diverse


Ești prea sărac!

Esti prea sarac!


Scris de | 17 Noi 2017

Dacă ai ultimul model de iPhone, dar ți-ai dat salariul pe trei luni pe el, ești prea sărac. Dacă mănânci de la Mega (doar e aproape), dar te împrumuți de la rude, ești prea sărac. Dacă consumi răcoritoare în fiecare zi, dar nu ai bani să pleci în vacanțe, ești prea sărac. Dacă îți schimbi hainele doar pentru că cele vechi nu mai sunt la modă sau te-ai plictisit de ele, dar nu realizezi că nimănui nu îi pasă cum ești îmbrăcat, ești prea sărac. Dacă mergi cu taxi-ul doar pentru că e comod, dar trăiești de la o lună la alta, ești prea sărac. Dacă mănânci zilnic în oraș, dar te plângi că mâncarea e scumpă, ești prea sărac. Dacă îți cumperi cartelă cu două călătorii la metrou sau produse în ambalajele cele mai mici din supermarket-uri, ești prea sărac. Dacă nu știi când e sezonul de reduceri la haine (sau la diverse), ești prea sărac. Dacă mașina îți stă în parcare fiindcă s-a scumpit combustibilul din cauza lui Dragnea și Tudose, ești prea sărac. Dacă nu ai timp să faci cumpărături înțelepte (pentru că trebuie să fii la job majoritatea zilelor), ești prea sărac. Dacă ai credit la apartament ce se întinde pe 30 de ani, ești prea sărac. Iar dacă ratele sunt mai mici de 1/4 din salariu, ar cam fi cazul să îți regândești prioritățile. Dacă te uiți mai des după etichete decât după calitate, ești prea sărac. Cel puțin în ochii tăi… Dacă abia aștepți Sărbătorile ca să arunci cu bani în stânga și în dreapta și nu te gândești că vine Ianuarie după, ești prea sărac. Dacă nu stai măcar câteva secunde pe gânduri când ai poftă să cumperi ceva, ești prea sărac. Pe termen lung… Dacă nu economisești jumătate din salariu, ești prea sărac. O sa îmi dai dreptate mâine. Dacă nu ai bani de pasiuni, de plimbări sau de altele de genul, dar chiria e prea mare și costul recurent la fel, ești prea sărac. Dacă nu îți poți da demisia, fără regrete financiare, chiar azi, ești prea sărac. Iar ieri…ieri ai muncit în zadar.   Disclaimer: Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare! Cele de mai sus se doresc un scurt semnal de alarmă pentru cei veșnic nemulțumiți, cărora niciodată nu le ajung banii, dar care nu economisesc aproape deloc și mereu trăiesc pe picior...

Citește mai mult...
Ce am făcut cât am tăcut

Ce am facut cat am tacut


Scris de | 17 Iul 2017

Am realizat, privind în trecut, că nu reușesc niciodată să scriu în mod constant – oricât mi-aș propune, am perioade în care zilele se înșiruie fără să postez nimic nou pe blog. Motivele sunt diverse, știu, dar niciunul nu constituie o scuză suficient de bună pentru cineva care, în mod conștient, își propune să facă din scriitura lui o „operă” cu aspirații de artă. Pe nesimțite, am dispărut din peisaj o bună bucată de vreme. Ce a început ca o perioadă lipsită de inspirație, s-a continuat cu săptămâni de muncă și cu pregătiri pentru una din excursiile pe care o visam de multă vreme. Așa se face că, oricât de bine m-am organizat și oricât de mult mi-am dorit, pur și simplu a trebuit să renunț la unele activități. Dar nu e rost de teamă, m-am întors și sunt tare hotărât să recuperez! Nu că ceea ce pierzi s-ar putea recupera vreodată (în mod real, zic, nu în calcule pe hârtie), dar măcar să trag mai tare decât aș face-o în mod normal, pot să încerc. Totuși, pe unde mi-au umblat gândurile, sufletul și pașii? Ei bine, iată o întrebare la care nu știu să răspund în totalitate. Pentru că, dacă atunci când vine vorba de pași e ușor să îmi asum parcursul, când le iau în discuție pe primele două, firul devine încâlcit tare, iar capetele îmi sunt imposibil de găsit. Gândurile, știu sigur, mi-au colindat, în lung și în lat, cam peste tot pe unde s-a putut. De la mărunțișuri cotidiene, până la planuri îndrăznețe de viitor, au avut ele grijă să acopere tot tabloul. Pe alocuri, au luat cu ele și sufletul, căci uneori creierul poate face casă bună cu inima, deși nu e deloc ușor. Cu trupul…cu trupul e altă poveste! Așa cum aminteam, am reușit să plec într-o călătorie pe care mi-o doream și care, deși a ieșit total altfel de cum o visasem și planificasem, și-a meritat din plin timpul și banii. Cu rucsacul în spate, am urcat în tren spre Occident, urmând ca o lună întreagă să bat la picior cât mai multe, fără niște linii bine definite, ci lăsând necunoscutul să mă surprindă. Ideea era să ajungem în 30 de țări în 30 de zile (#30dezile30detari), dar ce a ieșit e destul de departe de asta. Oricum, urmează un scurt rezumat al călătoriei pe blog (deci țineți aproape!), și, cine știe, dacă vor exista doritori, poate și o scurtă cărticică cu tot ce implică să pleci la drum doar cu un rucsac, un prieten și niște bănuți în buzunar (cum să te boschetărești, de bună voie, prin țările Europei, adică – și...

