diverse


Dedicație

Dedicatie


Scris de | 3 ian. 2017

Despre acest subiect, dacă s-ar putea, nu m-aș pronunța deloc. Dar o sa adun, cu greu, câteva cuvinte. Nu atât pentru tine – pentru că tu vei fi, atunci când te voi întâlni, ceea ce ești – ci pentru mine, ca să știu să te recunosc și să nu te ratez. Bine, adevărul e că, dacă e să fie, nu prea o să te pot ocoli, dar unele riscuri nu merită niciodată asumate. Mi-ar plăcea să fii drăguță. Nu perfectă, dar frumoasă. Atentă cu tine, însă fără să exagerezi. M-aș bucura să îți placă naturalul, iar pentru tine oglinda să fie doar o prietenă fugitivă. Și asta nu pentru că nu ți-ar plăcea, ci pentru că știi că sunt multe lucruri mai importante de atât. Vei știi, astfel, că frumusețea înseamnă să fii ceea ce ești, nu ceea ce îți spun alții să fii. Îmi place să descopăr frumosul în toată profunzimea lui. E adevărat, un chip plăcut atrage, dar doar o inimă dedicată cucerește! Tu, mi-ar plăcea să fii fata aceea la care să mă uit în suflet și să mă pierd. Să știu că, atunci când sunt în preajma ta, nu mai sunt pe pământ, ci într-un univers infinit conturat doar de ceea ce ești. Mi-ar plăcea să fii ca un munte: maiestuoasă, provocatoare, contrastantă. Greu de descoperit, dar imposibil de uitat. Pătrunzătoare prin tărie, priveliște și noutate. Schimbătoare, dar, în același timp, statornică cum numai o stâncă poate să fie. Mi-ar plăcea să nu fii superficială. Societatea și ale ei iluzii să te lase rece. Să știi valoarea banilor și – mai ales – a timpului, iar hainele și pantofii să nu reprezinte totul. La fel și cu machiajul. Te-aș vrea să zâmbești. Larg, simplu și adesea. Iar pe chip aș vrea să îți fie așternută fericirea… Și aș mai vrea să pot să te iau cu mine. Pe munți, pe bicicletă prin lume sau pe oriunde ne-ar tăia capul. Știu, asta ar însemna să visezi îndrăzneț, să știi să te mulțumești cu puțin (material, că sufletește ai avea din plin!) și să înveți nonconformismul. Ar trebui să fii dură, hotărâtă, întreprinzătoare. Și nu, asta nu ți-ar știrbi deloc gingășia și feminitatea, ci ți-ar conferi atitudinea aia după care lumea se uită în jur, negăsind-o însă! Mi-ar plăcea să nu plângi. Decât de bucurie, când fericirea nu îți mai încape în suflet. Pentru frustrări și necazuri, știu că ai putea avea altă abordare: să le privești în ochi, să îți aduni forțele și să le învingi. Te știu că poți să fii puternică! Mi-ar plăcea să fii și liberă. Să îți alegi singură calea, pașii sau gândurile....

Citește mai mult...
Cum știi că ții la cineva

Cum stii ca tii la cineva


Scris de | 28 dec. 2016

Lasă-mă să te ascult. Nu vreau altceva decât să îți primesc sufletul din palme. Răvășit, sfâșiat de probleme, plin de durere sau oricum ar fi…o să aștept aici să te ajut să-l reconstruiești. Indiferent de câți spini ai fi adunat, promit să îmi distrug mâinile îndepărtându-i. Nu uita, însă, să îmi povestești și fericirile. Am nevoie să știu că, atunci când ești bine și te bucuri de viață, mă vrei să mă ții de mână. Doar astfel o să înțeleg că sunt mai mult decât un umăr pe care să îți pleci capul sau decât o pernă pe care să îți verși lacrimile și suspinele. În viață, importanți nu sunt oamenii la care te gândești când îți e greu, ci sunt cei fără de care nu vrei să trăiești fericirea. Da, persoanele care îți umbresc zâmbetul, prin lipsa lor, sunt cele pe care le iubești cu adevărat! Și, deși poate fi greu să îți povestești durerile, doar bucuria îți arată la cine ții, de fapt. Știi, gândul nu te trădează: zboară, atunci când are parte de bine, doar la aceia cu care ai împărți totul. Când ești singură sau tristă, se oprește la cei de care ai nevoie, însă. De asta, important nu e acela fără de care nu poți trăi – important e cel fără care viața ta ar merge frumos înainte, dar îți impui să o oprești. De asta, dragostea e mai mult despre alegere, decât despre orice altceva… Așadar, lasă-mă, te rog, să te ascult. Dă-mi voie, dacă se poate, să îți citesc în suflet. Promit să mă mulțumesc cu speranța unei fericiri împărtășite.   „Împărtășește-mi, te rog, din fericire, nu-mi spune doar din ce te-apasă. Așa voi știi că sunt mai mult decât un umăr pe care poți să plângi când dai de greu… Tristețea da, poate că deschide, dar doar cine îți ascultă și bucuriile înseamnă mult pentru tine.”...

