diverse


Ce am făcut cât am tăcut

Ce am facut cat am tacut


Scris de | 17 Iul 2017

Am realizat, privind în trecut, că nu reușesc niciodată să scriu în mod constant – oricât mi-aș propune, am perioade în care zilele se înșiruie fără să postez nimic nou pe blog. Motivele sunt diverse, știu, dar niciunul nu constituie o scuză suficient de bună pentru cineva care, în mod conștient, își propune să facă din scriitura lui o „operă” cu aspirații de artă. Pe nesimțite, am dispărut din peisaj o bună bucată de vreme. Ce a început ca o perioadă lipsită de inspirație, s-a continuat cu săptămâni de muncă și cu pregătiri pentru una din excursiile pe care o visam de multă vreme. Așa se face că, oricât de bine m-am organizat și oricât de mult mi-am dorit, pur și simplu a trebuit să renunț la unele activități. Dar nu e rost de teamă, m-am întors și sunt tare hotărât să recuperez! Nu că ceea ce pierzi s-ar putea recupera vreodată (în mod real, zic, nu în calcule pe hârtie), dar măcar să trag mai tare decât aș face-o în mod normal, pot să încerc. Totuși, pe unde mi-au umblat gândurile, sufletul și pașii? Ei bine, iată o întrebare la care nu știu să răspund în totalitate. Pentru că, dacă atunci când vine vorba de pași e ușor să îmi asum parcursul, când le iau în discuție pe primele două, firul devine încâlcit tare, iar capetele îmi sunt imposibil de găsit. Gândurile, știu sigur, mi-au colindat, în lung și în lat, cam peste tot pe unde s-a putut. De la mărunțișuri cotidiene, până la planuri îndrăznețe de viitor, au avut ele grijă să acopere tot tabloul. Pe alocuri, au luat cu ele și sufletul, căci uneori creierul poate face casă bună cu inima, deși nu e deloc ușor. Cu trupul…cu trupul e altă poveste! Așa cum aminteam, am reușit să plec într-o călătorie pe care mi-o doream și care, deși a ieșit total altfel de cum o visasem și planificasem, și-a meritat din plin timpul și banii. Cu rucsacul în spate, am urcat în tren spre Occident, urmând ca o lună întreagă să bat la picior cât mai multe, fără niște linii bine definite, ci lăsând necunoscutul să mă surprindă. Ideea era să ajungem în 30 de țări în 30 de zile (#30dezile30detari), dar ce a ieșit e destul de departe de asta. Oricum, urmează un scurt rezumat al călătoriei pe blog (deci țineți aproape!), și, cine știe, dacă vor exista doritori, poate și o scurtă cărticică cu tot ce implică să pleci la drum doar cu un rucsac, un prieten și niște bănuți în buzunar (cum să te boschetărești, de bună voie, prin țările Europei, adică – și...

Citește mai mult...
Un pic de apus

Un pic de apus


Scris de | 20 Apr 2017

Măcar un pic de apus, atât mi-aș mai dori de la seara asta. Până la el, însă, mai sunt pași de făcut și, bineînțeles, nori de înfrânt. Cărarea ne poartă, abruptă, către cerul pe al cărui orizont se pictează siluetele copacilor. Chiar dacă cere eforturi susținute, frumosul merită întotdeauna. Ți-aș da mâna, îmi place să te simt bazându-te pe mine. Nu ai nevoie de ajutor, astfel de coclauri te motivează și te înalță, dar iubesc să te simt aproape. Bâlbâi o scuză, cum că vreau să îți fie mai ușor, și îți cuprind degetele într-ale mele. Nu grăbesc ritmul ci, din contră, o las mai moale – mă bucur, astfel, mai mult de atingerea ta. Timpul își oprește goana. E verde crud în jur, dar un verde îmbrăcat încă în timiditatea mugurilor iernii. Frunzele moarte foșnesc sub tălpi, amintindu-ne că natura are ritmul și ciclurile ei, iar răbdarea e mai mult decât o virtute. E speranță. Soarele e ascuns sub cenușiul norilor de ploaie, dar nimic în afară de bătăile inimilor nu mai contează. Și agitația din liniștea pădurii, bineînțeles. Păsările se întrec în serenade, fiecare pe limba ei. Îți cântă, oare, melodiile ce se găsesc la mine în suflet? Vântul – prietenul nostru – șoptește duios pe deasupra…Iar câinii, lătrând uitați prin vreo gospodărie, nu reușesc, nici ei, să strice dialogul din gândurile noastre. Deși departe, ești mai prezentă în ele decât ți-ai imagina. Zâmbind, ne luăm să numărăm copacii. Îi considerăm stropii noștri de fericire. Învârtindu-ne printre ei, îi găsim infiniți. Aer curat, o potecă pierdută prin pădure și o fată faină cu care să împarți toate acestea – poți oare cere mai mult de la viață, fără să te întinzi? Într-un final, firele de iarbă iau locul mușchiului și frunzelor uscate, iar poiana îmi dezvăluie, ca întotdeauna, că e vorba de mai mult decât ceea ce se vede. Până la urmă, cel mai important e să îți păstrezi ochii deschiși și mintea gata să accepte provocările. Până sus, ne întrecem. Dai tot ce poți, dar nu reușești să câștigi. Te-aș fi putut lăsa, dar știu că nu îți plac victoriile gratuite. Peisajul de acolo, însă, ne fură până și glasul. La picioare, valea ni se întinde obosită, pregătită de încă o noapte. Ultimele raze de lumină roșiatică se strecoară printre barierele de nori, luminându-ți bucuria străvezie din ochi. Nu am știut, până acum, că fericirea are chip de tine! Dar e tare fain când ce trebuie să se întâmple se întâmplă nici mai devreme, nici mai târziu de vremea cuvenită. Până la urmă, oamenii frumoși apar fix atunci când ai nevoie de ei – de fiecare depinde, însă,...

