diverse


Încearcă să evadezi!

Incearca sa evadezi!


Scris de | 5 apr. 2016

Se spune că libertatea (aia adevărată și reală) nu există și că toți trăim în cuști de care ne e imposibil să ne debarasăm. Ba mai mult, se mai spune și că suntem din ce în ce mai puțin conștienți de cât de îngrădită ne este viața, iar de recunoscut nu am recunoaște-o nici în ruptul capului. (Cum ce să recunoaștem? Cușca, viața…) Ne place să ne credem zmei, mari și stabili pe propriile picioare. Ce suntem, de fapt? Niște țânci care își irosesc viețile jucând după regulile altora, în curțile altora, cu jucăriile altora. (Bine, partea cu jucăriile ar putea fi negociabilă, unele putem spune că ne aparțin.) Am ajuns sclavi, adică. Cu litere mari, ca în clasa I: SCLAVI. Ai cui? Aproape că devine imposibil de identificat, atât de mulți stăpâni avem. Majoritatea timpului ni-l vindem pe un pumn de bani. Restul, îl cheltuim cum ni se spune. Cândva, munceam pentru adăpost și hrană. Acum, muncim pentru bani, pe care îi cheltuim pe mâncare și cazare. Dar și când vine vorba de aceste aspecte, tot neliberi suntem – nu ne cheltuim banii cum vrem (și cum ar trebui), ci tot cum ni se spune. Ne îmbrăcăm așa cum se îmbracă toată lumea, cumpărând etichete vestite la supra-preț. (Dacă li s-ar interzice firmelor să își pună numele pe haine, câte nu ar da faliment.) Telefonul trebuie să fie „i”, sau măcar cât mai „smart”. Și mai mare, musai. Ce dacă mergi cu RATB-ul? Ce vede poporul când te sună maică-ta, asta contează! De mâncare…nu mai zic! Războiul valorii dată de etichetă lovește și aici: mâncăm mai prost, mai mult, mai scump. S-a ajuns să putem beneficia de orice la 2 minute de locuință, dar suntem tot mai flămânzi. Nu fizic, că doar suntem îmbuibați – spiritul e cel care urlă de lipsuri. Să nu fiu frustrat? Imposibil! Când văd că nu îmi investesc viața în ceea ce contează, ci în ceea ce mi se spune, cum să fiu altfel? Când știu că am prieteni care nu pot să își ia o zi de concediu atunci când au nevoie de ea? Sau când îmi amintesc de oameni care muncesc din zori și până în seară, doar ca să aibă un salariu bun, un apartament fain și un trai „decent”? Cum să nu, când văd că ne îngropăm liberul arbitru și ne lăsăm, fără pic de opoziție, legați și puși în rânduri? Cum…? Dar în fine… Pasărea născută în cușcă are impresia că zborul e o boală. Ce pretenții am putea ridica pentru oameni? Nu multe… Și, totuși, putem încerca. Nu să ridicăm pretenții, ci să evadăm. Mai sunt câte unii care...

Citește mai mult...

Printre căscaturi de oboseală, anul 2015 încă se zărește. Oficial, 2016 și-a început alergarea de numai câteva ore. Peste tot, atmosfera vuiește de sunet de “nou început”. Oamenii par mai motivați, mai ambițioși, mai dornici de succes. Din păcate, n-o să-i țină schimbarea mult timp. Chiar și peste cele mai îndrăznețe planuri se așterne rugina efortului. În toată această harababură, am decis să sar peste țintele pentru anul ce vine. Prefer să las clipele să mă ia pe nepregătite, să mă surprindă. Parcă viața e prea scurtă ca să fie încadrată în liste de “to do”. Mai bine să respir timpul secundă cu secundă. Și nu, nu e vorba că sunt împotriva scopurilor bine conturate și a planurilor atent încropite, doar că am realizat că prea multă autoîngrădire strică. Degeaba trăiești, dacă tot ceea ce faci e să fugi de la un deadline la altul. Cumva, uiți să te bucuri dacă tot urmărești asiduu linii dinainte trasate într-un viitor ce nu-ți aparține. Și până și pașii, chiar dacă te duc unde îți dorești, te vor duce fără fericire. Iar dacă ai pierdut satisfacția călătoriei, ai pierdut totul. Căci nici banii, nici faima și nici reușitele sau aprecierea nu or să consoleze lipsurile din suflet. Vreau un an 2016 fără astfel de inconveniente. Aleg, în fața acestui început fiind, ca țintele și planurile să nu fie prioritare. Să existe, dar să nu se transforme într-o bătaie de cap. Fericirea – ea va fi lumina călăuzitoare. Și, dacă această lumină îmi va aduce și câte puțin din cele de mai sus, acelea vor fi bonusurile. Fără planuri, dar cu...

Citește mai mult...
Ce ne motivează?

Ce ne motiveaza?


