diverse


Fericire virtuală

Fericire virtuala


Scris de | 12 ian. 2017

E incredibil cum Social Media ne poate modela perspectiva, gândirea și acțiunile. Cu doar câteva click-uri ajungem, în mediul virtual, să ne creionăm exact viața pe care ne-o dorim. Lăsăm deoparte ceea ce nu ne place, introducând în tablou doar elementele menite să atragă, să laude sau să aducă atenție. Ajungem, astfel, să ne hrănim cu reacțiile și aprecierile celorlalți. Și spun asta nu privind neapărat la alții, ci uitându-mă la mine. Era destul de târziu când, apăsat de oboseală și de reîntoarcerea de la munte în oraș, simțeam cum deprimarea mă cuprinde. Tare nesuferit sentimentul acela când ceva super fain s-a terminat, iar tu trebuie să o iei de la capăt cu alergarea! Și, adâncit printre gânduri fără sens, mi-a dat prin căpșor că ar fi bine să postez (pe Facebook) o fotografie de pe pârtie cu atmosfera de poveste pe care tocmai o lăsasem în urmă. De ce aș face asta? mi-a venit să mă întreb. Și am dat-o în vrăjeli cum ca să se bucure și alții și variațiuni pe aceeași temă, ce nu își au rostul să fie înșirate. Acum, realitatea, oricât de greu mi-ar fi să recunosc, e alta: aș fi postat doar pentru ca să mă hrănesc, mental vorbind, cu „like”-urile oamenilor. Treptat, cu fiecare apreciere sau comentariu, starea mea s-ar fi îmbunătățit, exact ca sub influența unui drog. Pentru că, de multe ori, într-un astfel de instrument am transformat internetul: un loc unde să ne lăudăm și să ne creștem ego-urile. Altfel, la ce bun să ne umplem conturile cu sute de poze perfecte, citate adunate de prin cărți aproape mereu necitite sau melodii în jurul cărora se gravitează? Adevărul este unul singur: tânjim după o stare de bine. Și am ajuns, fără să ne dăm seama poate, să ne injectăm viețile cu tot felul de stimulente. Facebook-ul este unul. Dar la fel poate să fie și o ciocolată, o melodie ce te face să uiți sau o ieșire la alergat. Sau bicicleta, prietenul/prietena, muntele, cititul etc. Orice are menirea să îți ofere un boost de energie, pentru puțin, se încadrează în aceeași categorie. Evadezi un timp, doar pentru ca apoi să aluneci și mai jos în groapă. Și, uite așa, lăsăm fericirea autentică să treacă pe lângă noi. Când avem probleme, în loc să căutăm cauza, ne ocupăm de aparențe. Nu rezolvăm în profunzime, ci tencuim pereții cu soluții care nici nu durează, dar care și costă mai mult, pe termen lung. De asta e important ca acțiunile să fie analizate cât mai des și cât mai sincer: pentru a lua măsuri. Nu de alta, dar nimeni nu își dorește să se știe dependent, deși...

Citește mai mult...
Ultimul apus

Ultimul apus


Scris de | 5 ian. 2017

Dacă s-ar putea, aș pune capăt clipelor. Le-aș aduna asiduu, iar apoi le-aș arunca în neant. Să zacă acolo, așa cum zace sufletul meu în timp ce te caută printre neguri. Sunt, însă, momente ce se cer oprite nu pentru că nu sunt de dorit să le trăiești ci, tocmai, pentru că sunt de neuitat. Ajungi, așadar, să îți dorești să te bucuri de frumos iarăși și iarăși. Reușești, în astfel de situații, să filtrezi ceea ce merită de balastul tristeții. Și, uneori, explorând astfel de cărări, ajungi să te regăsești. E incredibil cum ajută natura la decantarea esenței. Rare sunt tablourile, în mijlocul ei fiind, care să nu te lase mut de admirație. Simți, la nivel inconștient adesea, că te umpli cu energie pentru o viață întreagă. Nu e deloc de mirare, deci, că în inimă avem chemări către depărtări. Depărtări pe care nici vremea nu le poate apropia… Astfel, sub privirile ultimului apus, pe suflet mi-am pictat adiere de vânt. Am împletit-o cu pudră de zăpadă, iar apoi am decorat-o cu nuanțe de soare. Erau atât de calde, că ziceai că sunt rupte din tine! Așa, fără să vreau, mi s-a dus gândul încolo… Mi-ar fi plăcut să împărțim arta. Tu să fii acuarela, eu să fiu șevaletul. Tu să descrii gingășia, eu să ofer atitudinea. Tu să înveselești atmosfera, eu să aduc realism în culoare. Ne-am fi dat întâlnire în inimi și ne-am fi împăcat în gândiri. Am fi făcut, deci, pași către noi. Căci în viață, tot ce merită e despre împărțit la doi. Și așa știi pe cine ai în minte: îl vrei, cât mai adesea, lângă tine. Eu, astăzi, la capătul timpului din clepsidră, te-am căutat să privim nemurirea cu aceiași ochi. Tu, însă, te-ai distanțat spre efemer, închizându-i în urma ta…...