Citește mai mult...
Până la capăt

Pana la capat


Scris de | 17 Apr 2017

Puține lucruri sunt mai triste ca a sta în fața unei coli goale pe care nu știi cu ce să o umpli. Ți se spune că „trebuie” dar, deși te străduiești din răsputeri, cuvintele refuză să apară. Vrei, dar nu poți. Te gândești, inevitabil, că aceasta e o bună metaforă pentru viață. Îți place cum sună: ai o foaie goală pe care trebuie să o umpli – chiar atât de greu să fie? Doar că, de fapt, hârtia vieții tale nu e atât de curată cum pare din depărtare. Din contră, e mâzgălită cu prejudecăți, cu experiențe trecute, cu așteptări legate de viitor. Cine spune că poți să faci orice, se înșeală. Fiecare pas îi influențează pe restul, urmând ca restul să îi influențeze pe cei rămași. Pur și simplu, nu îți poți lua viața să îi oferi orice formă, căci limitările există și te îngrădesc. Degeaba țintești luna, când tu ai fost făcut să te târăști. Nimic nu e mai greu decât să creezi. Iar când vine vorba despre modelarea propriului destin, atunci situația chiar că se încurcă. Opțiunile bune par nesfârșite, iar drumurile refuză să își dezvăluie destinațiile. Ceea ce azi crezi că e bine, mâine îți arată cât de mult te înșelai. Trebuie să riști, dar riscatul implică, cel mai adesea, prea multe. Așa că, la fel ca în artă, adopți soluția copiatului. E mai ușor să te iei după ceilalți, decât să vii cu ceva original și de calitate. Dai, practic, genialitatea descoperirii propriului „EU”, pe mediocritatea celorlalți. Te mulțumești, așadar, cu soluția ușoară, lipsită de efortul explorării și al eșecului. Ignori, deci, singura cale solidă ce te poate ajuta în a umple colile albe ale vieții: să urmezi aventura până la capăt, oriunde te-ar purta aceasta....

