jurul meu, înclin să cred că avem nevoie de mai puțin. Cu cât ai mai puține lucruri, cu atât viața e mai relaxată și mai consistentă. Pentru că doar atunci când ai pierdut totul ești liber cu adevărat. Acum te rog, nu arunca tot ce înseamnă posesiuni materiale afară din viața ta! Doar învață cum să le folosești și așează-le acolo unde le e locul, în topul priorităților tale. Fă-ți ordine în viață, analizează-te și, dacă sunt lucruri de care trebuie să scapi, dă-le...

Citește mai mult...
Nu pe degeaba

Nu pe degeaba


Scris de | 16 apr. 2014

Să visezi e obositor, îmi spunea cineva mai deunăzi. Dar e frumos, completam eu. Nu e suficient însă, vine și adaugă, cu duritate, viața. Visul este cel care ne formează, dar acțiunea e cea care ne definește. Însă acțiunea implică efort, luptă, dorință. Implică transpirație, nervi și nopți nedormite. Să acționezi înseamnă să îți iei visul și să-l duci la următorul nivel. Acțiunea este testul suprem la care poate fi supus un vis. Dacă nu ești dispus să îl transformi în realitate, atunci acesta nu a existat niciodată. A fost doar o iluzie, o fantezie, o speranță. Să visezi nu costă. Dar acțiunea implică sacrificii. Lupta se dă în ring, în noroi, nu stând pe canapea și așteptând să treacă timpul. Dacă vrei rezultate, trebuie ca, mai întâi, să te murdărești. Trebuie să știi la ce să renunți, dar și ce vrei să obții. Și trebuie să fii capabil să vrei să faci schimbările necesare. Un vis este o destinație. Acțiunea reprezintă drumul până la el. Să vrei să ajungi undeva, dar să nu-ți miști oasele într-acolo, ar putea reprezenta o altă definiție pentru nebunie. Ne-am învățat să ne dorim mult, dar făcând puțin. Visăm departe, dar nu suntem dispuși să mergem nici până aproape. Ne îmbătăm cu speranțe, așteptând. Cândva – trebuie, nu? – o să vină și zile mai bune! Așteptăm ca visele să se întâmple, în loc să fim noi cei care le transformăm în realitate. Poate că nu toți (mai) visează, dar majoritatea o facem. Dar la ce ne ajută, din moment ce nu mișcăm un deget? Să fie evadarea din realitate singura urmare a visării? Să nu existe, oare, niciun scop mai nobil în spatele acesteia? De ce oare ne mulțumim să ne treacă timpul și de ce nu facem din fiecare secundă una care să conteze? De ce? Poate pentru că nu e ușor. Nu, nu e deloc simplu să te aduni și să stai în picioare sau să mergi împotriva curentului! Să acționezi în direcția visului tău indiferent de circumstanțe necesită fiecare rest de energie rămasă, fiecare efort de care ești capabil. Pentru că acțiunea cere muncă, nu vorbe. Poate că de asta să visezi e obositor: pentru că adevăratele vise te împing mai departe. Te iau de unde ești și te poartă spre unde vrei să ajungi. Dar doar dacă vrei să te lași purtat și ești dispus să plătești prețul. Pentru că nimic din ceea ce contează nu e gratis. Nici măcar visele.            ...

Citește mai mult...
Mi se cuvine!?!

Mi se cuvine!?!


Scris de | 30 mart. 2014

Ni se cuvine! Așa am ajuns să vedem lumea. Să luăm lucrurile. Să gândim despre ceilalți. E dreptul nostru să trăim bine, în pace și în confort. Nu, nu trebuie să muncim pentru ceea ce avem. Și, mai grav, nu trebuie nici să fim recunoscători. Pentru că le merităm. Nu realizăm cât de „norocoși” suntem. Hrană (îmbelșugată, cel mai adesea), haine (de firmă, mai mereu), gadget-uri (de ultimă generație, normal) nu (mai) sunt privilegii. Sunt aspecte banale ale vieții, fără de care nu ne-am putea concepe traiul. Și ne e imposibil să înțelegem că lumea poate fi privită și dintr-o altă perspectivă. Dar să merg mai departe. Apa, liniștea din țară, sănătatea? Ah, dar chiar e normal să ne bucurăm de ele, nu? Ce dacă milioane mor din cauza lipsei de apă potabilă? Ce contează că, în o mulțime de zone, nu se știe dacă apuci sau nu ziua de mâine? Iar sănătatea e dorită de cei ce nu o au, așa-i? Sau libertatea. Sau plăcerea oferită de o adiere de primăvară. Sau încântarea dată de o floare. Sau zumzetul de albine din jurul unui copac în floare. Sau posibilitatea să stai pe propriile picioare. Să știi că poți să ieși din casă. Să te învârți de nebun prin soare, sau ploaie. Aspecte, mici sau mari, pe care nu le prețuim la adevărata lor valoare. Ca să nu vorbesc de oameni. De relațiile cu ceilalți, de interacțiuni. Nu de puține ori ne credem Dumnezeu pe pământ. Și ne hrănim cu iluzia că totul gravitează în jurul nostru. Nu îi apreciem pe cei dragi, pe prieteni, pe oricine. Nu conștientizăm valoarea pe care aceștia o au și nu vedem că ne fac viața mai frumoasă. Observăm doar golul rămas, atunci când pleacă. Și asta se întâmplă cu orice lucru care credem că ni se cuvine: nu îl apreciem la adevărata valoare. Pentru că atunci când meriți ceva, nu ai de ce să mulțumești! Și nu înțelegi cât însemna pentru tine, decât atunci când l-ai pierdut. Adică prea târziu. Iar viața, cu bune cu rele, e un privilegiu. Un privilegiu care nu ni se cuvine, dar de care trebuie să ne bucurăm. Și pentru care ar trebui să fim...

Citește mai mult...
Pagina 4 din 8«...23456...»