Citește mai mult...

Se împlinesc mai bine de trei ani de când am luat decizia – grea, dură și cu implicații majore – de a renunța la facultate. Tocmai terminasem anul II la Automatică și Calculatoare, în cadrul Politehnicii București. Am detaliat motivele, dar și cum am ajuns în situația respectivă în articolul scris chiar atunci, la cald: De ce am renunțat la facultate și ce am învățat din asta. Ei bine, timpul a trecut și îmi e clar că totul trebuie să aibă o continuare – nu atât pentru mine, cât pentru tinerii surprinși în aceeași fundătură. Totuși, textul acesta nu e în niciun caz pentru acei oameni care fug de muncă și de efortul pe care o școală îl implică. Din contră, se adresează celor care vor să facă ceva cu viața lor dar care, din cauza împrejurărilor, se găsesc pe drumul mai puțin potrivit. Dar, înainte să îți ofer câteva întrebări pe care trebuie să le iei în calcul când vine vorba despre a renunța/a nu renunța la facultatea în curs, să îți spun două-trei cuvinte despre cum a continuat viața mea. Pentru mine, primul an a fost cel mai greu an posibil, mai ales din cauza presiunii pe care toată lumea o punea asupra mea. Deși multora nu le păsa de parcursul meu de zi cu zi, decizia mea parcă i-a trezit la viață, provocând uimire și neînțelegere. Totuși, prea puțini au fost cei care au acceptat că așa e cel mai bine pentru mine și că merit susținut. De voie, de nevoie, a trebuit să mă întorc acasă, să locuiesc cu ai mei. Aici au existat destule tensiuni – multe normale – mai ales pentru că eu voiam să lucrez ca freelancer, iar ai mei părinți voiau măcar să îmi iau un job, dacă la altă facultate nu mă înscriu. De fapt, asta a fost marea problemă: acum ce faci? Pentru că nu știu de ce, dar oamenii cer de la ceilalți să aibă tot traseul bine definit în viitor – uitând, însă, că nu ai nevoie de o situație bună ca să renunți la una proastă. Pur și simplu, dacă ceva nu merge, nu merge și gata, nu stai să aștepți alternative! Deși mi-a fost greu la început, treptat lucrurile au început să se așeze, iar eforturile mele să aducă rezultate. Învățatul în domeniul pe care mi l-am propus a continuat, iar munca a început să fie tot mai ușoară și mai plăcută. Bănuții au început și ei să se adune mai ușor, deci se poate. Mai mult, am avut timp suficient pentru tot felul de activități care pentru mine sunt importante: am călătorit aproape 17.000...