Citește mai mult...
Un pic de apus

Un pic de apus


Scris de | 20 Apr 2017

Măcar un pic de apus, atât mi-aș mai dori de la seara asta. Până la el, însă, mai sunt pași de făcut și, bineînțeles, nori de înfrânt. Cărarea ne poartă, abruptă, către cerul pe al cărui orizont se pictează siluetele copacilor. Chiar dacă cere eforturi susținute, frumosul merită întotdeauna. Ți-aș da mâna, îmi place să te simt bazându-te pe mine. Nu ai nevoie de ajutor, astfel de coclauri te motivează și te înalță, dar iubesc să te simt aproape. Bâlbâi o scuză, cum că vreau să îți fie mai ușor, și îți cuprind degetele într-ale mele. Nu grăbesc ritmul ci, din contră, o las mai moale – mă bucur, astfel, mai mult de atingerea ta. Timpul își oprește goana. E verde crud în jur, dar un verde îmbrăcat încă în timiditatea mugurilor iernii. Frunzele moarte foșnesc sub tălpi, amintindu-ne că natura are ritmul și ciclurile ei, iar răbdarea e mai mult decât o virtute. E speranță. Soarele e ascuns sub cenușiul norilor de ploaie, dar nimic în afară de bătăile inimilor nu mai contează. Și agitația din liniștea pădurii, bineînțeles. Păsările se întrec în serenade, fiecare pe limba ei. Îți cântă, oare, melodiile ce se găsesc la mine în suflet? Vântul – prietenul nostru – șoptește duios pe deasupra…Iar câinii, lătrând uitați prin vreo gospodărie, nu reușesc, nici ei, să strice dialogul din gândurile noastre. Deși departe, ești mai prezentă în ele decât ți-ai imagina. Zâmbind, ne luăm să numărăm copacii. Îi considerăm stropii noștri de fericire. Învârtindu-ne printre ei, îi găsim infiniți. Aer curat, o potecă pierdută prin pădure și o fată faină cu care să împarți toate acestea – poți oare cere mai mult de la viață, fără să te întinzi? Într-un final, firele de iarbă iau locul mușchiului și frunzelor uscate, iar poiana îmi dezvăluie, ca întotdeauna, că e vorba de mai mult decât ceea ce se vede. Până la urmă, cel mai important e să îți păstrezi ochii deschiși și mintea gata să accepte provocările. Până sus, ne întrecem. Dai tot ce poți, dar nu reușești să câștigi. Te-aș fi putut lăsa, dar știu că nu îți plac victoriile gratuite. Peisajul de acolo, însă, ne fură până și glasul. La picioare, valea ni se întinde obosită, pregătită de încă o noapte. Ultimele raze de lumină roșiatică se strecoară printre barierele de nori, luminându-ți bucuria străvezie din ochi. Nu am știut, până acum, că fericirea are chip de tine! Dar e tare fain când ce trebuie să se întâmple se întâmplă nici mai devreme, nici mai târziu de vremea cuvenită. Până la urmă, oamenii frumoși apar fix atunci când ai nevoie de ei – de fiecare depinde, însă,...

