invalmaseala de cuvinte


Nu are rost

Nu are rost


Scris de | 15 Ian 2018

Aud un ciocănit de pribegie În ușa sufletului înghețat sub vânt, Mă iau să sparg, fac gălăgie – Orice, doar să mă scap de-acest prea aspru gând! Știu – singurătatea-i cea ce bate, Perseverent, metodic, fără scop; Forțează-ușa, încearcă-n spate, Dărâmă rezistențe, sparge tot. Și doare. Urlă lupta-n mine, Căci nu-i normal să plâng că-i rău… Dar simt, îl simt cum, tropăind, el vine: Al disperării negre hău. A mea ființă e sătulă să obosească în zadar: Tot alergând, spre nicăieri, fără oprire E cruntul dar al vieții-amar hotar. Nevoia-i mare de zidire… Dar cin’ să pună cărămidă Alături de mortar, să iasă zid? Nu suntem fluturi, ci omidă Prea plini de murdărie și de vid. Oftez – gândind la perspectiva Ce se deschide-n noua zi: E grea de tot retrospectiva A unei vieți când s-o trăiești nu știi. Și vreau! Vreau să găsesc o cale Să nu-mi aducă mult, ci doar alin, Ca mâine, eu, privind din zare, Să înțeleg de ce, pe drum, să vin. Căci n-are rost o viețuire Doar pentru bani, plăcere sau nevoi. Se simte-n suflet împlinire Când transformi aur, din noroi. Și oh! cât plâns mai e pe lume După iubire, scop și sens! Ascultă-ți inima când spune Să fii al dragostei blând...

Citește mai mult...
Nu e Crăciun

Nu e Craciun


Scris de | 24 Dec 2017

Nu e Crăciun acel cu casa plină, Cu tot ce-i bun, pe masă adunat Când prin oraș prea mulți flămânzi suspină, După-un crâmpei de cozonac, chiar și uscat. Nu e Crăciun un brad plin de sclipire, C-un Moș ce-aduce daruri prin sertare. E plină lumea de tristețe în privire Și ochi ce plâng, cu dor, după-alinare. Nu e Crăciun când bei să uiți de tine, Și țipete în parcuri, străzi sau, poate, sat. Sunt mulți ce știu că nu astfel e bine, Că important e să gândești, nu cum e „dat”. Nu e Crăciun când ești mai bun o dată, Cu toți cei dragi, grămadă-n jurul tău – Iubirea se oferă tuturor, completă, fără plată Oricât de bine-ar merge, cât de rău. Și nu-i Crăciun un timp nebun cu umblet După cadouri, moși, mâncare și chiar vin, E Sărbătoare când accepți în suflet Că Ceru-a coborât în glod, ca Dar deplin. Și când privești în jur cu inima iubire Din Marea Dragoste născută prea frumos Observi că e Crăciun trecând de fire Făcând din tine-al altruismului...

Citește mai mult...
Ce cauți, tu, pe munte?

Ce cauti, tu, pe munte?


Scris de | 3 Dec 2017

Ce cauți, tu, pe munte, o, suflet obidit? Ce vis sau ce speranță atât te-a obosit Încât să îți porți pașii pe drumuri de abis? Cu ce te-ncurcă viața sau ce dureri ți-a zis? Căci pari înfrânt pe cale și gâfâi cu amar: E-așa de greu în vale, ți-e traiul în zadar? Nici sus aici nu-i bine, căci frigul mușcă dur, E tot mai greu pe munte, și-aici e timpul fur… Poteca nu e lină, iar stâncile-o fărâmă, Pericolele-s multe, odihna e-ntr-o rână Și totuși dai vecia de jos de la oraș – De ce, suflet străine, de ce ești așa laș? Oh, drag ce mi-e de tine, natură cu alai Cu chipul tău de sticlă, cu părul prea bălai! De asta vin la tine, târându-mă-obosit: Să-mi caut iarăși suflul, să știu că m-am găsit. Căci, vezi tu, munte aspru, cu alb pictat în barbă, O fi ușoară viața, dar jos e-atât de oarbă! Și eu, împins de spate, îmbătrânit de tânăr La tot acest cenaclu, refuz să pun un umăr! Nu știu ce vreau la tine, nu vin ca să găsesc: Îmi umblu pașii-n codri fără nimic primesc. Dar inima tresaltă și cântă cu ecou Că ea urcă pe munte, căci tu mă faci om...

Citește mai mult...
Suflet tomnatic

Suflet tomnatic


Scris de | 23 Noi 2017

Mă-ntreabă vântul printre crengi, De frunzele căzute-a dor Ce poartă pașii mei, betegi Pe căi prea pline de fior. Mă pierd în valuri de pădure, Uitând ce-am vrut ieri să devin; Mă zbat în șovăieli de spume, A unui suflet doar venin. Nu știu de cer, de soare sau lumină Doar merg bezmetic nicăieri… Speranța-i singura ce-alină, Necunoscutele-mi dureri. Și mă arunc în valea-adâncă, Să mă găsesc spre infinit – O toamnă, cât îmi ești de sfântă, Când te descoperi blând,...

Citește mai mult...
Mi-ajunge, lume, o valiză!

Mi-ajunge, lume, o valiza!


Scris de | 1 Oct 2017

Nu vreau să car în viață, după mine Bagaje multe, grele, pline de ce-i rău, Căci pașii lini, urcând spre zări senine Deschid speranței un tablou cu chip de hău. E plină lumea de comori ce umerii apasă Pe care oamenii le vor c-un dor nefast, Uitând să-și umple-a sufletului casă Cu praful vieții unui trai mai vast. Căci nu e prețios un drum de aur, Pavat cu lucruri, bani și chiar cu bogății; Constați, mult prea târziu, că nu e laur Să vrei să ai, dar să nu lupți să fii. Sunt alte nestemate ce vor timpul Și merită sudoarea pe altar s-o verși… Se poate fericire și mai simplu, Decât gonind, pe brânci, în buzunar să-ndeși. Eu vreau în viață numai o valiză, Să pun în ea nu multe, dar cu rost. Vreau dor aprins, gând bun și…o surpriză, Să nu mă plictisesc când drumul e anost. Mai vreau să-i bag prin buzunare Iubire până nu mai pot căra; Un dram de nebunie s-o-mpresoare, Să pot nu doar s-alerg, ci chiar visa. Nu pot să mă lipsesc de fericire Și strop de zâmbet bine-ales; Pentru la greu pun glas de nemurire, Să mă ridic, chiar de-oi cădea prea des. Și, uite-așa, pun în valiză greutate, Ce nu apare nicăieri pe talere lumești… Căci nebuniile din suflet dezgropate, Cer altfel de talent de vrei să cântărești. De asta, iau cu mine mai departe Din praful neglijat numit valori – Vom fi doi călători ciudați, pe-un drum aparte: Eu și valiza mea, cea plină de comori. P.S: Era să uit – mai iau, în viitor, cu mine, Un suflet fain, mult prea frumos: Te iau, da, draga mea, pe tine Să-mi fi tovarășă de drum și de stat...

Citește mai mult...
Pagina 1 din 1512345...10...»