Citește mai mult...
Dedicație

Dedicatie


Scris de | 3 ian. 2017

Despre acest subiect, dacă s-ar putea, nu m-aș pronunța deloc. Dar o sa adun, cu greu, câteva cuvinte. Nu atât pentru tine – pentru că tu vei fi, atunci când te voi întâlni, ceea ce ești – ci pentru mine, ca să știu să te recunosc și să nu te ratez. Bine, adevărul e că, dacă e să fie, nu prea o să te pot ocoli, dar unele riscuri nu merită niciodată asumate. Mi-ar plăcea să fii drăguță. Nu perfectă, dar frumoasă. Atentă cu tine, însă fără să exagerezi. M-aș bucura să îți placă naturalul, iar pentru tine oglinda să fie doar o prietenă fugitivă. Și asta nu pentru că nu ți-ar plăcea, ci pentru că știi că sunt multe lucruri mai importante de atât. Vei știi, astfel, că frumusețea înseamnă să fii ceea ce ești, nu ceea ce îți spun alții să fii. Îmi place să descopăr frumosul în toată profunzimea lui. E adevărat, un chip plăcut atrage, dar doar o inimă dedicată cucerește! Tu, mi-ar plăcea să fii fata aceea la care să mă uit în suflet și să mă pierd. Să știu că, atunci când sunt în preajma ta, nu mai sunt pe pământ, ci într-un univers infinit conturat doar de ceea ce ești. Mi-ar plăcea să fii ca un munte: maiestuoasă, provocatoare, contrastantă. Greu de descoperit, dar imposibil de uitat. Pătrunzătoare prin tărie, priveliște și noutate. Schimbătoare, dar, în același timp, statornică cum numai o stâncă poate să fie. Mi-ar plăcea să nu fii superficială. Societatea și ale ei iluzii să te lase rece. Să știi valoarea banilor și – mai ales – a timpului, iar hainele și pantofii să nu reprezinte totul. La fel și cu machiajul. Te-aș vrea să zâmbești. Larg, simplu și adesea. Iar pe chip aș vrea să îți fie așternută fericirea… Și aș mai vrea să pot să te iau cu mine. Pe munți, pe bicicletă prin lume sau pe oriunde ne-ar tăia capul. Știu, asta ar însemna să visezi îndrăzneț, să știi să te mulțumești cu puțin (material, că sufletește ai avea din plin!) și să înveți nonconformismul. Ar trebui să fii dură, hotărâtă, întreprinzătoare. Și nu, asta nu ți-ar știrbi deloc gingășia și feminitatea, ci ți-ar conferi atitudinea aia după care lumea se uită în jur, negăsind-o însă! Mi-ar plăcea să nu plângi. Decât de bucurie, când fericirea nu îți mai încape în suflet. Pentru frustrări și necazuri, știu că ai putea avea altă abordare: să le privești în ochi, să îți aduni forțele și să le învingi. Te știu că poți să fii puternică! Mi-ar plăcea să fii și liberă. Să îți alegi singură calea, pașii sau gândurile....

