diverse


  De mers pe bicicletă, cred că merg de când mă știu. Am avut ocazia, încă de copil, să bârâi vehiculul pe două roți în toate părțile. Am început cu timiditate, în satul de acasă, iar treptat am evoluat de la banalul mers la magazin la vizitatul Europei din șa. Așadar, pot să numesc, cu maxim de încredere, câteva din avantajele mersului pe bicicletă într-un oraș cum e Bucureștiul. Evident, cei care folosesc deja acest mijloc de transport știu despre ce este vorba, dar toți ceilalți habar nu au ce pierd. Nu rămâi blocat în trafic. Acesta este, cu siguranță, cel mai mare avantaj al bicicletei într-un oraș: faptul că îți permite să te strecori cu multă ușurință printre coloanele de mașini. Și, într-un oraș ca Bucureștiul, care ocupă locul 4 în lume la congestionare, e simplu de făcut calculul și de tras linie. Din experiență vorbind, nimic nu bate bicicleta când vine vorba de deplasarea în oraș, nici chiar metroul! Totuși, oamenii sunt atât de obsedați de ideea de mașină personală și confort încât preferă să petreacă 2 ore pe drum la volanul unei mașini, decât să înjumătățească timpul cu ajutorul unei biciclete. Scapi de înghesuiala din mijloacele de transport în comun. Oricine are un job cu program stabil știe cum arată un autobuz, un tramvai sau metroul la orele de vârf – nu e nici ușor, nici plăcut să împarți același spațiu (limitat) și același aer (sufocant) cu o mulțime infinită de alți oameni ca tine. Și, dacă pe deasupra mai e și vară, clar aglomerația nu se cere altfel decât evitată. Te bucuri de independență. Nu mai trebuie să aștepți un timp nedeterminat să îți sosească autobuzul. Nu mai trebuie să te învârți 10 minute să găsești loc de parcare. Poți să alegi ce rută îți e mai la îndemână sau care ți se pare mai rapidă. Și tot așa, ai prins ideea, sunt convins. Nu mai întârzii niciodată. Exceptând situațiile neprevăzute – o pană de cauciuc, de exemplu – vei știi de fiecare dată cât timp îți ia să ajungi în orice punct al orașului. Practic, eu fac maxim 40 de minute către oriunde în București. Cu timpul, înveți exact cât durează un drum până la Unirii, în parc sau la supermarket. În plus, e super simplu să calculezi: știi că mergi cu o medie de 25 km/h, deci te uiți pe Maps la distanțe și ai rezolvat dilema. Faci mișcare în fiecare zi. E clar că în societatea în care trăim ducem, cu toții, vieți extrem de sedentare. Și, cu toată această înmulțire a mâncării nesănătoase și a bolilor, chiar e nevoie de activitate sportivă în mod constant. Totuși, pentru...

Citește mai mult...
Pledoarie pentru statul degeaba

Pledoarie pentru statul degeaba


Scris de | 17 feb. 2017

Nu am fost niciodată omul care să bată mult timp pasul pe loc cu diverse activități. Din contră, mă știu mereu pe fugă, alergând de la o treabă la alta. Dacă pot să fac ceva, atunci fac cât de repede permite situația. Fără învârtit fără rost, fără activități haotice și fără acționat la întâmplare. Am realizat, însă, că această goană nu numai că nu e benefică, dar și că produce mai mult rău decât m-aș aștepta. Faptul că sunt freelancer îmi permite, cel mai adesea, să îmi aranjez programul cum îmi e mai bine. Astfel, față de o persoană angajată, pot realiza mai multe și pot utiliza timpul într-un mod mai înțelept. Totuși, am descoperit că, atunci când nu am proiecte, mă simt vinovat pentru că dispun de prea mult timp liber. Ceva parcă lipsește, lăsându-mi impresia că ar trebui să umplu ziua cu o alergare pe care nu am de unde să o iau. Astăzi, după o zi în care nici măcar un minut nu am lucrat, am conștientizat cât de norocos sunt. Câți nu ar da să fie în locul meu! Să aibă când să își aranjeze planurile, când să se relaxeze, când să recupereze micile activități de pe lângă casă rămase în urmă…Iar eu?!? Eu mă simțeam vinovat, încă de dimineață, pentru că nu produc nimic palpabil! Într-un fel, sindromul acesta se întâlnește mai la toată lumea. Ne-am obișnuit să stăm non-stop în priză și, dacă prindem cumva câteva clipe, trebuie să le umplem rapid. De asta stăm ba cu nasul în telefoane, ba de vorbă, ba citind ce ne cade în mână: nu mai știm cum e să trăim pentru simpla plăcere de a trăi. Simțim că, dacă nu suntem angrenați într-un anume mecanism, nu suntem în viață. Uităm că traiul adevărat și frumos e tocmai atunci când evadăm din rutina cotidiană. Încetinind vezi mai mult, nu grăbindu-te către final, dar noi am ajuns obsedați de apăsarea pedalei de accelerație. Mai mult, dacă faci cumva parte din categoria celor puțini care își fac timp și pentru ei, ești privit cu ochi răi și invidioși. Tu nu ai treabă? parcă te-ar întreba restul. Și astfel, să călătorești, să te plimbi prin parc sau să stai întins și să te uiți la cât de fain îți e tavanul devin activități vinovate și condamnabile. Ori te ridici rapid și intri în cursă, ori ești catalogat ca fiind leneș și doar bun de gură. Acum, pledoaria mea nu e pentru statul neîntrerupt degeaba, ci se vrea să sublinieze lipsa de sens a unei vieți trăite în viteza a 5-a. Nu lenea vreau să o încurajez, ci munca echilibrată, sistematică și...