Citește mai mult...
Dimineți în doi

Dimineti in doi


Scris de | 19 dec. 2016

A fost o vreme când știam cum ar arăta o dimineață în doi. Sau când îmi puteam imagina, cel puțin. Pe atunci, nu era atâta dezordine în jur. Tabloul, chiar dacă insignifiant, era frumos. Nu plin de fițe și șabloane siropoase culese care de pe unde, ci pictat cu timiditate și emoție în culori gingașe de suflet. Pe alocuri, liniile mai puțin drepte trădau nerăbdare și teamă, în timp ce prin părți elementele nu se asortau ca la manual. Perfecțiunea nu există, însă, așa că toate aceste scăpări nevinovate întăreau și mai mult momentele de magie. Te-aș fi trezit…cu șoapte. Atent alese, cuvintele mele ar fi fost ca un zumzet de poveste menite să te răpească chiar și din cel mai frumos vis. Nu de alta, dar la ce bun să te pierzi pe tărâmuri imaginare, când eu îți pot oferi mult mai mult? Așa, fără să aștept mare lucru în schimb… Ți-aș cuprinde ființa, atent să nu stric vrăjile, și te-aș duce să vezi joaca fulgilor de nea de pe brațele vântului. Te-ai speria inițial, cu un tremur ascuns la mine pe piept, dar te-ai liniști curând, realizând că nu suntem decât noi – tu, femeia fericită cu chip de copilă și eu, copilul stingher în corp de bărbat. M-ai privi zâmbind, mai mult din ochi decât de pe buze, cerându-mi, fără cuvinte, să-ți spun că te iubesc. M-aș face că nu înțeleg…și, după ce te-aș așeza să te bucuri de minunatul spectacol al naturii, aș dispărea subit. Nu în neant – căci acolo nu aș pleca decât cu tine – ci în bucătărie, să îți aduc un ceai dulce-acrișor, cu lămâie. Pe umeri, ți-aș așeza o pătură să-ți țină de cald, dar aș renunța repede la ea, căci eu i-aș lua, cu îndrăzneală, locul. Aș sta așa, cu bărbia aproape de pieptul tău, ascultându-ți respirația, întrebându-mă dacă există susur mai blând pe lume. Savurând aroma puțin înțepătoare din cană, mi-ai da și mie să mă bucur cu tine. M-ai ales de ceva vreme și, de atunci, nimic nu te poate opri să încerci să îmi oferi ce ai mai bun. Nu îți iese întotdeauna, dar despre asta e vorba când se spune că „gestul contează”, nu? Brusc, tăcerea s-ar sparge, iar tu ai porni un șir imposibil despre cât de fericită ești, cât de mult te bucuri că mă ai și despre ce urmează să facem în viitor! Un viitor pe care nu ni-l prea creionăm, ci pe care îl împletim direct cu fapte. Ce dacă nu e strălucitor ca al altora? E al nostru, iar câtă vreme timpul implică „doi”, nimic altceva nu ar putea umbri cerul! Lăsându-te...

Citește mai mult...
Prizonieri la 1h50m la MIB* 2016

Prizonieri la 1h50m la MIB* 2016


Scris de | 9 oct. 2016

  Nu particip des la concursuri, dar când particip…scriu! Și scriu nu pentru că nu ar fi o mulțime de persoane cărora să le revină sau care să se ocupe de slujba asta, ci o fac pentru că merită. În primul rând pentru mine, ca să îmi aduc aminte peste ani de „cum a fost atunci”, iar în al doilea rând pentru toți ceilalți. Nu se știe niciodată cine citește, rezonează cu povestea și se mobilizează să își depășească limitele. De asta, cât mai des posibil, lucrurile faine ar fi bine să fie încurajate, iar celelalte lăsate deoparte: pentru că învățăm prin exemplu, nu prin vorbe. Azi am participat la un concurs de alergare, Bucharest International Marathon, 9th edition. Așa că scriu. Nu cu multe detalii, ci succint, ce îmi vine acum în minte din aspectele importante. Am ajuns iarăși Pacemaker, tot la semimaraton și tot la 1h50m, ca la ediția din primăvară. Am conștientizat cu ceva timp în urmă că sunt prea leneș ca să alerg regulat distanța de maraton, dar am și văzut că 21 km chiar îmi prind bine. Totuși, din cauza unor dureri persistente la genunchi și a altor priorități pe timp de vară, alergatul a intrat într-un con de umbră totală. Așa, cam pentru 3 luni și ceva. Asta până acum 3 săptămâni când primesc confirmarea de la Gabriel că m-a luat în echipă. Na, mă înscrisesem, să dau înapoi nu voiam, deci la antrenamente cu mine. Dar nu am ieșit decât de vreo 6 ori, cu cea mai lungă alergare de 11 km, pace 4:47 min/km. E incredibil cât de ușor îți ieși din formă (de asta, probabil, se zice că „excelența este un obicei”)! Totuși, în ziua cursei trebuia să merg cu 5:11 min/km, ar fi urmat să fie bine. Doar genunchiul nu știam cum o să se comporte, dar aveam să aflu. Ora 8:30 mă prinde agățându-mi numerele pe tricou și schimbând 2-3 vorbe cu oamenii cunoscuți din preajmă. Vine încălzirea, statul la coadă pentru toaletă și, mai apoi, intratul în rânduri. Imediat, alergătorii se adună în jurul nostru, dornici, evident, să termine înaintea noastră. 😀 Cursa a mers pe exact același traseu ca și data trecută: ocolirea Palatului Parlamentului, Piața Unirii, urcat pe Calea Victoriei până după Academie, apoi înapoi și pe Elisabeta, urmat de Podul de la Eroilor și încă o tură în jurul Palatului Parlamentului. Adică cam 21 de kilometri cu 5 urcări ușoare în program. Lucrurile au mers perfect încă de la început, cel puțin pentru noi. Ne-a jenat puțin aglomerația, dar ne-am revenit repede și ne-am axat pe un ritm cât mai exact și cât mai...

Citește mai mult...
Pagina 4 din 19«...23456...10...»