file din jurnal


Linistea noptii nu-l inconjura nici pe departe asa cum il coplesea negura ei. Statea singur si privea pierdut pe geamul deschis, inspirand cu sete aerul ceva mai rece al serii. Incerca sa desluseasca afara la fel cum incerca sa-si desluseasca in suflet. Insa, la fel ca in interior, nici afara stelele nu se lasau descoperite. Dar continua sa incerce… De la un timp lucrurile nu isi urmau cursul dorit, iar o ceata densa de dileme il strangea ca intr-o gheara de fier. Realiza ca nu stia de unde vine, unde se afla si unde vrea sa ajunga. Era o picatura intre milioanele de picaturi ale unui ocean de oameni, fara tinta si drum. Se mintise de multe ori ca totul este temporar, ca o va scoate la capat, ca va reusi. Dar viata este dura, iar in fiecare zi avea grija ca el sa nu uite acest mic detaliu.  Nimic nu-i iesea. Indiferent de domeniu, numai pe langa lovea. De la clipe nereusite de relaxare, la incercari asiduee de munca sustinuta, lucrurile doar nu mergeau. Se simtea singur si apasat de toate si toti. Vedea in fata atatea cai, dar parca niciuna nu era pentru el. Consolare ieftina isi gasea in activitati si mai ieftine si in rutina unei vieti de nici doi bani. Refuza sa mai viseze, sa mai spere, sa mai lupte. Isi dorea mult sa evadeze; sa fuga undeva, cat mai departe! Undeva unde singuratatea nu ar fi fost asa apasatoare. Unde unde si-ar fi putut auzi propriile ganduri si si-ar fi putut desena propriile drumuri. Undeva unde ar fi indraznit sa traiasca. Isi dadea seama ca ajunsese sa isi bata joc de singura viata pe care reusise sa puna mana. Juca la sigur, incerca schimbari marunte si purta lupte modeste. Nu visa cum visa sa viseze. Nu juca cum isi dorea sa joace. Nu lupta cum voia sa lupte. Se lasa, pur si simplu, angrenat in rutina si gandirea celor din jur… Si ar fi fost o multime de lucruri pe care si-ar fi dorit sa le faca. Nebunii le-ar spune unii, idiotenii le-ar spune altii. El le-ar fi spus simplu: moduri faine de a trai viata. Sa plece de nebun in lume, sa alerge pana cade din picioare, sa citeasca pana nu il mai tin ochii, sa vorbeasca cu necunoscutii, sa-i ajute pe altii, sa gandeasca liber, sa se invarta de nebun in pietele orasului…Adica, sa simta si el ca traieste! Simtea ca ar fi vrut sa traiasca in trecut, cand lumea era mai calma si mai plina de vis. Cand era mai multa liniste, mai multa pace, mai multa iubire. Parca acum toate...

Citește mai mult...

Incerca din rasputeri sa se concentreze pe ceea ce avea de facut, dar nu ii iesea deloc. Parca jurnalul prafuit aruncat intr-unul din colturile camerei tipa la el sa-i acorde si lui atentie. Nu il mai deschisese de mult, iar de scris nici nu mai incapea vorba. Isi promisese odata ca o sa realizeze lucruri mari in viata, iar acela de a deveni un cunoscut scriitor era unul dintre ele. Nu statea deloc bine la acest capitol si nu ar fi fost o asa problema daca ar fi fost singurul in care asteptarile lui nu aveau nicio sansa de conturare. Renunta sa mai lupte si se indrepta sovaind spre mica agenda care parca isi domolise glasul si astepta nerabdatoare sa fie luata in brate. Parca stia ca daca va fi rasfoita va reusi sa aduca, chiar daca putin si pentru putin, soarele in sufletul posesorului. O deschise cu teama si incepu sa-si arunce ochii asa, aiurea, pe acolo. Insa cu fiecare rand pe care il citea, cu fiecare cuvant pe care-l pronunta si cu fiecare silaba pe care o vedea amintirile i se invalmaseau mai tare si mai tare. Se vedea din nou asa cum se vedea atunci, de neinvis, iar lumea – toata a lui. Lucrurile nu mai stateau de mult asa, insa. De putine zile incepuse noul an si privise in urma, la ce a fost, iar realitatea, oricat de blanda a incercat sa fie, tot l-a lovit cu putere. Nu reusise mare lucru in trecutul nu de mult scurs. Iar acesta parea sa se asemene foarte mult cu viitorul inca nesosit. Fara pesimism sau exagerare, desi multi aceste aspecte i le invocau, nu ii iesise mai nimic, de cand se stia. Iar in ultima perioada…nici nu voia sa se gandeasca. Nu stia unde se duce, de ce se duce si nici cum sa se duca. Nu stia ce vrea, nu stia ce nu vrea, si nici cum sa afle. Si, acolo unde spera ca vrea si trebuie sa ajunga, nu avea putere sa ajunga. Adica, puterea avea, dar nu avea pricepere. Dar nu conta… Poate ca viata asa trebuia sa fie…un drum de cautari presarat cu gropi de descoperire. Un lant de tristete cu cate un nod de fericire. Un izvor de lacrimi cu cate o piatra de zambet. Poate ca el era nebunul in toata povestea, el nu vedea lucrurile asa cum sunt, el visa sa fie altfel. Dar de ce sa se arunce cu rosii in el, doar pentru ca inca avea curajul sa viseze? Nu era drept. Insa rosiile sau bolovanii nu-l deranjau asa de tare cum il deranja ca isi pierdea, incet,...