Citește mai mult...
Cum știi că ții la cineva

Cum stii ca tii la cineva


Scris de | 28 dec. 2016

Lasă-mă să te ascult. Nu vreau altceva decât să îți primesc sufletul din palme. Răvășit, sfâșiat de probleme, plin de durere sau oricum ar fi…o să aștept aici să te ajut să-l reconstruiești. Indiferent de câți spini ai fi adunat, promit să îmi distrug mâinile îndepărtându-i. Nu uita, însă, să îmi povestești și fericirile. Am nevoie să știu că, atunci când ești bine și te bucuri de viață, mă vrei să mă ții de mână. Doar astfel o să înțeleg că sunt mai mult decât un umăr pe care să îți pleci capul sau decât o pernă pe care să îți verși lacrimile și suspinele. În viață, importanți nu sunt oamenii la care te gândești când îți e greu, ci sunt cei fără de care nu vrei să trăiești fericirea. Da, persoanele care îți umbresc zâmbetul, prin lipsa lor, sunt cele pe care le iubești cu adevărat! Și, deși poate fi greu să îți povestești durerile, doar bucuria îți arată la cine ții, de fapt. Știi, gândul nu te trădează: zboară, atunci când are parte de bine, doar la aceia cu care ai împărți totul. Când ești singur sau trist, se oprește la cei de care ai nevoie, însă. De asta, important nu e acela fără de care nu poți trăi – important e cel fără care viața ta ar merge frumos înainte, dar îți impui să o oprești. De asta, dragostea e mai mult despre alegere, decât despre orice altceva… Așadar, lasă-mă, te rog, să te ascult. Dă-mi voie, dacă se poate, să îți citesc în suflet. Promit să mă mulțumesc cu speranța unei fericiri împărtășite.   „Împărtășește-mi, te rog, din fericire, nu-mi spune doar din ce te-apasă. Așa voi știi că sunt mai mult decât un umăr pe care poți să plângi când dai de greu… Tristețea da, poate că deschide, dar doar cine îți ascultă și bucuriile înseamnă mult pentru tine.”...

Citește mai mult...

Se împlinesc mai bine de trei ani de când am luat decizia – grea, dură și cu implicații majore – de a renunța la facultate. Tocmai terminasem anul II la Automatică și Calculatoare, în cadrul Politehnicii București. Am detaliat motivele, dar și cum am ajuns în situația respectivă în articolul scris chiar atunci, la cald: De ce am renunțat la facultate și ce am învățat din asta. Ei bine, timpul a trecut și îmi e clar că totul trebuie să aibă o continuare – nu atât pentru mine, cât pentru tinerii surprinși în aceeași fundătură. Totuși, textul acesta nu e în niciun caz pentru acei oameni care fug de muncă și de efortul pe care o școală îl implică. Din contră, se adresează celor care vor să facă ceva cu viața lor dar care, din cauza împrejurărilor, se găsesc pe drumul mai puțin potrivit. Dar, înainte să îți ofer câteva întrebări pe care trebuie să le iei în calcul când vine vorba despre a renunța/a nu renunța la facultatea în curs, să îți spun două-trei cuvinte despre cum a continuat viața mea. Pentru mine, primul an a fost cel mai greu an posibil, mai ales din cauza presiunii pe care toată lumea o punea asupra mea. Deși multora nu le păsa de parcursul meu de zi cu zi, decizia mea parcă i-a trezit la viață, provocând uimire și neînțelegere. Totuși, prea puțini au fost cei care au acceptat că așa e cel mai bine pentru mine și că merit susținut. De voie, de nevoie, a trebuit să mă întorc acasă, să locuiesc cu ai mei. Aici au existat destule tensiuni – multe normale – mai ales pentru că eu voiam să lucrez ca freelancer, iar ai mei părinți voiau măcar să îmi iau un job, dacă la altă facultate nu mă înscriu. De fapt, asta a fost marea problemă: acum ce faci? Pentru că nu știu de ce, dar oamenii cer de la ceilalți să aibă tot traseul bine definit în viitor – uitând, însă, că nu ai nevoie de o situație bună ca să renunți la una proastă. Pur și simplu, dacă ceva nu merge, nu merge și gata, nu stai să aștepți alternative! Deși mi-a fost greu la început, treptat lucrurile au început să se așeze, iar eforturile mele să aducă rezultate. Învățatul în domeniul pe care mi l-am propus a continuat, iar munca a început să fie tot mai ușoară și mai plăcută. Bănuții au început și ei să se adune mai ușor, deci se poate. Mai mult, am avut timp suficient pentru tot felul de activități care pentru mine sunt importante: am călătorit aproape 17.000...

Citește mai mult...
Pagina 4 din 19«...23456...10...»