Citește mai mult...
Dor sa nu-mi mai fie dor

Dor sa nu-mi mai fie dor


Scris de | 24 ian. 2017

Mi-e dor, uneori, să nu-mi mai fie dor. Vreau să simt, cât mai adesea, că ceea ce am e suficient și că nimic altceva nu îmi trebuie. Dar nu pot, căci timpul mi-a perindat prin suflet oameni, activități și experiențe care se cer, iarăși, în preajma mea. Și problema nu e cu trecutul, căci toate acele momente reprezintă ancore la care nu aș renunța nicicând – problema e cu prezentul și viitorul, căci primul nu este cum a fost, iar cel de-al doilea nu va fi cum mi-aș dori. Dorul, recunosc, mă macină. E ca un amestec de frânturi de tablouri ce reprezintă tot ce am avut eu mai fain. Persoane, reușite și aventuri. Libertate și lanțuri. Emoții și sentimente. Uneori frică, alteori speranță. Prea adesea stat pe loc, foarte rar aruncat în necunoscut. Una peste alta, mi-e dor de mine, cel care am fost. Privesc în oglinda sufletului și nu recunosc aproape nimic din ce e acolo. Intemperiile și praful societății au ros din cel care eram cândva. Visurile, aspirațiile și curajul le-am pierdut pe cale. Inocența și naivitatea s-au dus și ele. Și ah, cum le simt lipsa! Tânjesc să le redobândesc, dar am uitat cărarea ce duce către mine… Mai mult, am uitat cum e să uit de tine. Dorul de cea care te știu că ești (sau ai putea fi) nu îmi dă pace. Te vreau să îți arăt că minunile există, dar tu continui să rămâi ancorată în realitatea ce se vede. Tânjești după nemurire, fără să realizezi, însă, că drumurile tale nu duc prea departe. Mi-e dor să nu-mi mai fie dor. Vreau să nu îmi mai pese. Vreau să șterg cu buretele anii și să îndepărtez amintirile. Dacă se poate, vreau ca atunci când mă gândesc la tine, să nu doară. Mi-ar plăcea să pot să te privesc în ochi și să nu fiu nevoit să îmi cobor privirea. Dacă tot nu pot să te am, măcar să învăț să nu te mai doresc. Și, dacă tot oftez, să o fac de drag și nu de rău. Căci, privind la trecut, constat cât îmi lipsește vremea când nu te știam. Avea și viața sens și râsul culoare și muzica melodie. Știu, erau pale și doar acum, în preajma ta, le simt desăvârșite, dar atunci erau depline, iar acum sunt doar frânturi. Urăsc hazul pe care îl aruncă viața pe umerii necazului: la ce bun să întâlnești oameni speciali, dacă îți rămân inaccesibili? Care e rostul în a gusta din fericire, în afară de a fi hrană nostalgiei și lipsei? Unde e sensul experiențelor frumoase, dacă rămân doar parțiale și de scurtă durată? Și...