Citește mai mult...

Parca nu mai trecea ultima ora de matematica…Se uita la ceas din doua in doua minute, desi ora incepuse doar de cinci. Glasul profei se auzea stins, iar toate cele 6 table parca devenisera, dintr-o data, transparente. Se imagina pe sine acolo unde, credea momentan, ca ar fi trebuit sa fie. Ce cauta el la o facultate cu profil tehnic, cand lui nu ii placea asa ceva? Nu stia, si asta se tot intreba in ultimele 3 luni… Dar nu mai conta. Era deja prea tarziu. Intrase la Automatica si trebuia sa termine. Ce daca el voia Jurnalism sau, eventual, Drept? Sa renunte, nu avea curaj. Prea multe probleme, prea multe certuri, prea multe hohote de ras si susoteli. Asta daca i-ar fi pasat cuiva ca nici macar o facultate nu a fost in stare sa termine. Daca nu a avut curaj sa riste inainte, de unde sa ia acum tonele de curaj pentru a renunta? Nu putea; pur si simplu nu se putea. Desi clipele acestea de mare profunzime nu au zabovit prea mult alaturi de el, au fost de ajuns ca sa isi dea seama de greseala pe care o facuse. Nu avea sa devina niciodata bun in acest domeniu. Pur si simplu nu ii placea suficient de mult ca sa lupte, sa spere, sa creada. Renuntase la un domeniu in care nu stia daca o sa fie bun, in favoarea unuia in care era sigur ca o sa fie slab.  Si se tot intreba, cale de-o clipa, cale de-o viata, de ce a trebuit sa aiba urechi pentru spusele altora. Si de ce nu au avut altii spuse pentru urechile lui. Probabil ca nu era asa bun la scris…Nici frumos si fotogenic nu se simtea (si nici nu era, il asigurau de fiecare data oglinda si camera foto)… Emotiile nu-l paraseau cand avea de vorbit sau de prezentat ceva…Dar ii placea. Ii placea sa fie jurnalist. De fapt, i-ar fi placut. Si ar fi luptat, sperat si crezut, ca intr-o zi va deveni bun. Si nu ar fi fost un inginer slab, ci un jurnalist macar mediocru. Dar ar fi fost implinit… Si, de cand a intrat aici, in loc sa incerce si sa mearga acolo, se tot intreaba cum ar fi fost daca cineva i-ar fi spus ca totusi aberatiile lui pot fi citite, chiar daca sunt pe departe de a straluci. Cum ar fi fost daca cineva i-ar fi spus ca ideile lui nu-s chiar asa proaste. Cum ar fi fost… Da,chiar! Cum ar fi...

Citește mai mult...