Citește mai mult...
Până la capăt

Pana la capat


Scris de | 17 Apr 2017

Puține lucruri sunt mai triste ca a sta în fața unei coli goale pe care nu știi cu ce să o umpli. Ți se spune că „trebuie” dar, deși te străduiești din răsputeri, cuvintele refuză să apară. Vrei, dar nu poți. Te gândești, inevitabil, că aceasta e o bună metaforă pentru viață. Îți place cum sună: ai o foaie goală pe care trebuie să o umpli – chiar atât de greu să fie? Doar că, de fapt, hârtia vieții tale nu e atât de curată cum pare din depărtare. Din contră, e mâzgălită cu prejudecăți, cu experiențe trecute, cu așteptări legate de viitor. Cine spune că poți să faci orice, se înșeală. Fiecare pas îi influențează pe restul, urmând ca restul să îi influențeze pe cei rămași. Pur și simplu, nu îți poți lua viața să îi oferi orice formă, căci limitările există și te îngrădesc. Degeaba țintești luna, când tu ai fost făcut să te târăști. Nimic nu e mai greu decât să creezi. Iar când vine vorba despre modelarea propriului destin, atunci situația chiar că se încurcă. Opțiunile bune par nesfârșite, iar drumurile refuză să își dezvăluie destinațiile. Ceea ce azi crezi că e bine, mâine îți arată cât de mult te înșelai. Trebuie să riști, dar riscatul implică, cel mai adesea, prea multe. Așa că, la fel ca în artă, adopți soluția copiatului. E mai ușor să te iei după ceilalți, decât să vii cu ceva original și de calitate. Dai, practic, genialitatea descoperirii propriului „EU”, pe mediocritatea celorlalți. Te mulțumești, așadar, cu soluția ușoară, lipsită de efortul explorării și al eșecului. Ignori, deci, singura cale solidă ce te poate ajuta în a umple colile albe ale vieții: să urmezi aventura până la capăt, oriunde te-ar purta aceasta....

Citește mai mult...
Nici negrul nu-i atat de negru

Nici negrul nu-i atat de negru


Scris de | 14 Mar 2017

În viață, nu toate zilele sunt cu soare, după cum nici toate momentele nu sunt pline de strălucire. Mai mult, deși tendința fiecăruia e către un mâine mai bun, realitatea e că rar se întâmplă astfel. Din contră: când e să vină problemele, se adună atâtea să nu le mai poți duce, iar timpul nu numai că nu rezolvă, ci mai rău încurcă. Simți, fără să poți să te oprești, cum aluneci într-un hău mai negru ca noaptea. Brusc, pare că viața ți se sfârșește. Nu știi de ce trăiești sau care îți e rostul pe acest pământ. Teoria da, încă îți sună în cap, dar să fim serioși, teoriile nu sunt bune decât atunci când nu ai nevoie de ele! Relațiile îți scârțâie – pare că toți demonii de pe lume s-au strâns să îți joace feste, punându-ți amarul în cale. Ai de toate, până la urmă, dar, de fapt, îți lipsește totul. Te simți neînțeles și al nimănui…și nimic nu doare mai tare ca un dor ce nu poate fi alinat. Ai vrea, cât încă ești conștient că te scufunzi, să îți iei destinul în mâini. Știi că, dacă nu vrei să ajungi o epavă, trebuie să te lupți să ieși la suprafață. Așa că te zbați să te apuci de ceva în căderea ta către neant. Încerci să oprești prăbușirea sau să o încetinești, cel puțin. Orice, numai să nu te zdrobești definitiv de pietrele de pe fundul gropii! E clar că o să doară, dar măcar să doară mai puțin și pentru o perioadă cât mai scurtă de timp… Totuși, uiți că soluția nu e să te agiți ci, din contră, să te relaxezi. Nu să îndepărtezi gândurile neplăcute e cheia, ci să le accepți, lăsându-le să treacă singure. Până la urmă, lasă totul să plece și vezi ce rămâne. Lucruri, oameni, situații – nu știi care te scufundă mai tare până când nu le renunți la premiza că salvarea vine din exteriorul tău. Mai mult, odată cu schimbarea perspectivei, încep să se schimbe și tablourile. Surprinzător, dar lumina pătrunde chiar și în cele mai dosite colțuri, totul e să aștepți ca ochii să ți se adapteze! Cu timpul, nici negrul nu e atât de negru și parcă nici durerea nu e așa cruntă și de neîndurat ca mai înainte. Bineînțeles, nimic nu s-a schimbat, noroiul și sentimentul ratării vieții e tot acolo, dar parcă începi să te aduni ca să îi faci față. Nu e ușor, dar măcar te târăști către înainte. E interesant că, atunci când te decizi să te focusezi pe razele de speranță, constați că acestea sunt mai multe decât ți-ai...

Citește mai mult...
Pagina 1 din 1812345...10...»