Citește mai mult...
Nici negrul nu-i atat de negru

Nici negrul nu-i atat de negru


Scris de | 14 Mar 2017

În viață, nu toate zilele sunt cu soare, după cum nici toate momentele nu sunt pline de strălucire. Mai mult, deși tendința fiecăruia e către un mâine mai bun, realitatea e că rar se întâmplă astfel. Din contră: când e să vină problemele, se adună atâtea să nu le mai poți duce, iar timpul nu numai că nu rezolvă, ci mai rău încurcă. Simți, fără să poți să te oprești, cum aluneci într-un hău mai negru ca noaptea. Brusc, pare că viața ți se sfârșește. Nu știi de ce trăiești sau care îți e rostul pe acest pământ. Teoria da, încă îți sună în cap, dar să fim serioși, teoriile nu sunt bune decât atunci când nu ai nevoie de ele! Relațiile îți scârțâie – pare că toți demonii de pe lume s-au strâns să îți joace feste, punându-ți amarul în cale. Ai de toate, până la urmă, dar, de fapt, îți lipsește totul. Te simți neînțeles și al nimănui…și nimic nu doare mai tare ca un dor ce nu poate fi alinat. Ai vrea, cât încă ești conștient că te scufunzi, să îți iei destinul în mâini. Știi că, dacă nu vrei să ajungi o epavă, trebuie să te lupți să ieși la suprafață. Așa că te zbați să te apuci de ceva în căderea ta către neant. Încerci să oprești prăbușirea sau să o încetinești, cel puțin. Orice, numai să nu te zdrobești definitiv de pietrele de pe fundul gropii! E clar că o să doară, dar măcar să doară mai puțin și pentru o perioadă cât mai scurtă de timp… Totuși, uiți că soluția nu e să te agiți ci, din contră, să te relaxezi. Nu să îndepărtezi gândurile neplăcute e cheia, ci să le accepți, lăsându-le să treacă singure. Până la urmă, lasă totul să plece și vezi ce rămâne. Lucruri, oameni, situații – nu știi care te scufundă mai tare până când nu le renunți la premiza că salvarea vine din exteriorul tău. Mai mult, odată cu schimbarea perspectivei, încep să se schimbe și tablourile. Surprinzător, dar lumina pătrunde chiar și în cele mai dosite colțuri, totul e să aștepți ca ochii să ți se adapteze! Cu timpul, nici negrul nu e atât de negru și parcă nici durerea nu e așa cruntă și de neîndurat ca mai înainte. Bineînțeles, nimic nu s-a schimbat, noroiul și sentimentul ratării vieții e tot acolo, dar parcă începi să te aduni ca să îi faci față. Nu e ușor, dar măcar te târăști către înainte. E interesant că, atunci când te decizi să te focusezi pe razele de speranță, constați că acestea sunt mai multe decât ți-ai...

Citește mai mult...
El in locul meu

El in locul meu


Scris de | 28 Feb 2017

Se spune că timpul trece peste toate, așternând uitarea. El refuză, însă, să treacă peste tine. Fără să vrei, ai ajuns să te situezi deasupra lui, făcându-l umilul tău slujitor. Nu e nimic, așa măcar suntem doi, îmi ține și mie cineva companie la ușa sufletului tău. Realizez, fără să îmi placă să recunosc, că sunt multe picăturile care umplu vasul cu durere. Dar, în final, tabloul e același: doare să nu te am. Așa că prea puțin contează frânturile, când rezultatul nu se schimbă cu nimic: vrei pe altcineva, iar eu nu mă pot decât supune. Totuși, urăsc să te știu în alte brațe. Simt cum se sfâșie inima până în străfunduri, gândindu-mă că el te privește iubitor, în timp ce tu te pierzi în ochii lui. Să știu că te visezi lângă el, pentru eternitate poate, în timp ce eu te visez pe tine, e aproape mai mult decât pot îndura! La ce bun să lași oamenii să te cuprindă, dacă nu îi poți avea? Îmi imaginez cum împărțiți aceeași bancă sau cum alergați ca niște copii pe străzile îmbrăcate în haină timidă de primăvară. Cum el, cu încredere dar și cu emoție, te ia de mână și te trage spre el. Cum îți dă drumul, jucându-se cu tine, ca apoi să te aducă iarăși aproape. Știe că ești a lui, iar asta îl face de neoprit. Oh, câtă putere poate da fata potrivită băiatului ales! Parcă îl văd: te oprește și te roagă să stați o vreme pe iarba verde-crud, abia încolțită. Te scalzi în soare, iar capul ți-l așezi pe ai lui genunchi. Zâmbind, începe să se joace în părul tău, admirându-ți chipul desăvârșit. Ochii îți sunt închiși, dar, dacă ai clipi, i-ai citi pe față fericirea – e mândru să aibă lângă el așa fată, iar faptul că, dintre toți, l-ai ales pe el, îl umple deplin. Pe buzele roșii, își plimbă un deget. Tresari. Iar gândul că te sărută e mai crunt ca altele – ca un cuțit se învârte în mine… Și e teribil să știu că sunteți mereu așa aproape. Că vă vorbiți non-stop, că petreceți timp mereu unul cu altul și că vă priviți, fără perdele, în suflete. Nu e nimic mai înălțător decât ca cineva să te lase să îl vezi în noroi, fără să îi fie frică că vei pleca! Și să știu că altcineva are privilegiul acesta mă lasă, fără să vreau, fără cuvinte. Îmi șterge totul din minte, lăsându-mi doar noapte în cale. Totuși, te zăresc prin beznă, cum îi scrii mesaje și cum zâmbești când le citești pe ale lui. Cum dimineața, te trezești doar...

Citește mai mult...
Pagina 1 din 1812345...10...»