Lost & Alone(III)


Scris de | 29 Noi 2011

Trecuse prea mult timp de cand tinea ascunsa acea suferinta ce ii macina, incet, dar sigur, sufletul. Era deja prea ancorat in trecut si, astfel, nu mai era in stare sa-si traiasca nici prezentul, nici viitorul, asa cum ar fi trebuit. Si totusi nu putea sa uite. Nu putea sa uite prietenii…care acum nu mai sunt. Nu putea sa uite clipele de fericire (sau fericirea de o clipa, poate)…Nu putea sa uite esecurile, necazurile, nesperantele…Pe zi ce trecea isi dadea seama ca e timpul sa isi revina; ca e timpul sa se intoarca cu totul in prezent si sa uite ceea ce a fost. Vechii prieteni s-au dus – asta daca au fost vreodata prieteni. Clipele – fericite sau nu – s-au sters si ele sub trecerea aspra a timpului. Dar parca ceva il retinea acolo…Nu era atat o amintire vie a trecutului, cat o imagine stearsa, moarta, fantomatica. Si il durea… Si, la durerea aceea persistenta si atat de obisnuita totusi, se adauga cate putin cu fiecare zi, cu fiecare ora, cu fiecare clipa. Uneori insa se adaugau mai multe farame de durere, in cateva fractiuni de clipa. Asa se intamplase si in seara aceea; o fosta prietena nu a catadicsit sa-si aminteasca ca exista. I-a facut insa onoarea de a-i intoarce spatele si de a-si face glasul auzit…in discutie cu altii. Dar stia ca trebuie sa renunte; sa renunte la trecut…si la trecute. Si mai stia ca pentru asta are nevoie de curaj.  Ii era mai usor sa gandeasca inca in termeni trecuti, si sa mai spere. Dar speranta lui nu stia sa dea si timpul inapoi. Poate ca astfel, ar fi putut sa isi mai remedieze din greseli, daca si unde ar fi fost cazul. Sau poate ca macar ar fi inteles cate...

Citește mai mult...

Lost&Alone(Second Part)


Scris de | 9 Sep 2011

Trecuse mult timp de cand nu mai deschisese jurnalul; si asta nu pentru ca ii lipsise timpul, ci pentru ca ii lipsise cheful. In acea seara insa, incepu sa rasfoiasca paginile acoperite de scrisul neregulat, dar atat de familiar. Era scrisul lui, iar ideile transmise erau tot ale lui. Oare de ce se indreptase spre agenda aceea veche? Era interesant. Era interesant pentru ca nu stia raspunsul, dar ii placea. Ii placea faptul ca citind, parca se redescoperea. Se vedea pe el asa cum era, cum gandea, cum vedea lucrurile, cu ceva timp in urma. Oare era tot el? De la unele notari parca nu trecuse atat de mult, dar parca el se schimbase intr-un asemenea hal…Intrebari noi se cuibarisera in mintea lui. Alte moduri de a se comporta fusesera abordate. Idei noi cresteau, cresteau… Se simtea tot pierdut. Parca mult mai pierdut ca la ultima sa intalnire cu jurnalul…Si, oricat de mult incerca sa se gaseasca, nu ii iesea. In timp ce nota una si alta, nu putea sa nu se intrebe daca era de bine. Se intamplasera multe in ultima perioada; si toate isi pusesera adanc amprenta pe el. Multe lucruri ii iesisera, multe lucruri nu. Pe unele le regreta, de altele se bucura. Si totusi intrebare persista: era de bine schimbarea? Nu stia. Dar spera ca da. Erau intr-adevar unele aspecte pe care le simtea ca nu sunt asa roze, dar se hotarase sa o ia treptat. Se hotari insa sa se apuce de cautat…raspunsul. Avea nu numai un necunoscut in fata, si era hotarat sa le intampine cum se cuvine. Nu era chiar tarziu, dar se simtea mai usurat, parca. Privi fugitiv peste ce a scris, realizand ca nu-i deloc mare lucru. Dar se simtea mai bine. Si daca nu asta e rolul unui jurnal, atunci care-i? Inchise incet agenda, aruncandu-si ochii pe textul nota ultima data: „Pot totul in Hristos, care ma intareste.” Era sincer cu el insusi – nu prea credea acest verset. Dar traia totusi cu speranta ca va primi poate si acel dar, numit de unii...

Citește mai mult...
Pagina 1 din 3123