Scris de | 22 dec. 2015

Dacă am fi imparțiali, ar trebui să recunoaștem că pe fiecare dintre noi ne motivează alte aspecte. De ce? Pentru că suntem diferiți și pentru că vedem lumea în felul nostru. Unii suntem împinși de la spate de ceilalți și de termene limită. Nu ne putem ridica să rezolvăm un task decât în ultima secundă. Alții adorăm să facem activitățile din plăcere. Suntem unde suntem pentru că vrem să fim acolo și pentru că ne place unde ne găsim. Dacă ceva nu ne satisface, schimbăm – deși nu ne e mereu ușor – și ne învârtim într-un alt context. Dar și durerea poate să motiveze. Și frica. Și speranța. Și iluzia că o să iasă. Sau că mâine o să fie mai bine. Orice – dar chiar orice – poate să ne motiveze. Din păcate, însă, tot orice poate să ne și demotiveze. Practic, e vorba de două fețe ale aceleiași monede. Iar în jurul nostru găsim scuze sau soluții după placul fiecăruia. De asta e important cum te raportezi tu la ce ți se întâmplă – probleme sau perioade frumoase tot vor veni, dar ce vei face cu ele? Alegerea e în mâna fiecăruia: te motivezi să duci treburile la bun sfârșit sau îți găsești scuze să...

Citește mai mult...
Oh, fericire!

Oh, fericire!


Scris de | 13 oct. 2015

Te așteptam, oh, fericire! Te așteptam, oftând, să vii… Dar tu n-ai vrut o regăsire; Ce rea ești uneori, să știi! Ba tot plecai…și-n depărtare, Pierdute urmele-ți uitam. Plângeam, sperând la alinare, Dar ah! ce trist mă amăgeam! Ușor, ușor, te-am șters din mine, Căci la ce bun să lupt zadar? Și-am mers pe drum și fără tine Lăsând în urmă orice-amar. Doar că, vezi tu, nu-i mereu bine Să mergi pe drum făr’ pic de greu, Căci uiți, fără să vrei, de sine Și te trezești tot gol mereu. Așa că am cuprins durerea Și am pornit s-alerg spre zare. Nu caut mult, doar mângâierea Ascunsă-n toți și-n fiecare! Nu mai te-aștept, oh, fericire! Căci știu, de-acum, că n-ai să vii… Nădejdea e-n a mea gonire Spre unde sper ca tu să...

Citește mai mult...

Mă scuzați!, Vă rog!, Numai puțin! și alte expresii de genul împart în toate părțile încercând să ajung în zona rezervată. Sunt pacemaker (persoană care aleargă cu ritm constant pentru ceilalți participanți) la proba de semimaraton din cadrul Maratonului Internațional București(MIB), 1h45m și trebuie sa ajung în zona sectorului C cât mai repede cu putință. Aglomerația, însă, e mare, deci treaba nu se dovedește chiar ușoară… Ajung, totuși, dar colegii de echipă nu sunt de găsit, deși mai sunt mai puțin de 10 minute până la start. Încep să scrutez mulțimea, dar de unde să îi iau? Sunt mii de oameni adunați în Piața Constitușiei și doar baloanele inscripționate mă scot din impas – zăresc niște pete albe undeva spre poarta de start, mult în față. Oare ce caută acolo? mă întreb în timp ce mă grăbesc spre ei. Ajuns la ei, discutăm puțin între noi: nu putem să ne întoarcem, au adunat deja câțiva oameni în jurul lor acolo. Cu speranța în suflet că ne vor prinde și alții care ar vrea să fie în grupul nostru, rămân și eu – altceva nu îmi rămâne de făcut. Nu apuc să mă încălzesc aproape deloc, timpul zboară prea repede și iată-ne deja porniți. Suntem 4 băieți în echipa de pacemakeri – ceilalți 3 par alergători cu experiență – și încă de la început se anunță o cursă interesantă. Vremea este superbă, soarele a apărut deja de după blocuri, iar norii fug tot mai departe. Nu e foarte cald – deși mergea să fie mai răcoare – iar toată lumea pare entuziasmată. Pe primii kilometri aglomerația e mare, dar urcarea de la Casa Poporului vine repede și rărește rândurile. Încetinim ușor ca nu pierdem oamenii, dar, în același timp, încercăm să le tăiem elanul altora care – se vede clar – au pornit prea tare. Nu vrem să-i adunăm cu fărașul pe ultima bucată… Terminăm de urcat relativ repede, iar coborârea se duce și ea pe negândite. La Unirii ajungem „cât ai zice pește”, iar grupul parcă se cristalizează cum trebuie în jurul nostru. Creierul începe să-mi joace feste: anul acesta avem un alt traseu de alergat față de edițiile anterioare, deci nu, nu mai e puțin până la final, ci abia dacă începem! Îmi lipsește alergarea pe Bulevard pe lângă fântâni, trebuie să recunosc, dar mă bucură noutatea traseului și faptul că ajungem prin locuri noi ale orașului. La KM 5 măresc ritmul împreună cu unul din băieți și ne încărcăm cu sticle cu apă pentru participanți – se spune că pacer-ii sunt iepuri, dar noi încercăm să fim cai de bătaie. Pașii se aștern frumos unul înaintea altuia, oferind atmosferei o...

Citește mai mult...
Pagina 5 din 19«...34567...10...»