Citește mai mult...
Chipul tau prin ochii mei

Chipul tau prin ochii mei


Scris de | 23 ian. 2017

Sunt unele momente care îți rămân în suflet pentru totdeauna. La fel e și cu oamenii… Te admiram de pe covor, abia mă făcusem comod pe moațele pufoase ale acestuia. Tu îmi povesteai cu patimă ceva ce, trebuie să recunosc, nici nu auzeam. Datul meu aprobator din cap era doar pentru aparențe, gândul îmi zburase pe-o undă de visare. Și, bineînțeles, te luase cu el. Nu cred că o să îți uit niciodată chipul curat de copilă. Naturalețea și sinceritatea ta rar pot fi egalate. Te jucai cu o buclă de păr, iar fața îți radia nemurire. Ochii îți alergau neobosiți printre sentimente, iar sclipirea difuză din ei îmi spunea totul. Un tot a cărui poveste avea mai multă legătură cu tine, decât cu mine…Nu de alta, dar se pare că nu mă pricep la traduceri – profunzimea ființei tale îmi va rămâne, cel mai probabil, mereu inaccesibilă. Dar vai! cât de frumoasă puteai să fii atunci! Nu că nu ai fi astfel întotdeauna…Dar atunci, acolo, în camera ta cu nimic specială, am putut vedea de ce basmele sunt adevărate: pentru că zânele da, există! Și, dintre ele, tu ești cea mai faină! Chip de păpușă naivă cu atitudine de femeie matură, așa m-aș rezuma la a te descrie cu câteva cuvinte… Sau ca un paradox, dacă ar trebui să folosesc doar unul singur. Sensibilă, dar puternică. Frumoasă, dar modestă. Caldă, dar hotărâtă. Inteligentă, dar curioasă. Profundă, dar deloc plictisitoare. Binevoitoare, dar respectoasă. Implicată, dar rațională. Veselă, dar serioasă. Jucăușă, dar ancorată în realitate. Provocatoare, dar gata să întindă o mână. Grijulie, dar nesufocantă. Deschisă, dar de nepătruns. Harnică, dar neobosită. Iubitoare, dar cu măsură. Visătoare, dar nu cu capul în nori (în lună, da). Deșteaptă, dar dornică de a învăța. Curajoasă, dar calculată. O persoană simplă, în aparență, dar o lume complexă și atât de minunată când îi treci pragul. Previzibilă la prima vedere, dar în ale cărei meandre te poți rătăci cu ușurință. În timp ce povesteai, te-am văzut, în răgazul dintre două clipiri, în toată splendoarea unicității tale. Stăteai cu o bună parte din față ascunsă în pernă…Mi-am dat seama atunci, că sunt norocos că am putut să te surprind astfel. Fără să vrei – și fără să te las – ai pictat în mine un tablou peste care o să se aștearnă eternitatea. Și, deși poate cu el o să rămân, o să fie o ofrandă suficientă să știu că e de la...

Citește mai mult...
Seri în doi

Seri in doi


Scris de | 20 ian. 2017

Cu o cană aburindă, aș veni către tine. În aroma discretă a ceaiului, te-aș invita să bei, privindu-te zâmbind. Lumina difuză m-ar împiedica să îți văd chipul în toată splendoarea, dar asta nu ți-ar opri frumusețea să îmi inunde ființa. Mi-ai mulțumi, răspunzându-mi la zâmbet, și te-ai cufunda iarăși în tăcere. În unele momente, nimic nu vorbește mai bine ca liniștea… Ți-aș așeza pătura căzută înapoi pe umeri așa încât să îți încălzească și sufletul. Timid, m-aș înghesui pe bancă lângă tine, cuprinzându-te să ne pierdem printre stele. Nu ne-ar deranja veselia din cabană, căci tot ce nu ne include s-ar pierde în decor. Nu am exista decât noi, muntele, aerul și cerul inundat în sclipire. Și câte-un gând rătăcit printre inimi, poate. Am schimba șoapte, dar sufletele noastre nicicând nu s-ar auzi mai clar. Ți-aș spune de tine, așa cum te văd eu prin ochii iubirii. Te-aș ridica la înălțimea crestelor și te-aș coborî în susurul izvoarelor. Te-aș pierde în foșnetul brazilor și te-aș regăsi în scârțâitul zăpezii. Te-aș vedea în trosnetul focului și te-aș asemui stelelor. Le-aș găsi, însă, pale în comparație cu minunea ce ești. M-ai strânge de braț, chemându-mă mai aproape – serile de iarnă pot fi tare reci pe munte! Doar că, de fapt, tu sufletul ai vrea să îți încălzesc…Știi că aș face tot ce pot să îți fie bine, iar asta te-ar liniști ca o potecă regăsită în ceață. Ți-aș oferi siguranță, susținere și leacuri anti-plictiseală. Și orice altceva ai avea tu nevoie sau ți-ai dori. Însă tu nu mi-ai cere nimic. Ți-ar ajunge din plin să știi că mă ai, așa cum pentru mine tu ai reprezenta infinitul. Să știu că exiști și că timpul nu mai trece decât la plural, iată fericirea adevărată în viață! Am numără momentele nu în secunde, ci în feluri de noi… Târziu, ai începe să tremuri, chiar în brațele mele pierdută fiind. Ai avea privirea plină de viață, deși corpul ți-ar trăda oboseala de peste zi. Aș opri natura pe loc ca să te am, astfel, pentru eternitate. Mi te-aș impregna în inimă, să știu că vei rămâne a mea. Te-aș purta în cameră, în timp ce tu ai aluneca către lumea viselor. Te-aș lăsa să dormi, de ce nu, căci acolo m-ai întâlni, iarăși, tot pe mine…  ...

Citește mai mult...
Pagina 3 din 1912345...10...»